Categorie: Dogmatică

Jurnalul fericirii: răspunsuri pentru azi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Jurnalul fericirii: răspunsuri pentru azi

De multe ori, dar poate de prea puține ori, am spus: Citiți Jurnalul fericirii! Pentru mine, este cea mai bună carte de teologie din ultimele secole.
Prea mulți au crezut – sau mai cred – că am vorbit ”simbolic” sau ”metaforic” (după cum mi se plângea un copil duhovnicesc, ce nu a citit cartea, că ar fi înțeles).

Dar adevărul este că trăim într-o dictatură tot mai brutală. O dictatură cu față umană – după cum o descria senin și zâmbăreț un tovarăș de drum cu Nicolae Ceaușescu, după tipicul comunist fiind și cel care l-a ucis, că așa fac tovarășii când vor puterea.
Revin: trăim în dictatură, și într-o dictatură din ce în ce mai brutală.
Există o închisoare digitală, dezvoltată de UE după modelul Republicii Comuniste China.
Dar, tot ca în regimurile totalitare, nu este de ajuns pentru tovarăși.
Ca urmare, au loc arestări, percheziții care să ucidă bătrânii părinți ai țintei și alte mizerii tipic totalitare. Care aduc blestem pe săvârșitori, pe părinții acestora, pe partenerii de viață ai acestora, pe copiii lor și pe toți cei care se aliază cu ei – cel puțin dacă ne luăm după ce spun Sfintele Scripturi.

Dar ce are de făcut un Creștin, sau un om care vrea să fie ucenic al Domnului Iisus, trăind în această dictatură?

Răspunsurile se pot afla mai mult decât oriunde, mi se pare mie, citind cu sufletul deschis Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt.

Se găsesc acolo răspunsuri deosebit de folositoare: sunt răspunsurile date de cel care a trăit creștinește, demn și vesel în dictatură.
Așa cum ar trebui să vrem toți să trăim.

Jurnalul fericirii se găsește, din fericire, și în format pdf, liber, așa cum și-ar fi dorit și autorul.

Se poate ca unele dintre afirmațiile culturale, personale sau politice ale Jurnalului fericirii să fie diferite de cele ale cititorului – așa cum mi s-a întâmplat și mie, așa cum li s-a întâmplat și altora.
Dar chiar și aceste părți fac parte din libertatea pe care a trăit-o, sub o cumplită și deplin inumană dictatură, autorul. O libertate pe care putem să o învățăm și să o câștigăm prin lecțiile de libertate sub dictatură pe care le dăruiește, cu multă dărnicie, cartea.

Mi se pare cea mai bună carte de teologie din ultimele secole pentru că dă sfaturi practice, răspunsuri concrete.
Alte cărți de teologie te duc poate la regulile generale corecte, sau la aplicarea particulară – a autorului sau a personajului preferat de autor. Dar sunt departe de a constitui acel manual al mersului pe jos de care avem atâta nevoie.
Cred că pentru mireni, în clipa de față Jurnalul fericirii este cea mai apropiată carte de Patericul egiptean, așa cum îl vedea și descria marele Bartolomeu Anania: cititorul va fi poate scandalizat de prezența căderii (sau a altor lucruri neplăcute) dar va învăța și lecția ridicării, redresării, întăririi… până la urmă a libertății întru Christos.

Citiți Jurnalul fericirii, excepțională școală a libertății sub dictatură.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care cred că nu suntem într-o dictatură, care cred că nu va veni nicio dictatură omenească, merită amintit că există mereu dictatura spirituală pe care caută diavolii și slujitorii lor să o instaureze. Amenințare pentru care, da, Jurnalul fericirii este o excepțională școală de apărare.

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (V)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Suntem la a opta parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Am arătat anterior că

  • nu există o lipsă a Revelației directe sau imediate la păgâni, ci o respingere masivă a majorității ei și, respectiv, un specific al acestei revelații
  • este foarte greu să încerci a așeza o societate păgână pe o scară a binelui creștin, mai la îndemână fiind o ierarhizare utilitaristă
  • aspirația ascendentă nu este neapărat una către Dumnezeu; în cadrul Republicii Romane păgâne, dacă judecăm după fapte, a dus la mai mult rău, nu la o creștere a binelui

Acestea sunt punctele de la care mergem mai departe.

În acest context, sacrificiul idolatru al romanilor este o dezordine formală în interiorul unei ordini teleologice; instinctul religios deviat spre bunuri false, păstrând totuși orientarea sa fundamentală spre transcendență. Avortul feministelor, dimpotrivă (și orice alt act modern de asemenea), este o respingere a ordinii teleologice ca atare: un act a cărui ideologie neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane. Unul este abatere de la axa verticală; celălalt este un atac asupra însuși conceptului de axă verticală.

Mi se pare de-a dreptul fascinantă prima frază din acest paragraf.
De obicei Mihai scrie foarte frumos, dar această frază este cu totul excepțională.
Are o structură excepțională, un limbaj perfect ales.
De aceea îmi vine greu să prezint observații critice la adresa unei asemenea frumuseți.

Merită observat în primul rând – în perspectivă critică – limitarea acordului cu răul al Romanilor la „sacrificiu idolatru”.
Desigur, patristic acest lucru este deosebit de grav – după cum se poate vedea și în cheie nou-testamentară.
Însă este doar atât?

În partea anterioară a analizei am observat faptul că mos maiorum cuprinde multe valori care sunt opuse Învățăturii lui Christos.
Am amintit despre avort și adulter, dar sunt departe de a fi singurele.

În al doilea rând, ordinea teleologică este un concept foarte interesant, chiar provocator.
Spre a nu cădea în ispita risipirii, voi miza pe armonia frazei și voi presupune că sensul este acela al unei ordini cu finalitate, a unei ordini având în scop final.

Aici însă ne izbim de ceea ce am arătat deja: factual, scopul final al culturii romane – cu sacrificiul idolatru și toate celelalte – a fost alunecarea într-o adâncime tot mai mare a păcatului.
Situația este descriptibilă matematic și fizic.
În primul caz, avem o ecuație cu elemente pozitive sau neutre (1), axată pe înmulțire (ca operație fundamentală), în care periodic survine o înmulțire cu -n (n ≥ 1). În locul ascensiunii (transcendenței), vom avea o aparență de sinusoidă, care va coborî însă, tot mai mult, sub 0.
În al doilea caz, să ne gândim la un sistem ce are o putere de propulsie P, o portanță N și o masă M (ce crește periodic, aleator). Inițial, P asigură o accelerație care, în raport de N și M, duce la perioade de înălțare de la sol. Evident, pe măsură ce M crește, înălțările devin tot mai rare, dispar; apoi apare o blocare a sistemului, produsă de inerția iM ≥ P. Până când sistemul se prăbușește sub propria masă.

Amândouă exemplele date sunt ale unei ordini teologale în înțelesul de ordine cu finalitate.
Însă dacă finalitatea dorită este înălțarea sau transcendența, rezultatul o contrazice.

Desigur, și aici suntem în al treilea rând, o problemă fundamentală este ce înțelegem prin transcendență.

Am lansat, în vremea doctoratului în etnologie, conceptul transnatural.
Conceptul este o viziune ortodoxă asupra naturii și naturilor lumii materiale și, respectiv, celorlalte tărâmuri. Am arătat atunci că, ortodox, singurul supranatural în sens propriu este Dumnezeu; celelalte tărâmuri fiind, în viziunea ortodoxă și popular românească, tot natură – adică parte a Creației – doar cu anumite legi în parte sau total schimbate.
Altfel spus, trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt sau tărâmul de dedesubt nu sunt treceri de la natural la supranatural, ci treceri transnaturale (de la o natură de un tip la o natură de alt tip al lumii sau tărâmului în cauză).

Cu părere de rău, transcendența în cultura romană păgână mi se pare a fi o asemenea trecere transnaturală din lumea supusă păcatului către adâncimi și mai mari ale acestuia.

Ceea ce duce la constatarea unei lipse a diferenței în natură între avorturile romane și avorturile feministe.
Căci dacă este corect să spunem că avortul feministelor este un act care „neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane”, cu ce este diferit avortul roman?

Ba chiar am putea să îl vedem ca fiind mult mai grav pe acesta, deoarece:

  • feministele se nasc și cresc în lux, într-o lume în care supraviețuirea nu este o problemă și importanța generațiilor viitoare este implicit estompată
  • Romanii se nășteau într-o lume dominată de lupta pentru a supraviețui împotriva molimelor, fiarelor sălbatice, războaielor, furtunilor etc., în care importanța generațiilor viitoare era absolut evidentă.

Dar, se va spune, dincolo de avort sau altele asemenea, Romanii aveau în vedere res publica, binele național, ridicarea Patriei etc. Pe când feministele au în vedere doar plăcerea proprie.

Ei bine, avem de-a face cu o substituție de sens; pentru că o mare parte din feministe sunt departe de a avea în vedere plăcerea proprie. Dimpotrivă, ele sunt convinse că muncesc, luptă și suferă pentru binele femeilor și binele societății.
Convingerea în fantasmagorica dictatură patriarhală, care poate fi ușor demolată factual – amintim doar confuzia (sofistică) între câțiva bărbați care domină lumea și pretenția că bărbații (în general sau in integrum) ar domina lumea – este doar un exemplu al doctrinelor care le animă.
Doctrine care sunt la nivelul convingerilor practicanților de linșaj, care coboară adesea la nivelul rasismului de cea mai joasă speță, dar care sunt percepute drept „corecte, adevărate și eliberatoare” de persoanele îndoctrinate.
Situația este similară cu cea a sacrificiului idolatru al Romanilor: și ei erau convinși că aducând jertfe demonilor (zeilor, idolilor) fac ceva corect, adevărat și eliberator.

Pentru ultima frază, mi se pare esențial să amintesc faptul că orice structură idolatră luptă împotriva axei verticale (dacă o vedem ca strict urcătoare).
Pentru că ne izbim aici de faptul că și coborârea la Iad poate să fie pe axa verticală și chiar fără abatere, doar prin schimbare de sens (cum s-a întâmplat cu Lucifer și îngerii săi).

Formulând altfel întrebarea: putem spune, oare, că modernitatea reprezintă prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace, a negării active și sistemice a structurii ontologice a Sacrului? Că este în acest sens o apropiere fără precedent de neascultarea lui Adam și a Evei? O rupere nemaiîntâlnită față de Tradiție? (constituind punctul culminant al despărțirii de șase secole de la realismul metafizic)

A spune asta poate fi asemănat acordării unui certificat de trecere culturii aztece.
Apocalypto (2006) al lui Mel Gibson fiind un documentar excepțional al acestei culturi și a relației sale cu celelalte culturi.
Totuși, o asemenea privire – cu raportarea la culturi precum cea aztecă, indiană veche, egipteană veche, islamică etc. – poate ușor să ne ducă într-o cursă: ignorarea fragmentului „prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace”.

Aici, însă, ne izbim de unele ambiguități semantice.

Dacă fragmentul este văzut ca având înțelesul de „prima impunere globală”, răspunsul ar putea fi oarecum pozitiv.

Într-adevăr, satanicul Genghis-Han cu genocidurile sale nu a ajuns la nivelul de acoperire al structurilor globaliste de astăzi.
Ceea ce face din Globalism un fenomen nou în istoria omenirii.

Totuși, o asemenea interpretare este riscantă.
Sintagma scară civilizațională poate fi citită – așa cum am făcut-o inițial – pe linia lui Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație: ca și cum întreaga planetă ar fi astăzi parte din una și aceeași civilizație.
Dar este adevărată, obiectivă și unic îndreptățită o asemenea citire?

Poate că a fost avută în vedere această înțelegere a sintagmei.
Dar îmi dă posibilitatea să îmi exprim convingerea că nu există o civilizație globală, oricâte argumente ar părea că există în favoarea acesteia.

Ar fi de amintit aici excepționala lucrare a lui Lucian Pricop, Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii (Ed. Cartex, București, 2026).
Și ar fi de menționat adevărul că zece martori au zece viziuni asupra aceleiași întâmplări.

De ce aceste precizări?
Pentru că argumentul fundamental al civilizației globale este prezența unui număr uriaș de mesaje în toate culturile lumii.
Patimile lui Christos, a lui Mel Gibson, Apocalypto a aceluiași, trilogia excepțională Stăpânul Inelelor sau trilogia ridicolă Hobitul, videoclipurile comerciale ale industriei muzicale, cărțile autorilor promovați – prin Nobel sau alte mijloace – sunt doar câteva exemple de mesaje prezente aproape simultan în toate sau mai toate culturile lumii.

Însă acest argument se prăbușește ușor odată ce este pus în context.
Pentru unele culturi personajele negative din Stăpânul Inelelor sunt simboluri pentru Comuniști, pentru alte culturi sunt simboluri pentru Creștini și Evrei, pentru altele sunt simboluri pentru Musulmani etc.
Adică mesajele sunt recepționate diferit și chiar contradictoriu în funcție de cultură, în funcție de civilizație.

Ceea ce se întâmplă în Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Suedia ori Marea Britanie – cu actele monstruoase comise într-o masivă proporție de imigranții musulmani – este un război al civilizațiilor și o practică anulare a ipotezei civilizației globale.

Aș îndrăzni să sugerez că Preludiul Fundației, a lui Isaac Asimov, constituie mărturia unor micro-civilizații cuprinse, adesea involuntar, într-o civilizație galactică.

Dar fără a merge mai departe în dezbaterea liniei dintre culturi și civilizații, merită spus că, într-adevăr, există un element global, de Extremă Stânga, ce caută să înghită planeta – și în mare parte a și înghițit-o.

Din acest punct de vedere, există, am recunoscut mai sus, o unicitate a fenomenului.
Dar, aș nuanța, nu atât prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, ce mi se pare tipică omenirii – excepțiile confirmă regula! – cât prin impunerea tot mai mare a unui anume tip de răzvrătire.

Este aceasta o „rupere nemaiîntâlnită de Tradiție”?

Obiectiv, iar nu idealist, aș spune că este o continuare a tradiției rele; o ducere mai departe – și o impunere globală – a unei linii străvechi a urii față de libertatea de alegere a omului, a urii față de urcarea omului către Dumnezeu.
Este o tradiție care începe de la căderea adamică, fiind pecetluită de Cain și urmașii acestuia.

Mi se pare aici că mulți apologeți idealizează anumite părți ale trecutului și uită că există o puternică moștenire a răului.

Căci Dostoievski ne arată în Demonii că a fi modern înseamnă, în esență, adoptarea drept crez a axiomei suicidare a lui Kirillov: „Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă.” Aceasta înseamnă simultan impulsul de a dărâma și a nega tot ce stătea mai presus de sine, în cazul feminismului, de pildă: familia, fidelitatea, modestia, sfințenia vieții, Religia și toate cele asemenea.

Am zis și repet faptul că Ateismul este un grup de religii. Un grup de religii care pleacă de la credința în negarea existenței lui Dumnezeu.
Mulți cred că o religie nu poate să fie atee.
Totuși Budismul clasic este fie agnostic, fie ateu.

Mai mult,

orice religie atee are zeii săi.

Denumirea de „atee” fiind, pentru oricare asemenea religie, doar o manipulare ieftină.

Voi da ca exemplu exact sofismul lui Kirilov:

Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă. (Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Litera, București, 2024, p. 640)

Trebuie văzut că din ipoteza că Dumnezeu nu există este imposibil de dedus logic presupusul principiu după care „totul este în voința mea”.
Admițând, pentru o demonstrație ad absurdum, că Dumnezeu nu există, există totuși legi clare ale fizicii și chimiei, ale biologiei și biochimiei, care sunt independente de voința oricărei persoane.
Ceea ce anulează atât pretenția „libertății absolute”, cât și pe cea a dependenței de voința proprie a orice altceva decât a ideilor proprii – deși, de vreme ce nu am prezumat lipsa diavolilor, aici ar fi mai multe posibilități.

Pe scurt, fraza citată este un exemplu tipic de sofism prin care se justifică idolatrizarea unui zeu fals; în acest caz, propria voință.

Orice formă de politică este religioasă.

Ideea comunistă a „separării între stat și religie” este un sofism la fel de șubred ca fraza lui Kirilov: la baza oricărui sistem juridic stă un sistem moral ce este obligatoriu religios.

Pretenția că poate exista un sistem moral areligios este la fel de absurdă ca pretenția că poate exista generație spontanee1.

Ca urmare, indiferent că ne aplecăm asupra unei forme de Socialism ori Comunism, asupra regimurilor islamice sau politeiste, totdeauna religiozitatea dictează legile regimului.

Punctul de alunecare în perspectiva multor analiști de formație (oarecum) creștină este, din perspectiva mea, absolutizarea punctului particular de vedere.

Pentru un Catolic, religiozitatea islamică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția pe care acesta (Catolicul) o are.
Pentru un Musulman, religiozitatea catolică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția sa.
Pentru un Hindus, negarea politeismului de către Islam, Catolicism, Ortodoxie ori Mozaism este o rupere totală cu tradiția.
Pentru un Leninist, doctrinele de tip stalinist, gorbaciovist ori iliescian sunt o rupere de tradiție.
Etc., etc.

Dacă ne desprindem de aceste viziuni personaliste și privim la cursul mare al istoriei omenirii, vedem însă ceea ce am amintit repetat anterior: în uriașă majoritate Tradiția omenească este un cumul de tradiții înstrăinate de Dumnezeu, într-un grad mare, foarte mare, copleșitor de mare sau extremist. Zonele de mică înstrăinare de Dumnezeu ori de armonie cu Acesta sunt minoritare.
După cum, de altfel, ni s-a spus de mult:

Intrați prin poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află. (Matei 7:13-14)

Mai amintesc aici de o prejudecată ce grevează atât gândirea vest-europeană sau americană, cât și a zonelor culturale influențate de aceasta: Apocalipsa ca spaimă.

Nu voi stărui pe subiect, ci voi puncta doar esențialul:

  • în gândirea și trăirea ortodoxă Apocalipsa este trecerea Creației din războiul dezlănțuit de diavoli și oamenii supuși lor, după alegerile oamenilor, fie la pacea și viața veșnică, fie la moartea veșnică (adică Iadul)
  • în gândirea și trăirea eterodoxă Apocalipsa este o distrugere îngrozitoare, o zi de pedeapsă și de nenorocire (ceea ce mărturisește o conștiință încărcată, dacă pot să-mi permit această observație).

Căci, în fapt, Apocalipsa ca eveniment cuprinde, biblic, ultimele perioade ale lumii acesteia așa cum este acum, A Doua Venire, Judecata și, respectiv, Împărăția lui Dumnezeu cea deplină și fericită.
Pentru Creștinii care strigă Maran atha! (Doamne, vino!), Apocalipsa este vremea fericirii, în care se câștigă mântuirea de către ultimii trăitori aici și în care Domnul vine.
Pentru cei înstrăinați de Dumnezeu, Apocalipsa este vremea osândei.

Și tocmai această viziune apare, de prea multe ori, în textele teologice apusene.
Iar de aici în literatura și arta apuseană.
Ajungându-se până la ridicolul unor filme „apocaliptice”, în care oamenii trăiesc pe pământ, după „apocalipse” felurite, la fel ca înainte – bineînțeles, cu schimbări de decor și nimic mai mult.

Această prezentare poate să apară cititorului ca o digresiune de la tema tratată.
Însă mi se pare că explică de ce gânditori și artiști apuseni, sau influențați de cultura apuseană, au înclinația de a zugrăvi timpul curent ca și cum ar fi cel mai rău care a existat vreodată.
Totuși, dacă încercăm să apelăm la știința empirică, adică la observarea obiectivă a realității, vom constata că aceasta este mult mai variată.

Desigur, anii dinainte de A Doua Venire sunt grei și răi.
Dar, pe de-o parte, Dumnezeu își păstrează oamenii Săi și în aceste zile – pe care și unde știe El că este bine.
Iar, pe de altă parte, Creștinii au fost totdeauna persecutați.

Iar aici, alături de problema gândirii apocaliptice, mai văd și problema alintării; sau, ca să o denumim mai exact, ispita vieții ușoare.

Dar aici deja am ajuns prea departe față de subiect.

În esență

Văd Republica Romană ca fiind mai bună decât alte sisteme păgâne ale vremii (sau ulterioare) din punct de vedere utilitarist.
Dar o văd și având aceeași direcție spre adâncire în rău ca acelea.
Văd o impunere globală a câtorva curente rele, în locul multitudinii de altădată.
Dar văd și că lipsește o schimbare de esență a situației descrise de Domnul nostru Iisus Christos:

Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni…. Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 15:20 și 16:33)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vreau să mulțumesc lui Mihai pentru comentariile ce au produs răspunsurile mele. Pe de-o parte, pentru bunătatea ortodoxă arătată în dialog. Pe de alta, pentru frumusețea frazei și prezentării ideilor d-sale.
Știu că așa cum am răspuns poate să pară, cum s-a exprimat cineva, că folosesc „o logică tăioasă”. Fac acest lucru pentru că am trăit dintotdeauna o deosebire radicală între idei și oameni. Ideile sunt de dezbătut, de disecat, de cercetat, astfel încât să rămână ce este cel mai bun în cea mai bună formă. Că, din păcate, mulți pun semnul egal între idei și oameni, că ajung să creadă o dezbatere de idei drept atac la persoană, este altceva.
Aici – și ar trebui să fie evident – a fost o încercare de analiză a unor idei.
Dacă am greșit, mă bucur să mi se arate unde și în ce fel. Dacă am avut dreptate, slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar, mă întorc la idee, trebuie să îi mulțumesc lui Mihai pentru că a ”instigat” această cercetare!
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Generație spontanee = Ipoteză științifică susținută cu fanatism în unele părți ale lumii în trecut, care pretindea că o parte din organisme(le vii) sau chiar toate apar spontan din materia nevie. De exemplu, că vietățile care apar într-un lac nou format sunt generate spontan de apa și solul ce alcătuiesc lacul. ↩︎

Rostul luptei în fața răului proorocit

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Povestea un preot ortodox din America de uimirea pe care a trăit-o în fața unei reacții neoprotestante față de pușcăria globală care se construiește.
Ca premisă, trebuie să înțelegem că în multe locuri din SUA există o bună înțelegere între neoprotestanți și ortodocși – dacă primii nu sunt Români sau de origine română. Ei colaborează în felurite activități sociale, în lupta împotriva avorturilor, în apărarea drepturilor civile etc.
Ca urmare, a fost neașteptat pentru ortodocși să constate pasivitatea, de multe ori totală, în fața măsurilor de control dictatorial impuse de clasa politică.

Unul dintre pretexte a fost acesta: Dacă e proorocit că se va întâmpla acest lucru, de ce să ne împotrivim?
Cu mai multe forme, precum: De vreme ce este proorocit acest rău de Dumnezeu, cine suntem noi să ne opunem?
Pe scurt, ideea era că lupta este fără rost în fața răului proorocit de Dumnezeu.

I-am spus părintelui în cauză că această idee am auzit-o promovată și în Europa, inclusiv în România.
Și că o consider parte din propaganda celor care instaurează pușcăria globală.

Sunt în această viziune mai multe greșeli.

Întâi, că există dreptul și chiar datoria de a lupta împotriva unui rău proorocit de Dumnezeu.

Dacă spunem că Avraam a făcut asta (Facerea 18:16-33), vor pretinde unii că nu suntem prooroci ca Avraam; asta deși Sfântul Ioan Botezătorul este mai presus de Avraam, iar un ucenic al lui Iisus ar trebui să aibă mai multă îndrăzneală la Dumnezeu decât Ioan Botezătorul (Matei 11:11; Luca 7:28; Ioan 14:13-14 etc.).
Însă ca să fie și mai clare lucrurile, nu erau prooroci nici regele din Ninive, nici poporul cel păgânesc de acolo; dar Dumnezeu a primit lupta lor împotriva răului pe care El îl proorocise (Iona 3:1-10).
Astfel încât se poate vedea clar că există și dreptul, dar și datoria de a lupta împotriva unui asemenea rău.

Al doilea, că împotrivirea față de rău este o datorie sfântă. Asta cred că nu mai e nevoie să demonstrez unui creștin.

Al treilea, că împotrivirea duhovnicească până și în fața unei pedepse dumnezeiești este bine primită de Dumnezeu și necesară.

Aici voi aminti iarăși de Avraam (Facerea 18:16-33), dar și de David, care a plâns și s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu, încercând să își scape de la moarte copilul zămislit în adulter și crimă1; și chiar dacă nu a primit ceea ce dorea, lupta lui a fost primită și binecuvântată de Domnul (II Regi 12:14-24).

La fel este și rugăciunea lui Avraam pentru Abimelec și ai săi (Facerea 20:17), rugăciunea lui Moise pentru oprirea focului ce pedepsea nelegiuirea (Numerii 11:1-2), tămâierea și rugăciunile lui Moise și Aaron pentru oprirea pedepsirii mereu răzvrătitului Popor Israel (Numerii 16:41-50) etc., etc.

Se poate astfel vedea că

este după Dumnezeu ca oamenii Săi să lupte pentru a mărgini sau opri chiar și pedepsele Sale, cu atât mai mult răul adus de oameni.

Ceea ce face din principiul dacă Dumnezeu a proorocit răul, noi nu i ne vom împotrivi o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Căci, evident, atunci când Dumnezeu proorocește răul o face pentru că vede că îl aduce libertatea de alegere rău folosită de oameni, nu pentru că îl vrea El2.

Dar, mi-a replicat cândva un baptist la aceste cuvinte,

Nu este scris despre creștini că așteaptă și grăbesc venirea Zilei Domnului? (II Petru 3:12) Deci – a adăugat el – ar trebui să lăsăm răul proorocit să se împlinească, grăbind astfel venirea Zilei Domnului!

Și l-am întrebat: Dacă erai în zilele vieții pe pământ a Domnului Iisus, ai fi sprijinit Răstignirea?

S-a cutremurat: Ferească Domnul! Nu!

Și l-am întrebat iar: De ce? Nu ai fi grăbit astfel venirea Zilei Domnului?
Și s-a blocat, săracul.
Atunci i-am zis:

Creștinii grăbesc venirea Zilei Domnului prin viață sfântă și cucernicie, nu prin complicitate cu răul, fie ea și prin pasivitate.

Dimpotrivă, luptând cu răbdare și dragoste chiar și împotriva răului (ce pare) de nebiruit ne arătăm cu adevărat ai lui Dumnezeu.
Căci și Acesta luptă, cu răbdare și dragoste, împotriva răului din mințile, inimile și sufletele noastre, rău pe care noi, liber, alegem neîncetat să îl urmăm.

Deci rostul luptei împotriva răului proorocit este mare. Amintim, pe scurt, că această luptă:
– ne face tot mai bine așezați în Bine
– ne desparte tot mai puternic de tot răul
– mărturisește dragostea față de cei care sunt departe de Dumnezeu
– ne alătură mărturisitorilor lui Dumnezeu din toate timpurile
– face binele ființial nouă

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Lupta împotriva răului, oricât ar părea sau ar fi de nebiruit, este parte esențială a Legii Române(ști). Este o luptă pe care au dat-o toți Sfinții Români, de la auxiliarii, legionarii și milițienii Sfântului Constantin cel Mare până la eroii Rezistenței Anticomuniste. Fără ea, nu suntem Români, ci doar Românofoni.

Note

  1. Pentru căutătorii de noduri în papură, amintim că rostul vieții noastre este Împărăția Cerurilor. Copilul lui David și Batșeba, zămislit în nelegiuire, a fost eliberat prin moartea sa de povara părinților lui și, ca trimis al lui Dumnezeu și mijloc al lucrării Sale a primit o parte mai bună prin moartea sa. Astfel că moartea lui a fost pedeapsă pentru părinții care nelegiuiseră, și binecuvântare pentru el. ↩︎
  2. Puțini îndrăznesc să înțeleagă felul în care Dumnezeu și-a limitat puterile în lumea materială ca să lase libertate deplină de alegere omului. Aici este de fapt deosebirea esențială între această lume și Rai sau Iad. În această lume Dumnezeu își mărginește puterile, deși nu și le retrage, în Rai toată voința oamenilor și îngerilor fiind unită cu Dumnezeu puterile Sale se văd și lucrează deplin, pe când în Iad cele mai multe sunt și retrase, nu doar că nu lucrează – de aceea Iadul este pustiu de toată frumusețea și de tot binele, care sunt lucrări și puteri dumnezeiești. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Suntem la a cincea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.
Ce vreau să spun prin asta?

Vreau să spun că este o mare deosebire între a fi mai puțin rău și a fi superior.
Desigur, în Iad există păcătoși aflați la o adâncime mai mică decât alții. Dar ne îndreptățește asta să spunem că păcătosul aflat deasupra altora le este superior?

Iarăși, atât întrebarea inițială, cât mai ales exemplele, pot să pară extreme. Aceasta fiind o etichetare comună astăzi, pentru tot ceea ce nu convine cuiva – alături de alte sperietori, adesea nu doar verbale, precum cea de rasism (a se vedea asasinarea lui Henry Nowak).
Însă, în realitate, aici trebuie să apelăm la o străveche metaforă, a amestecului de miere cu o picătură de otravă. Și să o punem în paralel cu o aceeași miere, dar cu două picături de otravă. Este vreuna, din punct de vedere creștin, superioară celeilalte?

La această paralelă se poate însă ușor contraargumenta prin alta, pragmatică: punerea în paralel a unei societăți ca cea americană republicană cu societățile de Stânga de tip britanic actual.

Societatea americană republicană este în mare parte un mixtum compositum de concepții religioase de origine (parțial) creștină. Nu există aici un criteriu de ierarhizare în afară de cel al utilității sociale, așa cum este ea simțită de cetățeni. Totuși, prin respectarea două dintre cele mai apropiate de Ortodoxie documente politice din istorie – Declarația de Independență și Constituția (cu amendamentele actuale) – această societate este una dintre foarte puținele societăți ne-ortodoxe care dă libertate reală Bisericii lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, societatea britanică stângistă de astăzi este o dictatură neonazistă tipică, în care locul „raselor inferioare” din Germania lui Hitler este luată de „rasa albă” in integrum. Asasinarea lui Henry Nowak de către un sikh în complicitate cu Poliția (zis) Britanică este doar un exemplu paradigmatic. Eroismul unei fete scoțiene de 14 ani, care și-a apărat cu o secure și un cuțit sora de 12 ani de imigranții violatori ce o atacaseră – și a fost arestată de Poliția (zis) Scoțiană pentru asta – este alt exemplu paradigmatic. Bandele de Musulmani care violează minore fie pentru intimidarea albilor, fie pentru a le transforma în sclave sexuale, sunt o realitate despre care Britanicilor le este interzis legal să spună ceva! În timp ce Musulmanii pot emite, oral și în scris, orice mizerii la adresa Creștinilor și Evreilor, „albii”, indiferent de religie, nu pot critica Islamul sau infracțiunile acestuia fără să fie atacați de autorități.
Atacul bestial, tipic islamic, al Sudanezului din Dublin, al Arabului ce a violat o fată de 10 ani în satul Saggart de lângă Dublin1, sunt iarăși doar câteva exemple într-un ocean de acțiuni tipic naziste, toate mediate de politica și acțiunile directe ale autorităților zis britanice sau irlandeze.
Și pentru simplul fapt că spun aceste lucruri în Marea Britanie aș fi băgat în pușcărie. Pentru că autoritățile de aici pretind că ar exista o infracțiune numită „instigare la ură” (o aberație juridică vrednică de Hitler și Stalin); iar pentru ele instigare la ură nu înseamnă violuri în masă, nu înseamnă atacuri în masă, nu înseamnă ura Musulmanilor față de Creștini sau valorile britanice, nu înseamnă jafurile, nu înseamnă nimic din ce fac rasele superioare. Pentru autoritățile din Marea Britanie instigare la ură este să spui adevărul despre ele.
Semnalele de alarmă trase de scriitori catolici sau anglicani încă din secolul al XIX-lea și accentuate puternic în interbelic – și în timpul Celui de-al treilea război mondial – nu doar că nu au dus la răspunsuri pozitive din partea Stângii, dar par să fi fost folosite ca manuale pentru dezvoltarea dictaturii.
Ca urmare, în cadrul acestei (acestor) societăți Biserica lui Dumnezeu este în fața unei persecuții directe, atât brutale cât și insidioase.

Paralela aceasta impune evidența faptului că o societate americană real republicană este într-adevăr superioară societăților extremiste de Stânga din Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia ș.a.m.d.

Lămurește această paralelă, însă, dilema în care am mărturisit că sunt?
M-aș bucura să fie așa, însă trebuie să vedem în ce măsură starea pozitivă din punct de vedere ortodox a societății americane republicane propriu-zise nu este o excepție sau nu este doar o fază.

Pentru că, tot factual, sunt o serie de comitate republicane americane în care se practică politici extremiste de tip democrat (= neocomuniste și neonaziste) cu toată liniștea!
Existența lor nefiind ceva nou, ci un lucru existent încă de la începuturile Partidului Republican. Dar care tinde să se extindă.

Așa cum am precizat de la început, văd pentru Ortodoxie o scară valorică utilitară ce poate fi folosită în raport cu aceste culturi.
Însă o ierarhie a binelui?
E foarte greu de spus și nu pot, îmi cer iertare, să mă pronunț!2

B. Participarea la Bine a Republicii Romane

Partea din paragraf referitoare la Republica Romană este o redeschidere prin exemplificare a provocării ierarhizării culturilor păgâne în scala binelui creștin.
Putem găsi un răspuns, fie și punctual sau excepțional, prin acest studiu de caz?

Mă tem că provocările sunt mai mari decât par.

Astfel, îmi pun problema Ce societate necreștină „cinstește legea naturală”?

Înainte de a încerca un răspuns, mă opresc asupra unei evoluții discursive care este simultan semantică.

Întâi apare formularea „se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15)”.
Acest mai fidel, o exprimare foarte versatilă, duce mai mult către o ierarhie a răului: societatea X e mai puțin rea decât cealaltă.
Apare apoi sintagma, folosită într-un fel ce sugerează implicit sinonimia, „cinstește legea naturală”.
Și aici este, aș zice eu, un punct pe i!

Căci, într-adevăr, nu cunosc nicio societate necreștină care să cinstească integral legea naturală.

Societatea cutare urăște divorțul, dar acceptă bigamia. Societatea cealaltă urăște divorțul și bigamia, dar acceptă avortul sau pedofilia. Și tot așa!

Această realitate se vede mai departe în frază, atunci când se face precizarea „oricât de imperfect și parțial”.
Precizare care ne pune în fața unei alte provocări: poate să fie participarea la Bine reală, intențională și ziditoare, „oricât de imperfectă și parțială” este?

Ca să mergem ad absurdum, Satana însuși face, involuntar, binele, atunci când Dumnezeu în lucrările teandrice îi întoarce răul în bine.
Totodată, energiile necreate dumnezeiești îl țin pe Satana în existență, cu toate darurile pe care încă și le păstrează – printre care lipsa oboselii, memoria deplină, puterea abstractizării etc.
Toate acestea sunt participări, foarte imperfecte și extrem de parțiale, la structura participativă a Binelui.

Și, da, primul reflex este de a replica: Dar Satana face răul și știe că îl face!
Oarecum!
Satana știe că face răul în raport cu ”binele lui Dumnezeu”, dar este convins (= se minte pe sine foarte bine) că face alt bine, al lui.
Mecanismul este tipic oricărei căderi: înlocuirea ascultării de Dumnezeu prin ascultarea de orice altceva sau altcineva.

Dar, va spune cineva, este prea extrem și absurd acest argumentum ab absurdum.

Însă aceeași realitate o găsim și în raport cu alte societăți.
Ca să rămân aproape de casă, voi sublinia că, deși anticomunist din copilărie, ca preot am ajuns și la a spovedi sau a fi duhovnic unor membri ai nomenclaturii comuniste – adesea aflați pe moarte. Și este foarte clar că mulți dintre ei au căutat să facă binele pe care îl puteau face în calitate de Comuniști.
Desigur, o calitate care este un defect, o realitate ce include nenumărate idei greșite și extremisme.
Dar, unii au lucrat la ridicarea unor instituții despre care sincer au crezut și sperat că vor face mult bine. Alții au promovat știința, cu încrederea sinceră că va ajuta la dezvoltarea României. Etc.
În paralel, peste 300,000 de Români erau închiși în pușcării și lagăre, torturați și uciși, pentru Credința în Dumnezeu și dragostea de neam – valori față de care Comunismul era și este total ostil.
Unii dintre oamenii sistemului (de ocupație sovietică) au înțeles, cu timpul, răutatea acestuia (a sistemului). O parte dintre ei, încă înainte de 1989, alții după, alții doar atunci când frica morții i-a făcut să deschidă ochii – adică să își mute atenția de la cele ale lumii la cele dumnezeiești.
Cei mai mulți sunt departe de a se fi pocăit, murind în păcatele lor.

Dar ceea ce ne interesează aici este faptul că între participanții la un sistem totalitar, vinovat de genocid – în primul rând religios și etnic –, foarte mulți voiau să facă binele… în cadrul sistemului.

Și dacă ne uităm la realizările materiale sau culturale pe care le-au lăsat în urmă, este clar că voiau asta.
Unii o voiau din mândrie, ca să le rămână numele, alții o voiau pentru că așa credeau că își compensează vinile, alții pentru că așa știau că trebuie să trăiască, etc.
Oricum, avem în ei un anumit grad de apărare a integrității familiei, de cultivare a virtuții, deci, de participare, imperfectă și parțială, la structura participativă a Binelui.

Pe exact această linie se află și Republica Romană – deși nu văd de ce nu am adăuga aici și Regatul Roman, sau Uniunea Triburilor Latine dinainte de Republică.

Sunt mai multe lucruri demne de laudă la societatea și cultura romană tradițională, în raport cu ceilalți păgâni ai vremii.
Am mai arătat acestea, și punctez aici doar câteva: punerea interesului comun (național, res publica) mai presus de cel personal, fuga de lux, geniul ingineresc (sistematic cultivat la nivel național), dragostea de familie, grija creșterii copiilor etc.

Totuși, acestea toate se făceau în cinstea zeilor, adică a idolilor, adică a dracilor.
Știu că sună dur, dar vom vedea îndată nu doar justificarea biblică – Matei 7:22-23; I Corinteni 10:20-21 și 12:2 etc.
Dimpotrivă, putem vedea felul în care cinstirea zeilor îi îndepărtează pe Romani de valorile amintite mai sus, provocând o schizoidie care în timp duce la multe rele.

Astfel, vedem că zeii cinstiți de Romani sunt curvari, ucigași, mincinoși, adulterini, pofticioși fără margini, vicleni, mincinoși, necinstiți.
Cine nu crede, să citească viețile acestora și va vedea3. Ori să cerceteze situația prostituției în Republică, o situație deosebit de josnică din multe puncte de vedere.
Poate cel mai josnic fiind obiceiul de a vedea ca infamă prostituata (pentru că și cum era folosită), în loc de a-i vedea infami pe cei care o foloseau. Asta deși în cea mai mare parte prostituatele erau forțate spre această ocupație, pe când clienții, nu.

Aș putea înșira aici nenumărate acte ce, în perspectivă creștină, sunt inumane, săvârșite nu doar de zeii Romanilor, ci chiar de eroii acestora.
Moartea lui Remus prin mâna fratelui său Romulus este paradigmatică pentru amestecul contradictoriu de valori al tradiției romane.

Sunt multe de discutat – și disputat – pe această temă.

Și mă tem că, dacă suntem cinstiți înaintea lui Dumnezeu, o asemenea judecată asupra unei culturi și națiuni s-ar putea să fie prea mult pentru puterile noastre.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Tipic pentru ticăloșia Stângii (ticăloșie cf. definiția 1 din DEX 1998), deși o parte din presa de Stânga a recunoscut că violatorul a cerut interpret de limbă arabă, au fost „jurnaliști” de Stânga ce nu s-au sfiit să mintă că ar fi cerut interpret de limbă română! ↩︎
  2. Aici nu am intrat în problema fundamentală a greutății de a cunoaște adevărul într-o societate care se joacă cu el. În Iran majoritatea populației este înstrăinată de Islam pentru că l-a trăit în forma sa cea mai coranică, cea mai exactă dogmatic. În Vest, oamenii s-au putut „juca” de-a Socialismul sau Islamul tocmai pentru că societățile în care trăiau erau, pe de-o parte, bine economic, iar pe de altă parte, văduvite de dogmatism național. Acest ultim proces a însemnat deschiderea unor porți pentru Ortodoxie în țări care altădată ar fi eradicat-o violent. Dar și deschiderea unor porți, chiar instituționale, către felurite extremisme islamice și/sau de Stânga. Asta și pentru că bunăstarea, pe de-o parte, iar pe de alta toleranța (un concept de mare ambiguitate și de mare plurivalență politică), tind să amețească spiritul critic și dorința creșterii spirituale. Ceea ce lasă loc multor extremisme inițial mascate. ↩︎
  3. Precizez aici o eroare metodologică în cercetarea zeităților romane: se face confuzia între numărul mic de „zeități vechi” (dinainte de Etrusci) păstrate în cronicile romane și numărul zeităților la Latinii dinainte de Etrusci. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Suntem la a patra parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns. Foarte luminătoare explicația Sfinției Voastre despre cum natura păcatului este încă de la Cădere și va fi mereu despărțirea de Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și mulțumesc pentru cuvintele frumoase!

Vă rog sa mă iertați pentru neclaritățile din formularea mea inițială. Dacă îngăduiți, voi oferi o clarificare, în speranța de a da mai multă coerență întrebării și a pune într-o lumină mai bună fragmentul din Chesterton, orice impresie pe care am lăsat-o inițial despre o aderare la inepția rousseau-ană a „sălbaticului nobil” datorându-se exclusiv exprimării mele.

Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru greșelile noastre!

În ceea ce privește bunul sălbatic, după cum a fost tradus în română, ori nobilul sălbatic, mai aproape de original, sau a pașnicului sălbatic – de asemenea folosită –, merită să precizăm câteva fapte.
Întâi, că sintagma și conceptul sunt anterioare lui Jean-Jaques Russeau, precedându-l cu cca. două secole.
Al doilea, că Jean-Jaques Russeau nu doar că nu a inventat sintagma, dar și a fost împotriva conceptului.
Ca urmare, orice asemenea atribuire este o greșeală – Dumnezeu să ne ierte și pentru ea. Și o greșeală, aș sublinia, comună. Asta cu toate că Faichild, în The Noble Savage, 1928, a recunoscut – și în calitate de puternic opozant al lui Russeau – că în scrierile acestuia nu există sprijinul pentru concept pe care mulți i-l atribuie. Mai mult, că a fost, J.J. Russeau, un critic al conceptului în cauză.
Se pot consulta pe subiect și Tzvetan Todorov, On Human Diversity: Nationalism, Racism, and Exoticism in French Thought, 1993, sau Ter Ellingson, The Myth of the Noble Savage, 2001.

Fără a mai discuta pe subiect, vreau să observ totuși două puncte esențiale:

1. Chiar dacă sintagma i-ar fi aparținut lui Russeau, această apartenență nu poate fi un argument privind calitatea sau lipsa calității ei.
2. Conceptul în cauză este exprimarea unei viziuni tipic apusene, puternic prezentă în manifestările contemporane de Stânga din Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Marea Britanie, Canada ori SUA „democrată” (= neocomunistă și neofascistă).
Această viziune este ceea ce am încercat să expun prin mitul bunului sălbatic amintit în cuvântul anterior: atunci când Vestul încearcă să respecte alte culturi o face de pe o poziție de imanentă superioritate.
Vestul nu pune în discuție faptul că ceilalți sunt sălbatici, doar nuanțează cu superioritate existența unor sălbatici buni, nobili sau pașnici. Care, corespunzând valorile vestice, sunt văzuți ca superiori celorlalți sălbatici.

Din punctul meu de vedere, poate greșit, Chesterton cade și el pradă acestui reflex.

Deci, cu toată deschiderea pentru iertare, trebuie să spun că nu ți se datorează „impresia aderării la inepția sălbaticului nobil”.

Ceea ce ridică, desigur, o altă durere, aceea a unei viziuni asupra scrierilor lui Chesterton care este mai puțin apreciativă.
S-ar putea să fie, totuși, un necesar proces de maturizare.
Scriitori geniali apuseni apar, pe măsura cunoașterii mai adânci a Ortodoxiei, lipsiți de multe dintre sursele și resursele care există din belșug în Biserica lui Dumnezeu.

Este, această realitate, parte a unui proces vechi, început în vremea în care Sfântul Ioan Casian Romanul, întemeietorul monahismului apusean, a fost înlăturat și denigrat, fiind înlocuit forțat cu Benedict de Nursia. Motivul acestei înlăturări, înlocuiri și denigrări fiind unul tipic Vestului: faptul că prin viața și cuvântul lui a fost resimțit de o parte dintre ucenicii Fericitului Augustin ca un rival la slava acestuia din urmă.
Într-un conflict asemănător, între susținătorii unuia sau altuia dintre cei Trei Mari Ierarhi, Răsăritul Creștin a ales adunarea lor într-un buchet de sfinți, sub umbrirea Duhului Sfânt.

Contrastul este unul de esență, pentru că arată firescul includerii valorilor în Biserica lui Dumnezeu, respectiv influența rivalității chiar și în Biserică – venită dintr-o aroganță ajunsă normă socială –, pe care o manifestă deja Vestul în secolele V-VI d.Chr. Care influență duce la ”soluția” excluderii, mai târziu devenită, pe măsura pierderii Ortodoxiei, excomunicare, tortură și ardere pe rug.1

Se realizează astfel o filtrare extremă a ideilor acceptabile. Vizibilă atât în extremismele Inchiziției, cât și ale multor grupări protestante și neoprotestante – un caz tipic fiind prelunga persecuție calvină anti-ortodoxă în Transilvania, Crișana, Maramureș, care prefațează noile persecuții catolice de secol XVIII-XXI.
În replică, opoziția ideologică se manifestă fie insidios, fie extrem – căci de foarte multe ori apelul la suprimarea disputelor ideologice și culturale duce la răspunsuri de asemenea extreme.

Într-un asemenea monolog polifonic – după geniala expresie a Părintelui Nicolae Steinhardt –, existența adevărului ideatic este ea însăși suprimată.
În cel mai bun caz, printr-o „mediere” care îl alterează.

Am expus toate acestea pentru a explica de ce la scriitorii educați în spirit apusean există o permanență a reflexului rasismului cultural. Este rezultatul unui mediu care a selectat sistematic ideile – ba chiar și graiul permis a fi folosit de persoane „superioare” –, timp de peste o mie de ani.

În discuția despre pozițiile și exprimările lui Chesterton am vrut să ocolesc o exprimare directă a acestei realități – evident dureroasă pentru orice admirator al acestuia.
Ceea ce, din păcate, a dus la o anumită ambiguitate pe care mă văd nevoit să o înlătur acum.

Se poate ca lămuririle pe care le-am adus să nu fie folositoare; îmi cer iertare dacă este așa.
Dar, să trecem peste bunul sălbatic și să ne întoarcem la analiza textuală!

Chesterton ar fi fost, fără îndoială, de acord cu observațiile Sfinției Voastre privind imprecizia termenilor „toți” sau „Creștin” așa cum îi folosește, căci având stilul său polemic de apologet literar, recurgea la inexactități și hiperbole de acest fel ca instrumente retorice.

Interpretarea pe care o văd în pasajul citat este că folosește eronat în mod voit „Creștin”, pentru a sublinia că modernismul nu este un reziduu păgân, ci o apostazie nerușinată și parazitară față de cultura creștină (promovată uneori de unii care pretindeau cu insolență ca sunt Creștini).

Se poate să fie așa, se poate ca autorul să fi avut anumite opțiuni stilistice care să includă întrebuințarea cuvântului Creștin în forme eronate – cu sau fără intenții de sublinieri subliminale.
Trebuie să spun, însă, că mi se pare o alegere nefericită; pentru că relativizează și mai mult cuvântul creștin. Cuvânt sacru pentru orice trăitor al Învățăturii Domnului.
Însă, desigur, fiecare are stilul său de a scrie.

Totuși, recursul la „inexactități și hiperbole” într-un text teologic mi se pare străin trăirii creștine – chiar și când este practicat de sfinți.
Dumnezeu este Adevărul, și adevărul eliberator a fost adus și de prooroci, și de Proorocul proorocilor, Christos Iisus.

Și ne izbim aici de o problemă exegetică uriașă, pentru că există trei elemente adesea foarte diferite, ba chiar exclusive reciproc:

– ce a vrut să spună scriitorul
– ce a scris de fapt autorul
– ce se presupune că ar fi scris și/sau ar fi vrut să scrie autorul de către cititor2.

Pentru a nu intra într-o mlaștină exegetică – ce ar fi mai mult a răstălmăcirii decât exegetică –, prefer să urmez textul.

Pentru textele creștine este, firește, sănătos și binevenit acest lucru.
Fie că cercetăm un cuvânt biblic, fie pe al unor sfinți, urmarea textului cu onestitate duce la înțelegerea atât de adevărată pe cât se poate după teorie și experiență.

Dar ce ne facem cu textele care, din ardoare polemică, folosesc ambiguu noțiuni și principii?

Dar să mergem la problemă în sine!

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.

(continuarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că originea inițială este a mediului social grecesc păgân – în care împrejurările morții lui Socrate sunt paradigmatice – este de menționat, dar nu reprezintă, pentru Creștini, o scuză. ↩︎
  2. Orice critic, analist ori exeget, apologist etc. fiind el însuși un cititor. ↩︎