Este plin internetul de oameni extrem de furioşi pe cei care au alte păreri decât ei.
Limbajul trece de la o ironie plină de duşmănie la ura cea mai abjectă. Eufemistic sau nu, acoperă aceeaşi poziţie, oricât de variat exprimată: cine are altă părere este complet prost ori este un nenorocit, o satană.
Chiar şi cele mai moderate atitudini – dintre cele mai răspândite, vreau să spun – sunt undeva într-un ton extrem de ascuţit. Ceva de genul: dacă ai altă părere te-ai lepădat de credinţa ta, te-ai lepădat de neamul tău, te-ai lepădat de umanitate etc.
Să ne uităm în jur şi să ne dăm seama că se trece peste absolut orice limită a bunului simţ.
Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de vremea în care mă contraziceam în liceu cu profesorii mei din Creangă (azi colegiu, dar şi atunci, şi acum, în Bucureşti). Luasem, ce-i drept, exemplu de la ei. Adunaţi, adesea în Biblioteca liceului, purtau lungi discuţii şi dispute, atât în pauză cât şi în „ferestre” (orele în care nu predau, aflate în mijlocul programului).
Critica lui Vianu sau Călinescu, Istoria Românilor sau a altor popoare, linii politice, descoperiri ştiinţifice, calităţi şi defecte umane, poziţii filosofice… Temele erau nenumărate. Disputele erau vii, colorate, pline de informaţii şi argumente. Şi niciodată, NICIODATĂ, lipsite de respect faţă de alte păreri!
S-a întâmplat să fiu şi eu primit în cercul acestor discuţii ale profesorilor.
Ascultând mult, uneori chiar devenind parte.
Uneori aveam dreptate, alteori greşeam.
Niciodată, dar NICIODATĂ, vreunul dintre profesori nu a manifestat cel mai mic dispreţ sau cea mai mică aroganţă faţă de părerile mele – greşite sau corecte, nu contează. Cu atât mai mult a existat mereu un respect personal minunat. Cu atât mai minunat cu cât îl pot compara cu ceea ce se întâmplă astăzi.
De unde această violenţă nemărginită?
De unde această părere că orice altă opinie este o CRIMĂ deja condamnată şi care trebuie pedepsită cât mai urgent şi cât mai radical?
De unde această ură faţă de cei care cred altceva, care gândesc altceva?
Fie că sunt discuţii despre politicieni sau politică, despre fizică sau maşini, despre religie sau economie, oamenii dovedesc aceeaşi atitudine ultra-radicală.
Ai crede că părerile pe care le exprimă sunt esenţiale pentru omenire! Că de acceptarea sau respingerea părerii lor atârnă soarta întregii lumi!
Dar, de fapt, cui îi pasă?
Nu se schimbă politica după discuţiile de pe forumuri, chaturi sau alte „zone de exprimare” ale internetului şi societăţii. Păi nu o schimbă nici măcar hotărârile justiţiei, dar vorbăria noastră!
Nu de postările pe facebook sau alte reţele depinde ce vor face autorităţile cu imigranţii, cu noua moscheie de la Bucureşti sau cu alte asemenea lucruri. Este nevoie de mult mai mult! Şi nu stă în calea viselor cuiva faptul că altul are o părere diferită!
De fapt, pe scurt spus, nu se schimbă realitatea după opiniile şi postările unora şi altora!
Mai exact, nu prea se schimbă nimic!
În uriaşa, imensa, covârşitoarea lor majoritate, aceste discuţii sunt, ca importanţă publică, undeva sub zero absolut. Doar dacă nu au autorităţile – vizibile sau nu – chef să se folosească de ele.
Aşa stau lucrurile, realist vorbind, şi cu tot respectul faţă de fiecare dintre emiţătorii amintitelor opinii (oricât de nepoliticoase)!
De fapt, mi se pare mie, de aici izvorăşte şi violenţa extremă a tonului folosit.
Din sentimentul neputinţei.
Un om care are conştiinţa împăcată, un om care ştie că ceea ce face este important, că îşi împlineşte rostul, nu ajunge niciodată la un asemenea fel de a vorbi.
Îi am în faţă pe acei profesori de la Creangă, pe care i-am iubit şi i-am respectat mult, iar astăzi mai mult ca niciodată.
Aveau salariile mizere de profesor, dar erau împliniţi cu munca lor.
Aveau bucuria de a învăţa – ei! – şi a cunoaşte, şi de a dărui mai departe ceea ce au învăţat şi înţeles.
Aveau o putere de a recepta păreri diferite. Ba chiar, aveau o anume lăcomie în a recepta păreri noi, aş putea spune! În felul în care începeau să le bombardeze cu întrebări şi (contra-)argumente era o adevărată bucurie a celui care descoperă şi explorează noi teritorii.
Ei voiau să fie dascăli, voiau să fie oameni (şi) ai spiritului. Şi, slavă Domnului!, chiar erau.
Suficienţa agresivă – delicat spus – a multora din oamenii zilelor noastre provine din complexare.
Numai un om complexat poate să devină atât de violent, prin supra-compensare.
Nemulţumit de viaţa lui, nemulţumit de ceea ce este şi de ceea ce face, îşi revarsă veninul care îl macină interior peste ceilalţi.
Ceea ce nu aduce însă nici o satisfacţie reală, nu aduce vreo îmbunătăţire a stării interioare. Mai curând, o înrăutăţire.
Crima altei păreri NU ESTE CRIMĂ!
Dar a-l dispreţui, sau chiar – cât de monstruos! – a-l urî pe altul pentru că are altă părere… cel puţin alunecă înspre crimă.
Soluţii există. Şi sunt în puterea fiecăruia.
Primul pas este acela al privirii sincere în interior, spre a căuta şi a găsi izvorul real al nemulţumirii, amărăciunii, veninului, urii. Pentru că acesta este totdeauna în noi; ceea ce este afară e numai pretext.
Un alt mijloc, foarte bun, în apărarea de această capcană este pasul înapoi.
Abţinerea de la graba de a avea opinii (mai ales categorice!) – indusă de întreaga atmosferă mass-media.
Dar, ca să vezi!, aici ajungem la altă variantă a crimei de a avea altă părere: „cum să nu-ţi dai seama unde este adevărul???”
Pentru că, într-adevăr, pentru fanaticii propriei păreri, a nu-ţi da seama, imediat, că ei „au dreptate” este aproape acelaşi lucru cu a avea altă părere!
Şi, totuşi, fiecare are timpul lui de cântărire a ideilor şi argumentelor.
Uneori foarte lung, alteori foarte scurt, precum şi oriunde între aceste două variante.
Este profund greşită pretenţia luării fulgerătoare de poziţie, fără timp de gândire, fără timp de cercetare, de observare, de acumulare, de analiză.
De fapt, este una din sursele extremismului „părerist”.
În toată această agitaţie plină de insulte şi răutăţi, de acuzaţii teribile şi exprimări ritoase, mai există încă oameni de bun-simţ.
Mai sunt oameni care înţeleg faptul că a avea altă părere decât ei, chiar şi în privinţa celor mai sfinte lucruri, nu te face nici prost, nici criminal.
Pentru că primul examen picat de cei care cred că altă părere este o crimă, e acela al omeniei.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
A Taste of Persia
România Străveche - Ancient Romania 