Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea

[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.

Luc Montagnier despre vaccinuri; video

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit mai devreme despre poziţia echilibrată şi competentă a lui Luc Montagnier despre vaccinuri şi vaccinare.
Un scurt interviu pe această temă cu laureatul Nobel pentru medicină, descoperitorul virusului HIV, Prof. Luc Antoine Montagnier:

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Andrei Ciurunga

Cum să ne creştem bine copiii

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Ieri, 30 Octombrie 2016, a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti o Dezbatere „Drumul spre Vozia”; aş spune eu, una bogată, foarte bogată, din care cu vremea o să adunăm – şi dăruim lumii.
Deocamdată m-aş opri la un cuvânt spus de Ioana Aldea, cel dintâi cititor şi „beta-tester” al manuscriselor din saga „Drumul spre Vozia”. Pentru că mi se pare că ar putea fi de folos celor care vor să audă şi să înţeleagă.
Întrebată despre începuturile acestei creaţii literare, pentru prima dată vorbind în faţa publicului, Ioana Aldea a şovăit o clipă, încercând să redea ceea ce i se părea simplu, evident, de la sine înţeles:
„Eram mici şi ne plăceau poveştile, voiam să ni se spună poveşti şi îl rugam pe tata să ne spună noaptea poveşti. Şi el, ca orice tată, ne spunea poveşti.„

Ca să ne creştem copiii trebuie să încercăm să fim alături de ei, măcar câteva ore pe zi.
Nu e nevoie să-i sufocăm prin prezenţa noastră.
Dar nici să-i lăsăm să fie crescuţi, vorba lui Toto Cutugno, „cu Mama Tv”!
Copiii sunt oameni în creştere, însetaţi de cunoaştere. O pot absorbi de la părinţi, de la prieteni, de la televizor, de pe internet…
Ceea ce copiii au nevoie să primească de la părinţi este sistemul de valori. Şi îl primesc, aşa cum îl au părinţii, dacă au părinţii lângă ei.

Dacă pentru părinţi esenţial este să stea pe facebook sau telenovele, să se scufunde în drogul mass-mediei de vreun fel sau altul, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii îşi ascund şi revarsă frustrările prin ieşiri împotriva Ţării – înjurându-şi, dispreţuindu-şi, batjocorindu-şi Mama -, dacă părinţii îşi motivează laşitatea sau lenea prin învinuirea neîncetată a celorlalţi, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii se simt neputincioşi, copleşiţi, biruiţi de răul din societate şi stau inerţi în faţa lui – la nivelul faptelor -, declarând că neputinţa lor este nu un sentiment, o ispită, ci un adevăr absolut, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii sunt drogaţi de sexualitatea bolnavă a veacului, băloşind în faţa cărnurilor botoxate, siliconate, lustruite şi false ale unor creaturi zis feminine sau masculine, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii sunt îndureraţi de căderea unui neam sub răutatea unei clase politice controlată de psihopaţi şi agenţi străini, căutând mereu locuri în care să regăsească sufletul românesc, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii îşi găsesc liniştea în dragostea unuia către altul, în amintirile frumoase ale copilăriei lor şi ale părinţilor sau bunicilor lor, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii se înfioară în faţa Tricolorului, dacă pentru ei Imnul înalţă fruntea, dacă pentru ei Treceţi batalioane române Carpaţii sau Noi suntem Români aduc lacrimi în ochi şi putere în inimi, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii citesc de plăcere, ascultă muzică bună, iubesc pictura frumoasă, se bucură să poată merge câteodată la Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român sau alt muzeu, dacă pentru ei sunt dorite un concert de calitate, o piesă de teatru profundă şi altele asemenea, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă pentru părinţi întâlnirea dintre bărbat şi femeie este o minune, este oaza lăsată de Dumnezeu pentru odihnă şi fericire în deşertul unei lumi bolnave, dacă pentru tată femeia este o minune, dacă pentru mamă bărbatul este o minune, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.

Copiii nu au nevoie de tone de vorbe din partea părinţilor, dar au nevoie de cuvinte – adevărate, sincere.
Şi de trăire.
Orice ar spune părinţii este filtrat de copii, subconştient şi total, prin purtarea părinţilor, prin ceea ce fac părinţii.
Ca să ne creştem bine copiii nu avem nevoie de tone de cărţi, filme şi emisiuni motivaţionale, zeci de îndrumători, scheme de dezvoltare etc., etc.
Ca să ne creştem bine copiii este necesar şi de ajuns să fim buni. 

Mihai-Andrei Aldea

Un ofiţer român din linia întâi

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe.
Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Imagine Cpt Petre Popa.jpg

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa și ostașilor săi.
Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârșit.
Clipele sale de „liniște” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostașii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruși de gazul de luptă folosit – împotriva convențiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52 de ani, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihnește în osuarul acestei mânăstiri, așteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc și A doua venire a Domnului.
Om inteligent, cultivat, cu simțul umorului, a iubit țăranul român cu o dragoste realistă și cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârșită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obișnuit și supra-om totodată (așa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani și puținii prieteni, și foarte mulții neprieteni, de la Ruși la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este și scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile și notele de pe front, adunate într-o cărticică (numită În fața morții), au fost publicate în anii interbelici, cu o prefață mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înțelegerile și neînțelegerile unui ofițer român din linia întâi. Așa cum au fost.
Și așa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostașii săi au fost „proștii” de țărani români – cei care alcătuiau 90% din populația Țării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiție veche, iată).
Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinați, desprinși de Istorie și rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voință proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.
În Războiul de Reîntregire țăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiți ai arendașilor marilor moșii la moștenii și răzeșii încă supraviețuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animați de idealul național, de Credință, de dragoste de Neam și Țară, de conștiință istorică; spre deosebire, de exemplu, de ostașul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine și nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazați sau fericiți de crime de război monstruoase, de acțiuni de silnicie, jaf și distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povestește, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârșit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele și muniția mitralierelor promise de Aliați – în scris, cu semnătură – înainte de intrarea în luptă a României. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaților am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale țăranilor deveniți mitraliori. Fapte de arme văzute simplu și direct de comandantul lor, un ofițer român ce și-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale țăranilor din Vlașca și Teleorman, stăpâniți – paradoxal și imposibil pentru bolșevizați – de o nesfârșită dragoste de Neam și Țară, de o nesfârșită iubire față de Ardeal și Românii aflați în suferință sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei românești într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câștigată de jertfa cutremurătoare a Țăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Scrisoare unui magistrat 01

Scrisoare unui magistrat 02.jpg

Scrisoare unui magistrat 03

Scrisoare unui magistrat 04.jpgScrisoare unui magistrat 05Scrisoare unui magistrat 06.jpgScrisoare unui magistrat 07

Mă întreb adesea, în fața atâtor mărturii despre jertfele nesfârșite ale Neamului Românesc – de la țăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipsește pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică.
Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aș împușca pe toți”, „ar trebui spânzurați”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat așa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare.
A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniți în România, au făcut-o părinții și „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.
Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă.
Părerea mea este că doar o conștientă și sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conștientă, sistematică și fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta și gândirea Eroilor și Sfinților Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea