Categorie: Apologetică

Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?
Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

„ au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

„luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

„Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturi că balsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

*

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
„Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.”

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfirInflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfirFrunze de calomfir.

*

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

*

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
„Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.”
Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

„I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]„

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

„II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]„

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Românii din Harghita şi Covasna şi Papalitatea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Românii din Harghita şi Covasna sunt într-un număr tot mai mic.
Asimilarea etnică din această zonă are rădăcini vechi. A început datorită bunei înţelegeri dintre Români şi Secui, împreună cu favorizarea Secuilor de către Coroana Ungară şi Voievozii Transilvaniei (din secolul al XII-lea încolo) şi persecutarea Românilor de către aceleaşi două puteri.
Este nevoie să spunem că la începuturi nu a existat nicio „ură etnică” a Ungurilor împotriva Românilor. Dimpotrivă, dintre toate neamurile europene Ungurii s-au înţeles cel mai bine cu Românii. Prin mijlocirea lor au primit şi Evanghelia şi au făcut legătura cu Constantinopolul, primind (de acolo) Coroana Ungară ce le este simbol naţional. Chiar şi Ungurii păgâni s-au bucurat de sărbătorile Românilor, ajungând să prăznuiască alături de ei Crăciunul (păstrat până astăzi în limba ungară) şi multe altele. Numărul colindelor, baladelor şi basmelor româneşti intrate în folclorul ungar este foarte mare. Şi sunt multe alte exemple, în toată Ungurimea, de la ţinuturile din jurul Balatonului sau al Dunării de Mijloc şi până la cele din Carpaţi. Aceleaşi legături foarte bune au fost, după cum am amintit, şi cu Secuii, dar acum deja se stricaseră cele cu Ungurii. De ce?
De unde şi cum au ajuns Ungurii în duşmănie faţă de Români?

Papalitatea.
Răspunsul acesta sec este doar adevărul. Papalitatea este cea care a născut, crescut şi îngrijit duşmănia Ungurilor faţă de Români.
După înfrângerea Ungurilor de către Germani la Lechfeld (955) a venit Papalităţii ideea de a-i folosi pe cei care îngroziseră Apusul împotriva „schismaticilor”, adică a creştinilor care nu acceptaseră inovaţiile papiste (supremaţia unui episcop asupra Bisericii, Filioque şi altele asemenea). Aceşti „schismatici” – Ortodocşii, adică – urmau să fie convertiţi prin forţă. Doar că Papalitatea şi Germanii – cam acelaşi lucru pe atunci – nu aveau puterea militară necesară pentru a impune convertirea. Aşa că s-au folosit de Unguri.
Astfel Coroana Constantinopolitană (Bizantină) a fost transformată, paradoxal, într-un simbol al Papalităţii. Şi, prin apostatul Voiteh-Ştefan (un asasin vinovat de genocid, canonizat de Vatican), Ungaria a devenit „ţară apostolică”. Adică având, conform teologiei papiste (catolice) misiunea de a impune Catolicismul celor de altă religie.

Ca urmare, a început prigonirea Ortodocşilor, fie că erau Slavi – ca Boemii/Cehii, Slovacii, Bulgarii sau Sârbii -, fie că erau Români, Cumani sau de altă naţionalitate.
Deci, în acele secole, prigonirea Românilor nu a avut caracter etnic, ci religios şi politic.
Secuii, pe de altă parte, nefiind Unguri, având cu Ungaria doar o legătură circumstanţială, de alianţă, nu se simţeau în niciun fel legaţi de „misiunea apostolică” a Ungariei. Deci nu se simţeau nici obligaţi să ia parte la această prigoană. S-au înţeles bine şi cu majoritatea românească, şi cu minoritatea cumană din Curbura Carpaţilor şi Izvoare(le Oltului şi Mureşului).
Această bună-înţelegere, laolaltă cu duşmănia – religioasă – ungurească, a dus, paradoxal, la uşurarea convertirii şi deznaţionalizării Românilor (şi Cumanilor) din acele părţi. Trecuţi la Catolicism, ei au fost supuşi pas cu pas asimilării. Iar urmele româneşti din Secuime sunt atât de puternice, încât au diferenţiat şi ungara vorbită aici (caracterizată de extremiştii din Ungaria ca o „maghiară ţigănească”).
Unul dintre izvoarele extremismului etnic maghiar a fost teama Papalităţii că prin contactul trecuţilor la Catolicism cu ortodocşii conaţionali i-ar putea pierde. Asimilarea etnică era instrumentul prin care devenea definitivă ruptura dintre convertiţi şi ortodocşi.
De aici a izvorât, de fapt, acel extremism naţionalist, acel şovinism pe care, foarte greşit, mulţi – Unguri şi străini – îl cred natural Naţiunii Maghiare.

În Scaunele Secuieşti multă vreme asimilarea etnică a fost ambiguă. Chiar vorbind un dialect maghiar, Secuii erau deosebiţi de Unguri şi încercările acestora de a-i încăleca au stârnit adeseori lupte puternice. În cursul veacurilor, în încercările Secuilor de a-şi păstra libertăţile, chiar şi cu preţul vieţii, singurii aliaţi le-au fost Românii din partea locului, ba chiar şi din Moldova sau Muntenia. La rândul lor, Secuii erau mai legaţi de Moldova şi Muntenia decât de Ungaria, socotită ca „ţară străină”, şi unde nici în secolul al XIX-lea nu îşi doreau să le plece copiii la învăţătură sau muncă. Până după 1849, Secuii încă numeau Principatele Române „Ţara”, asemenea Românilor din Transilvania. Şi erau mai mulţi Secui în Bucureşti sau Iaşi decât în Budapesta.

Devenită, încă din secolul al XVII-lea (sub influenţă protestantă), şovinistă, politica ungară abandonase convertirea la Catolicism ca element esenţial pentru cultura maghiară şi Ungaria. Dimpotrivă, maghiarimea se axase – încă din secolul al XVI-lea, dar mai ales în al XVII-lea – pe trecerea Românilor la Protestantism (şi în primul rând la Calvinism) şi maghiarizării lor din această perspectivă. Apăruse chiar – inspirat de Mihai Viteazul şi de transformarea Ungariei Panonice în paşalâc – visul unei „Dacii Maghiare”.

Dar clasa conducătoare ungurească a constatat curând după intrarea sub influenţa Vienei că lucrurile se schimbă. Deja se văzuse că Protestantismul nu poate câştiga pe Români, cu toate mijloacele folosite – atât de manipulare cât şi de forţă, de la tipărirea de cărţi calvinizante în limba română până la uciderea preoţilor şi izgonirea Românilor ortodocşi „prea” trăitori. Ori legătura nouă realizată prin mijlocirea Austriei cu Roma a arătat grofilor că prin colaborarea cu Papalitatea se pot atinge ţeluri dorite de amândouă părţile: creşterea numărului de Unguri şi respectiv Catolici. Iar pentru aceste ţeluri, conform principiilor catolice, absolut orice mijloc este bun, chiar şi atunci când vorbim despre asuprire, tortură, ucidere, masacru[1] (spre nu mai vorbi despre minciuna zis „diplomatică” şi alte mijloace de înşelare „în scopul nobil” al catolicizării sau maghiarizării).

Unul dintre mijloacele strălucite a fost Uniaţia.
Despre cât de machiavelice şi nedemne au fost manevrele care au dus la apariţia Uniaţiei în Transilvania s-a scris mult, inclusiv de către autori greco-catolici îndureraţi de adevărul istoric. Falsurile care constituie „actele de unire cu Roma” sunt un exemplu clasic. Dovedite ca falsuri, înscrisurile mincinos atribuite Mitropolitului Teofil al Ardealului, de pildă, încă sunt revendicate de Papalitate şi propaganda catolică drept acte „valide” şi promovate ca adevărate. Se ignoră în schimb documentele – austriece şi ungureşti – care arată că la zeci de ani de la „Unirea cu Roma” Românii Ardeleni habar nu aveau de această aşa-zisă unire. Dimpotrivă, o respingeau cu indignare şi îşi reafirmau legătura nezdruncinată cu Biserica lui Christos Dreptslăvitoare, adică Pravoslavnică sau Ortodoxă (în română, slavonă sau greacă, titlurile înseamnă acelaşi lucru).
Sunt unele dintre pricinile pentru care, spre uimirea şi groaza anti-Românilor, predica Sfântului Visarion Sarai a avut un ecou atât de puternic în Românimea din Transilvania. Iar întemniţarea şi uciderea martiricului călugăr nu a putut opri ridicarea Românilor împotriva siluirii conştiinţei lor.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea răsculaţii lui Horea, Cloşca şi Crişan au avut ca ţintă în chip deosebit pe grofii unguri. Care, printre altele, ucideau periodic, la întâmplare, câte unul sau mai mulţi Români, atârnându-le trupurile pe la răscruci; motivul fiind „să le ştie Românii de frică”[2]. Aceste bestialităţi, şi altele asemenea, erau dincolo de înţelegerea bieţilor Români Ortodocşi. Care, prin urmare, erau încredinţaţi că grofii unguri sunt, din pricina religiei lor, posedaţi de diavoli. „Soluţia” găsită de răsculaţi în cele mai multe cazuri nu a fost uciderea grofilor unguri ci… botezarea lor! Pe care, desigur, grofii amintiţi o acceptau cu bucurie, ca să scape cu viaţă, dar pe care, de fapt, o simţeau ca pe o adâncă umilinţă (şi, după sfârşitul răscoalei, au răsplătit-o cumplit, cu torturi şi ucideri inimaginabile).

Cu toată rezistenţa Românilor, lipsiţi de orice sprijin intern şi extern, Uniaţia a înaintat. Bisericile au fost trecute la Greco-catolicism cu forţa armelor, ajungându-se la torturarea şi uciderea preoţilor ortodocşi care se opuneau acestei răpiri. De fapt se începea cu torturile spre a se „convinge” preoţii să accepte Uniaţia – şi unii o primeau de la început, de groaza chinurilor. Apoi se trecea la supunerea familiei preotului la umilinţe. Soţia şi fetele erau bătute public peste spinare, iar dacă tot nu se ceda se ajungea la descoperirea capului – simţită pe atunci ca o mare ruşine – şi ciopârţirea părului, care era tuns cât mai aproape de zero; în acea vreme, aceasta era una dintre cele mai cumplite mutilări pe care o putea suferi o femeie, fiind considerată echivalentă cu un viol sau cu tăierea sânilor. De altfel şi aceste două practici au existat în unele cazuri, soldaţii Austrieci sau Unguri socotind că ruşinarea (violarea) părţii feminine a familiei va sili pe preot să accepte Uniaţia.
În paralel cu asemenea practici, Uniaţia oferea şi felurite avantaje. Multe doar vorbe în vânt, dar altele reale, mai ales pentru preoţii greco-catolici: scutiri de biruri, înlesniri şcolare etc. Se promitea acceptarea socială aproape la egalitate cu slujitorii din Catolicism şi Protestantism. Se ofereau şi ceea ce astăzi am numi burse de studii, în Ungaria şi chiar la Roma.
Unii preoţi ortodocşi, mai ales din Crişana şi părţile de jos ale Maramureşului, au socotit înţeleaptă o atitudine vicleană: „ne prefacem că acceptăm Uniaţia şi ne păstrăm Ortodoxia„. Desigur, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Deşi această şiretenie s-a folosit şi s-a păstrat decenii la rând, având ca urmare o înţelegere locală uluitoare între Românii Ortodocşi şi Greco-catolici, pe termen lung ea a fost extrem de păguboasă. Ea a permis infiltrarea treptată a unor învăţături străine, care au despărţit Românimea în două ca niciodată înainte. De asemenea, a permis un relativism moral străin Învăţăturii lui Christos, ale cărui urmări se simt, greu, şi astăzi.

Dacă pentru Papalitate Uniaţia era doar un pas înspre catolicizarea deplină – vom vedea îndată sistemul folosit – pentru Unguri Uniaţia era doar un pas către maghiarizarea Românilor. În acest scop mulţi Unguri Catolici au acceptat să devină preoţi greco-catolici, spre „a-i lumina” pe bieţii şi întunecaţii preoţi uniţi foşti ortodocşi. Introducând, totodată, tot mai multe elemente maghiare. Paşii de trecere – Greco-catolicism,  Catolicism, maghia-rizare – au fost studiaţi şi pe Valea Mureşului, şi în alte părţi, dovedindu-se pe deplin funcţionarea sistemului papisto-maghiar.
Întâi se accepta un Greco-catolicism românesc, propaganda vizând două elemente fundamentale: adorarea Papilor (şi Papalităţii) şi, respectiv, dispreţuirea Ortodocşilor (cei Români fiind declaraţi inferiori, ca fiind supuşi Grecilor/Bizantinilor – evident, rasă demnă de dispreţ -, apoi Fanarioţilor, mai apoi a Ruşilor [3]).
Din clipa în care se socotea că propaganda a prins rădăcini puternice, se începea deschiderea trecerii propriu-zise la Catolicism. Formele erau foarte diferite, după caz.

De pildă, atunci când era un preot greco-catolic bătrân, văduv, respectat de popor, acesta era convins să devină călugăr şi să-i apropie pe oameni de mânăstiri. Oamenii se obişnuiau tot mai mult cu preoţii-călugări (ieromonahi), începeau să-i privească drept „superiori” celor căsătoriţi etc. În clipa potrivită preotul bătrân era înlocuit de un preot catolic – adică necăsătorit – care avea misiunea de a face „sacrificiul” trecerii, pentru o vreme, la Uniaţie. Acesta milita, pas cu pas, pentru o „desăvârşită unire cu Roma”, minimizând deosebirile şi convingând încetul cu încetul oamenii de pacea şi bucuria, ca şi de avantajele sociale şi materiale, care aveau să vină din acest pas.
Odată făcută trecerea la Romano-Catolicism, urma pregătirea maghiarizării – singura garanţie a ne-revenirii la Ortodoxie. Ca urmare, se îndeseau slujbele făcute împreună cu Ungurii, se aduceau cântăreţi Unguri şi se promova pas cu pas maghiarizarismul. Desigur, esenţială era exprimarea dispreţului pentru ortodocşi, implementarea unor prejudecăţi împotriva acestora [3] şi a sentimentului de „superioritate câştigată prin catolicism şi maghiarism”.
În alte locuri preotul uniat (căsătorit) primea o serie de avansuri din parte autorităţilor ungureşti. Ca urmare, devenea foarte activ în „buna înţelegere” cu aceste autorităţi în particular şi cu ungarismul în general. Feluriţi „corifei” unguri ajungeau să ţină „cuvânt” Românilor uniaţi, aveau loc tot felul de manifestări comune, se promova frecventarea şcolilor maghiare etc. Pas cu pas deznaţionalizarea devenea tot mai profundă. Atunci când se socotea potrivit, preotul pleca într-o parohie „mai bună”, lăsând în loc un preot catolic maghiar (ce se „sacrificase” venind printre Valahii uniaţi). Procesul continua pe aceeaşi line ca în cazul de mai sus.
Aducerea unui preot ungur marca, de obicei, perioada în care maghiarizarea devenea inexorabilă. În cel mult câteva generaţii de la „deplina unire cu Roma” foştii Români Greco-catolici deveneau Unguri. Procesul s-a desfăşurat astfel în multe localităţi, celebră fiind semnalarea lui de către Nicolae Iorga în „Ghimeşul din Ardeal”, azi Lunca de Jos, Judeţul Harghita, unde cu toate că locuiau, la începutul secolului XX, numai Români, aproape nimeni nu mai ştia româneşte, toţi folosind exclusiv limba maghiară. Mijlocul de maghiarizare fusese şi aici Biserica Catolică.

Procesul insidios amintit nu era totdeauna paşnic. Autorităţile colaborau strâns la realizarea lui şi înlăturarea – inclusiv prin arestare sau asasinare – a oricărei opoziţii. Vinovaţii de atacarea sau uciderea preoţilor ortodocşi sau ortodocşilor dârji erau rareori găsiţi şi cu atât mai rar pedepsiţi. Vandalizarea mormintelor, monumentelor şi bisericilor ortodoxe era tratată în acelaşi fel – ca „act patriotic”. De fapt şi în zilele noastre există aceeaşi atitudine. Vinovaţii de vandalizări şi distrugeri de morminte, monumente şi biserici ortodoxe din Harghita şi Covasna, din zonele majoritar ungureşti din Mureş sau Sălaj, de pildă, nu au fost găsiţi niciodată; şi ne referim la acte săvârşite după 1989, nu cu secole în urmă.

Colaborarea dintre Papalitate şi extremismul maghiar a fost remarcată repetat şi de către Români, dar şi de către oameni de frunte – şi de adevărată omenie – din Ungaria. Desigur, fără niciun folos real, fără nicio îmbunătăţire a lucrurilor.
În 1910 în Ungaria dintre Bihor sau Zarand şi Tisa erau înregistraţi cca. 140.000 de Români. Zece ani mai târziu Ungaria înregistrează în aceeaşi zonă cca. 17.000 de Români. Deosebirea numerică este dată de Românii Greco-catolici de Hajdudorog [Haidu’dorog], trecuţi cu de-a sila la Catolicism şi, ca urmare, declaraţi Unguri. Peste 120.000 de Români deznaţionalizaţi cu directa complicitate a Papalităţii.

După 1989, în entuziasmul naiv al Românilor – oare până când acestă absurdă naivitate? – Papalitatea declară că „uniatismul este o unealtă a trecutului” la care trebuie să se renunţe. În realitate, folosirea lui – exact pe aceleaşi principii medievale – continuă până astăzi.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Pentru cei care cred că aceste afirmaţii sunt o exagerare, amintim de faptul că Regele Ştefan (fost Voiteh sau Vaik sau Voicu, după surse) al Ungariei (969-1006), care a practicat pe scară largă convertirea forţată şi masacrarea non-catolicilor (intrând aici şi expunerea publică, pe porţile cetăţilor, a unor bucăţi din cadavrele acestora) a fost canonizat încă de prin 1086 de Papalitate. Un exemplu similar de dată recentă este canonizarea cardinalului Alojzije Viktor Stepinac, dovedit de colaborare cu Ustaşii din Croaţia la crime împotriva umanităţii. Dar, bineînţeles, uciderea ortodocşilor – fie ei Unguri, Români, Cehi, Slovaci, Sârbi sau de orice altă naţionalitate – nu a făcut până acum subiectul niciunei serioase condamnări internaţionale vest-europene. Până la urmă, uciderea ortodocşilor a fost şi este un sport de vânătoare occidental atât de natural, încât şi astăzi „gânditorilor” apuseni li se pare firesc să despartă „inferioara” Europă Ortodoxă de „superioara” Europă Catolico-Protestantă. Şi, bineînţeles, niciodată o asemenea atitudine nu a fost sancţionată.

[2] Practică atestată pe larg şi de documentele transilvănene sau ungureşti, dar şi de cele austriece, inclusiv în scrisorile personale ale împărăteselor şi împăraţilor de la Viena.

[3] Aceste abordări de un rasism feroce sunt în funcţiune şi astăzi, Ungurii şi Românii Catolici din Transilvania, Crişana, Banat etc. fiind atât de îndoctrinaţi încât nu văd nicio clipă contradicţia fundamentală dintre Învăţătura lui Christos şi rasism. Deşi, pe de altă parte, sunt gata să condamne orice altă formă de rasism, reală sau închipuită!

De ce nu se schimbă învăţătura ortodoxă?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi. Pricină pentru care unii o iubesc şi o respectă, alţii o hulesc şi o atacă (socotind-o fie înapoiată, fie încuiată etc.). Există însă două pricini mari pentru care Biserica nu schimbă şi nu poate schimba Învăţătura lui Christos.

1. De vreme ce este a lui Christos, adică a lui Dumnezeu (Întrupat sau nu, tot Dumnezeu rămâne), a o înlocui cu o învăţătură omenească sau a o schimba după mintea omului, oricât de avantajos ar părea, este de fapt o împotrivire faţă de Dumnezeu. Chiar şi cei care nu aceeptă că Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat ar trebui să recunoască faptul că este decent, pentru cei care cred că Iisus este Dumnezeu Întrupat, să Îl asculte deplin. A-L declara Dumnezeu şi, totodată, a-L „corecta”, a-I schimba învăţătura etc. este ori nesinceritate (fariseism), ori împotrivire directă, voită, faţă de Dumnezeu (ceea ce, desigur, anulează calitatea de creştin, adică de „ucenic al lui Christos” – Faptele Apostolilor 11.26).

2. Orice sistem religios – ori filosofic –, orice religie, se defineşte prin confesiunea sa, prin mărturisirea sa de credinţă; altfel spus, învăţătura defineşte religia (filosofia). Acest lucru este mai greu de înţeles pentru cei nereligioşi, căci acolo domeniul este cel prin care se defineşte un sistem. De pildă, mecanica se ocupă cu studiul mişcărilor (şi repausului) corpurilor; descoperirile ce schimbă perspectivele asupra mişcării nu o transformă în altă ştiinţă, ea rămâne mecanică atâta vreme cât se ocupă de respectivul domeniu de cercetare. Schimbarea domeniului de cercetare înseamnă trecerea la altă disciplină ştiinţifică. Spre deosebire de această perspectivă, religiile şi sistemele filosofice se ocupă toate de unul şi acelaşi domeniu – viaţa spirituală şi materială a omului – dar se definesc prin doctrină sau învăţătură. Altfel spus, felul în care privesc viaţa spirituală şi materială a omului, regulile de viaţă şi gândire pe care le propun (sau impun) sunt definitorii pentru sistemele religioase şi filosofice; în esenţă, toate acestea sunt denumite învăţătură sau doctrină (fie ea religioasă, filosfică, mixtă). Ca urmare, dacă schimbi învăţătura schimbi religia sau sistemul filosofic. Pentru a rămâne într-o religie – sau într-un sistem filosofic – trebuie ca toate dezvoltările existente să fie conforme cu bazele vechi; schimbările duc la apariţia altei religii, altei filosofii. Deci, evident, pentru ca Ortodoxia să rămână ea însăşi trebuie să îşi păstreze neschimbată învăţătura. Iar, din acest punct de vedere, „setul” de percepte esenţiale, dumnezeieşti, – numite dogme – este în Ortodoxie mult mai mare decât cel din Catolicism, Protestantism şi alte grupări de inspiraţie biblică. Ceea ce îi conferă acesteia o stabilitate doctrinară – o consecvenţă a învăţăturii de credinţă – foarte mare.

De aceea din secolul I d.Chr. şi până astăzi Ortodoxia rămâne aceeaşi, deosebiri ivindu-se doar la nivelul de înţelegere a doctrinei (mereu mai profund) şi în formele de manifestare a cultului (mai bogate, mai rafinate, sau mai sărace, în funcţie de epocă).
Şi tot de aceea Ortodoxia nu îşi va schimba niciodată Învăţătura de Credinţă. Din fidelitate faţă de Dumnezeu, care i-A dăruit-o, din sinceritate faţă de ceea ce este de la început şi până la sfârşit.
Desigur, într-o lume în care schimbarea este motorul economiei – consumerismul nu poate supravieţui altfel – este greu de înţeles (şi cu atât mai greu de acceptat) o statornicie atât de mare, o asemenea consecvenţă. Poate, însă, mica noastră lămurire va ajuta măcar pe unii cititori să înţeleagă de ce Ortodoxia păstrează fără schimbare Învăţătura lui Christos din secolul I şi până astăzi, de ce Ortodoxia nu poate primi nicio schimbare a acesteia.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Lupta împotriva răului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi.

Lupta împotriva răului este o dorinţă foarte răspândită astăzi, atât la cei buni cât şi la mulţi dintre cei răi. Acest adevăr poate să pară o minciună: cum ar putea cei răi să vrea să lupte împotriva răului? Simplu: minţindu-se pe ei înşişi că răul este bine.
De pildă, cei care au bombardat Serbia, scriind pe bombele aruncate peste femei şi copii, „Happy Easter” („Paşte fericit!”), erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care au distrus Irak-ul, spre a salva omenirea de „armele de distrugere în masă” care nu existau acolo, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care batjocoreau şi torturau deţinuţi irakieni, mulţi nevinovaţi, în feluri identice Inchiziţiei şi altor forţe întunecate ale Evului Mediu, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care pun bombe, aruncând în aer, eventual cu ei înşişi cu tot, copii şi femei în numele Islamului, cei care decapitează creştini în Siria şi Irak, cei care împuşcă pe creştinii din Egipt, Indonezia sau Somalia şi care fac alte şi alte asemenea… lucruri, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Comuniştii din România care persecută BOR pe exact aceleaşi pretexte precum bolşevicii lui Lenin şi Stalin, care au acelaşi discurs anti-românesc şi anti-naţional cu activiştii comunişti interbelici, care fac propagandă doctrinei sexuale din Revoluţia Bolşevică a anilor 1920-1930, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Toţi aceştia şi-au construit un sistem de minciuni prin care să spună răului bine.
Toţi aceştia astupă glasul conştiinţei, îşi înăbuşe vocea interioară care le spune că sunt pe calea răului (şi o definesc drept „slăbiciune”, „prejudecăţi”, „urmările unor influenţe din copilărie/societate/şcoală” etc.).

Prin urmare, cei care cred că vor să facă binele sunt mulţi.
Cei care fac binele sunt puţini.
Şi cei care cred că vor să lupte împotriva răului sunt mulţi.
Cei care luptă împotriva răului sunt puţini.
De fapt, cei care fac binele şi cei care luptă împotriva răului sunt unii şi aceeaşi.

Deci, cum se dă lupta împotriva răului?
Făcând binele.
Răul se învinge nu printr-un meci de box între noi şi „rău”, ci făptuind binele.
Răul este lipsa binelui, este înlocuirea moralei prin lipsa de morală, adică este un gol.
Răul nu poate fi învins niciodată prin rău. Cel mult pot fi, prin forme de rău, ţinuţi în loc, o vreme, cei prin care se răspândeşte răul. Ceea ce, deşi ineficient, este mai uşor decât a face binele.
Ca urmare, omenirea a născocit şi folosit, de-a lungul vremii, mijloace de a răspunde răului cu rău, în ideea de a-l ţine în loc sau chiar de a-l învinge.
Uneori mijloacele sunt ridicole, iar adesea fac mai mult rău decât s-ar crede, pentru că nu sunt însoţite şi de lucrarea binelui. Ceea ce, se înţelege, lasă loc mult răului, chiar dacă este altul decât cel „biruit”.

O pildă uşor de dat şi destul de tristă prin urmări – deşi adesea hazlie prin lipsa de logică – este cearta pe internet; pe aceeaşi linie, dar mai gravă, este însetarea după veşti rele.
Amândouă sunt practicate de mulţi oameni buni, care devin astfel răi fără să-şi dea seama.

O să luăm în primul rând, însetarea după veşti rele.
Este o patimă des întâlnită.
Mulţi oameni buni au căpătat o adevărată dependenţă de asemenea veşti, căutându-le cu sete.
Care sunt pretextele?
„Un om informat este un om pregătit” (absurd; ca şi cum dacă eu ştiu că vine să mă bată Bruce Lee sunt pregătit şi pot să-i fac faţă)
„Trebuie să ştim ce vine ca să ne pregătim” (logic, până la un punct; pentru că de cele mai multe ori „informarea” nu aduce nicio consecinţă practică)

Dacă ascultarea veştilor rele ar fi urmată de pregătiri bine gândite şi înfăptuite, ar fi de folos.
De pildă, vestea inundaţiile de pe văile apelor ar putea fi urmată de mutarea caselor prost aşezate, de ridicarea unor diguri şi alte asemenea măsuri.
Sau vestea despre atacuri asupra femeilor ar putea fi urmată de implicarea în cursuri de auto-apărare, de cumpărarea unor mijloace de apărare (spray, tasere ş.a.), de alte mijloace de prevenire.
Sau veştile despre defrişări ar putea fi urmate de asocierea celor care vor să apere pădurile, de organizarea unor mişcări de masă de blocare a defrişărilor şi altele asemenea.

Adevărul este, însă, că rareori se întâmplă aşa.
De cele mai multe ori oameni pur şi simplu asimilează veştile rele ca atare, fără să se „pregătească” în vreun fel pentru posibila implicare în acel rău.
Ca urmare, singurul efect practic pentru oamenii buni este întristarea sau deprimarea. Puţini sunt cei care au înţelepciunea şi puterea să nu se tulbure de ceea ce nu pot schimba. Cei mai mulţi suferă şi se întristează, ajungând chiar şi la deznădejde.
Adică, prin ascultarea veştilor rele, de fapt fac rău!
Pentru că întristându-se, tulburându-se, deznădăjduind, îşi scad puterile, îşi fac treburile mai prost şi îi împing spre tulburare sau întristare şi pe cei din jurul lor!

La fel se întâmplă şi cu cearta pe internet.
Pe care unii o numesc „apărarea adevărului”, ba chiar „mărturisirea Credinţei”, „lupta împotriva minciunii” etc.
În fapt, de mult prea multe ori, este doar o irosire a puterilor şi o murdărire a sufletului. Adică un rău.
Pentru că o apărare a adevărului se poate face doar prin trăirea adevărului, din care izvorăşte şi o bună mărturisire a lui.

Cel care trăieşte adevărul ştie că acesta este greu de înţeles, de primit şi de trăit. Ştie din propria viaţă, din propria trăire. Ca urmare, va avea răbdare cu cel care vede mai greu adevărul, nu va fi nici furios, nici disperat, atunci când vede că cineva este orb – voit sau nu – în faţa adevărului.
De asemenea, cel care trăieşte adevărul ştie că există oameni răi. Fie că îşi dau seama că sunt răi, fie că nu.
Aceşti oameni răi vor răspunde cu dispreţ, răutate, ură etc. faţă de orice părere, faţă de orice frază care le contrazice viziunea. Şi cum ar putea face altfel? Căci această viziune este cea prin care ei îşi înăbuşe conştiinţa şi declară binele drept rău şi răul drept bine! Altfel spus, este o viziune fără de care lumea lor se prăbuşeşte, iar ei se găsesc goi şi vinovaţi în ruinele minciunii în care au trăit.
Da, le-ar putea face bine această prăbuşire, căci ar putea fi punctul din care să pună o temelie nouă, sănătoasă, vieţii lor. Dar este nespus de greu să înţeleagă fie şi vag această posibilitate, cu atât mai mult să o accepte, şi cu atât mai mult să treacă la fapte.
De aceea, pentru aceşti oameni mărturisirea adevărului de către alţii este un atac la care răspund violent.

Cel care trăieşte adevărul trebuie să ştie că uneori merită să dai un răspuns, ca o sămânţă, din care peste vremi să iasă eliberarea celuilalt. Doar că răspunsul trebuie dat cu dragoste pentru celălalt, nu din mândria de a proclama adevărul, de a fi mărturisitor sau din alte ispite de acelaşi fel. Atunci când încerci să dai un răspuns ca să-l ajuţi pe celălalt ai nevoie să priveşti către sufletul lui, nu către cei din jur; poate să pară că „ai pierdut” confruntarea, de vreme ce important este să ajungă o sămânţă de adevăr în sufletul lui. Este, după cum se vede, o lucrare foarte grea, cu putinţă doar printr-un dar al Duhului Sfânt dat pentru o clipă – şi dacă discuţia continuă, aproape totdeauna se pierde – sau printr-o experienţă duhovnicească temeinică.

De asemenea, mai sunt şi situaţiile în care este nevoie de proclamarea unui adevăr pe care o propagandă rea încearcă să îl acopere.
Dar şi aici este aproape aceeaşi rânduială ca cea de mai sus.
Chiar dacă într-o asemenea împrejurare se pot folosi mijloace retorice tăioase – doar dacă şi cât e nevoie de ele -, ele trebuie să fie sub conducerea iubirii faţă de oameni. Căci adevărul este mărturisit pentru oameni, spre a-i ajuta să se zidească, nu în gol, ca să fie într-un inventar virtual.
În asemenea situaţii stăpânirea de sine, logica strânsă, grija de a rămâne în adevăr – e uşor să crezi, cu bună credinţă, o minciună! -, ştiinţa de a vorbi sau scrie sunt doar câteva din darurile de care avem nevoie.

De cele mai multe ori, însă, aşa-zisa „apărare a adevărului” sau „mărturisire a adevărului” este doar o ceartă care face rău. În care se ajunge la un fel de urlete paralele, la un monolog polifonic, sau la un schimb de insulte mai mult sau mai puţin vulgare – după caz. În care cei care aveau dinainte aceeaşi părere vor fi şi după aceea de aceeaşi părere, dar nimeni nu se va lămuri fie şi cu o iotă în plus. Altfel spus, deşi se cheltuie timp şi energie – ba chiar şi alte resurse – niciuna dintre părţi nu câştigă, real vorbind, nimic. Dar va creşte duşmănia dintre cei de păreri diferite, oamenii vor fi convinşi că ei sunt victime ale poziţiei lor etc. Adică, aşa cum am spus, în loc să se facă bine, se va face mult rău.

Şi roadele, pentru oamenii buni care se vâră în asemenea certuri, vor fi acelaşi: tulburare, oboseală, întristare, deznădejde…
Sau, şi mai rău, trufia de a crede că prin ceartă şi furie se mărturiseşte adevărul, trufia şi deznădejdea de a se crede victime etc., etc.
Pe de altă parte, cei răi vor avea satisfacţia întunecată şi cangrenoasă că i-au făcut pe ceilalţi să se coboare la nivelul lor; „de fapt şi ei sunt ca noi”, vor gândi şi spune, fără să-şi dea seama ce mărturisesc prin aceste cuvinte; se vor întări în rău.
Altfel spus, pierderi de amândouă părţile, singurul câştigat fiind răul.

Iată cum „lupta împotriva răului” în stil de „meci de box” se dovedeşte a fi, în chip obişnuit, deosebit de rea, dăunătoare, distrugătoare.
„Ieşirea din Matrix” este, de fapt, simplă, chiar dacă cel mai des oamenii fug de ea.

Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi, ne spune Duhul Sfânt.
Mulţi şi-au închipuit aceasta ca pe un „meci de box” între ei şi cel rău – oricare ar fi acesta.
De fapt să stai împotriva celui rău înseamnă să te îndrepţi spre bine. Căci esenţa lucrării răului este de a ne atrage în rău. Ca urmare, esenţa împotrivirii faţă de rău este a cunoaşte şi a face binele.
Tot ce faceţi, ca pentru Dumnezeu să faceţi, ne zice, iarăşi, Duhul Sfânt, arătându-ne calea.
Muncind, străduindu-ne să facem binele, zi de zi, ceas de ceas, devenim noi înşine mai buni. Şi, totodată, învăţăm să cunoaştem tot mai mult binele, să îl deosebim de rău; adică ne creştem discernământul.
Lucrarea binelui este cheia luptei împotriva răului.

Capre Paltin Petru Vodă

crucea-manafului

Pr. Mihai-Andrei Aldea