Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (I) Cuvânt către cititor

În 2007, în acelaşi an cu „Zbor prin vâltoare vremilor„, apărea la Editura Christiana cartea „Lumina Adevărului – un studiu ortodox asupra adventismului şi altor secte apropiate„. Cartea venea ca urmare a anilor petrecuţi în căutarea Credinţei adevărate, când am cunoscut îndeaproape Adventismul şi alte asemenea mişcări (înainte să cunosc Ortodoxia). Dar şi ca urmare a nevoilor sufleteşti ale multor oameni – adventişti sau ortodocşi –, a nevoilor misionare ale unor preoţi şi diaconi etc.
Tirajul este epuizat demult. Încă nu am izbutit să mă ocup de reeditarea cărţii, dar m-am gândit să o ofer cititorilor în format electronic, în nădejdea că le poate fi de folos. Până la urmă, în cartea „Lumina Adevărului…” avem răspunsuri biblice la felurite întrebări ce sunt puse şi astăzi:
– ce este Biserica? şi care este Biserica? (întrebări organic legate una de cealaltă)
– orice credinţă mântuieşte?
– care este purtarea creştină faţă de necreştini?
– care este Ziua de Odihnă a ucenicilor Domnului?
– ce putem să mâncăm şi ce nu putem să mâncăm, după cuvântul Bibliei?
– ce trebuie să păstreze creştinii din Legea lui Moise?
– ce este preoţia? şi ce sunt clericii? (iarăşi două întrebări indisolubil legate)
– cine poate şi cum poate să tâlcuiască Biblia?
– ce urmează după moarte? ce înseamnă „Rai” şi „Iad”?
– cine sunt „sfinţii” şi ce sunt „sfinţii”?
– ne putem ruga sfinţilor? da, nu, de ce?
– icoanele sunt după Biblie sau împotriva Bibliei?
etc., etc.
Dacă asemenea întrebări vă preocupă, o să vă atragă, desigur, paginile ce urmează.
Deci, „Lumina Adevărului…„, începând cu începutul, adică de la…

Cuvânt către cititor

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.  Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.  Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
                     Sfânta Scriptură (Ioan I.1-5)

Dintru începuturi Biserica a avut a lupta atât cu neîncrederea, respingerea şi chiar duşmănia celor din afară, cât şi cu slăbiciunile, căderile şi chiar răutatea (duşmănia) celor dinăuntru. Din cei doisprezece apostoli, unul a fost Iuda Iscarioteanul, trădătorul, iar ceilalţi unsprezece au fugit cu toţii când, în noaptea Joii celei Mari, Hristos S-a lăsat prins de prigonitori. Şi doar unul a avut puterea de a se întoarce şi a însoţi pe Hristos până la capăt (Sfântul Apostol Ioan) – unul din doisprezece!

Iată prin urmare că începuturile uceniciei întru Hristos sunt mereu pline de primejdia alunecării şi chiar a lepădării, oricât de tare şi iscusit ar fi (ori s-ar crede) ucenicul. Nu este prin urmare lucru de mirare că şi după Cincizecime, când Biserica a început a creşte tot mai mult, au apărut tot felul de rătăciţi, înşelători şi slăbănogi la suflet, ca Anania şi Safira, Simon Magul, ereticii docheţi şi nicolaiţi şi alţii asemenea.

Desigur, de multe ori oamenii au căzut în înşelare nu din voia lor, ci din pricina unor asemenea învăţători mincinoşi. Ba chiar şi dintre aceşti învăţători unii erau sinceri în înşelarea lor, aşa cum a fost la început Saul, cel devenit apoi Apostolul Neamurilor.

Pentru a apăra sufletele credincioşilor de aceştia şi de falsele lor învăţături, Sfinţii Apostoli au ţinut predici şi cateheze, ba le-au şi scris cuvinte de folos, lăsându-ne nouă Epistolele ce completează Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. La fel au făcut şi ucenicii Sfinţilor Apostoli, ca Sfinţii Policarp al Smirnei, Ignatie Teoforul, Clement Romanul etc. La fel au făcut şi mai departe urmaşii acestora, ca Sfinţii Bretanion al Tomisului, Niceta de Remesiana, Irineu de Sirmium sau alţii dintre strămoşii noştri, sau Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Epifanie de Salamina dintre cei de alt neam. Şi, se înţelege, se mai pot înşira încă multă vreme numele celor care, de multe ori cu preţul vieţii, au luptat cu sabia cuvântului întru apărarea Dreptei Credinţe. Toată această lucrare a Duhului prin sfinţii Săi a făcut cu putinţă păstrarea peste veacuri a Adevărului şi, prin urmare, păstrarea Bisericii lui Hristos şi a puterii ei mântuitoare.

Acestei străvechi lucrări a Bisericii încercăm şi noi a ne alătura prin lucrarea de faţă.

Lucrarea aceasta prezintă adevărul de credinţă propovăduit de Mântuitorul Bisericii Sale în comparaţie cu unele dintre numeroasele falsuri ale diferitelor secte adventiste, precum şi ale altor grupări neoprotestante. Nu avem intenţia de a combate toate rătăcirile lor, pentru că sunt mult prea numeroase pentru o scriere de popularizare cum se vrea aceasta. Dar sperăm să lămurim destul de multe din înşelările fundamentale ale neoprotestantismului în general şi adventismului în special, pentru ca orice om să poată înţelege adâncimea pieirii sufleteşti şi trupeşti pe care acestea le aduc.

Va putea fiecare, sperăm, să se întărească în Dreapta Învăţătură pe care Hristos Iisus, Lumina şi Învăţătorul lumii, ni le-a dat spre mântuire. Dar trebuie să ţinem bine minte că a cunoaşte adevărul nu e suficient; nici pentru mântuire, nici pentru întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi. „Şi dracii cred, şi se cutremură” căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.19-20). Trebuie şi să faci ceea ce e conform cu adevărul. Cunoaşterea lucrurilor din această carte va da roade adevărate, ducând şi la întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi, doar dacă va fi însoţită de trăirea în Hristos. De fapt trăirea credinţei este cea mai deplină propovăduire a adevărului.

Hristos este Lumina lumii, iar cel care iubeşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască în Lumina Adevărului. Fără Adevăr nu Îl avem pe Hristos. Desigur, nimeni dintre oameni nu deţine tot Adevărul, căci nimeni nu Îl cunoaşte deplin pe Dumnezeu. Dar hotărâtor este să ţinem tot ceea ce putem cunoaşte din Adevăr, fără a adăuga sau a scoate ceva, după cheful nostru. Încercând astfel, după ale noastre puteri, să cunoaştem şi să trăim Adevărul, vom înainta pas cu pas în Lumină, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce este, de altfel, rostul vieţii creştine, şi a tot ceea ce facem. Este, deci, şi rostul acestei cărţi.

E bine, totodată, să înţeleagă cititorul încă dintru început că această lucrare se face în duhul iubirii: iubirea de Adevăr (care este Dumnezeu), iubirea de fraţii întru Hristos şi chiar iubirea faţă de cei rătăciţi. Într-adevăr, nu suntem împotriva oamenilor care ţin de grupările adventiste ori neoprotestante. Dimpotrivă, noi suntem de partea lor, luptând împotriva înşelăciunii prin care cel rău i-a amăgit pentru a-şi irosi vieţile şi a-şi pierde sufletele. Noi le dorim cu cea mai sinceră dorinţă îndreptarea şi aşezarea pe calea mântuirii. Nu-i privim (ferească Dumnezeu!) ca pe duşmani, ci ca pe nişte fraţi atraşi pe o cale greşită, pe care îi aşteptăm şi îi chemăm spre a reveni pe calea cea bună. Şi dacă judecăm cu asprimea necesară acele fapte ale lor ce au trebuinţă de o asemenea judecată, nu punem nici o pecete asupra lor, căci ştim că multora dintre ei li se potriveşte cuvântul spus cu tristeţe şi dragoste de Sfântul Apostol Pavel pentru conaţionalii săi: „au râvnă către Dumnezeu, dar nu au pricepere” (Romani 10.2). De aceea sperăm că înarmarea creştinilor noştri cu răspunsurile adevărate la întrebările la care adventiştii şi alţii asemenea răspund cu o falsă învăţătură va fi de folos şi unora şi altora, spre buna sporire şi zidire întru Dumnezeu, spre veşnică aşezare în Lumina Adevărului.

(va urma…)

Cei trimişi la vestirea Evangheliei>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Hristos se naşte, măriţi-L!

„În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.

Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.

Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,

Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” – Sfanta Evanghelie dupa Ioan

Hristos se naşte, mariţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!

nasterea-domnului.jpg

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Noi şi Biserica, de I. L. Caragiale

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii noştri, cari dorm sub umbra Crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu știe!
Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.

Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liberi-cugetători, plini de despreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră, care predică omului:

Ești o fiară! Ghiarele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! 
Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.
Ești fiară, fii fiară.Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!

Ion Luca Caragiale
(în Universul, 7 Ianuarie 1900)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor. 

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

ÎNTRE BISERICĂ ŞI IAD

acest mic eseu este vechi, având, acum, vreo zece ani de zile de la scriere, dar poate că va mai folosi cuiva… 

 

Un dialog imaginar, pe care l-am purtat cu mulţi

Apar mereu scandaluri despre un preot sau altul, despre un călugăr sau o monahie, despre mediul teologic. Şi se înghesuie balcanicii şi fanarioţii, fie din Regat, fie din Transilvania, fie din Panonia, fie din Occident, să jubileze, să deguste, cu nesfârşită plăcere, aroma şi gustul scursurilor revărsate de mass-media peste Biserica lui Hristos. Bieţii rătăciţi! Ei, care atâta nevoie au de Dumnezeu, cum Îl găsesc, cum fug de El. Şi apoi urlă disperaţi: „Unde eşti?!!” Şi, desigur, dau vina pe popi. Popii sunt de vină că nu-L găsesc ei pe Dumnezeu! Mai ales dacă popii fac greşeala să le arate că Dumnezeu nu este neapărat unde vor ei, ci poate unde vrea El!

Hai, părinte, lasă-o! Sunt destui popi hoţi, curvari, agresiv-inculţi, corupţi ş.a.m.d.! Poţi să negi asta?

Nu, ferească Dumnezeu! De ce să neg? Ce conducători meritaţi, pe aceia îi aveţi. Inclusiv în Biserică! Că doar nu cresc preoţii în pom, nici nu se cultivă pe ogor, nici nu se pescuiesc în lacuri! Dintre voi ies, după chipul vostru. Au nu am avut eu colegi pe care îi trimiseseră părinţii – care nu erau preoţi! – să se popească, sub cuvânt că „popa are totdeauna burta mare”? Şi bieţii copii ar fi vrut să devină ingineri, sau programatori, sau oameni de afaceri sau sociologi ş.a.m.d. Dar dacă părinţii şi-au impus voinţa, s-au trezit amărâţii de copii în seminar sau facultatea de teologie. Şi din lipsă de chemare ieşiţi, din gândire păgânească şi forţare de părinţi inconştienţi, ce preoţi putea să iasă din ei? Deci, iată, preoţii aceştia sunt roadele voastre.

Bine, dar seminarul, facultatea, de ce nu i-au adus la credinţă?

De ce şi cum s-o fi făcut? În seminar şi facultate ar trebui să intre cei cu multă credinţă, pentru a se desăvârşi în cunoaştere, nu cei slabi! Nu dai la Teologie ca să înveţi abecedarul Credinţei, ci ca să înveţi matematicile superioare ale acesteia, analizele fine, lupta înaltă şi foarte primejdioasă cu Iadul. Da! Căci dacă vrei să mergi către seminar ori facultate teologică, aşteaptă-te să te izbeşti cu Iadul.

De ce?

Pentru că este scris că Biserica nu va fi biruită de porţile Iadului. Deci se deschid aceste porţi ca să o înghită, dar nu izbutesc. De ce? Oare pe cine a rânduit Dumnezeu – dintre oameni – să stea între Iad şi Biserică, să oprească distrugerea? Desigur, pe clerici şi monahi. De aceea şi lupta Iadului este mai întâi împotriva clericilor şi călugărilor, de miliarde şi miliarde de ori mai dură şi necruţătoare decât cea dusă cu mirenii. Iar seminariile şi facultăţile sunt locuri în care sunt plămădiţi noii clerici! Dacă îi prinde Iadul de aici, cât de greu le va fi să se elibereze mai târziu! Seminariile şi facultăţile teologice sunt locuri de foc, în care numai şi numai ajutorul lui Dumnezeu, mijlocirea sfinţilor şi îndrumarea duhovnicului – toate la un loc! – te pot ţine să nu cazi… ori să nu cazi prea tare. Şi, de câte ori ai căzut, să te ridici!

Deci…
Se cuvine să căutăm dreptatea lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor înainte de orice. Dacă le căutăm, nu avem vreme să judecăm pe alţii. Iar dacă le-am găsit, oricum nu o vom face, căci Stăpânul nostru, Dumnezeu, este Judecătorul cel drept. Cum am putea noi, dacă-I suntem credincioşi, să ne punem în locul Lui?

Să ne rugăm pentru cei care sunt pieptul Bisericii dinspre Iad, ca Dumnezeu să-i întărească întru Credinţă, să-i spele de greşeli şi să-i crească întru Lumină. Cu ei vom creşte şi noi. Şi vom putea găsi pe Dumnezeu, Care, oricum, nu-i aşa departe: doar că nu vrem să ne uităm la El. Ci doar să ne slujească. Ceea ce nu se poate.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă