RĂSPUNS
(pentru „DORUL MEU”)

M-a întrebat:
Chiar nu îţi e ruşine?
Şi heruvimul,
tu o ştii prea bine,
Doar şase aripi are!
Tu ceri zece?!
În suflet
ce mândrie te petrece?
Care-ngâmfare
îţi sporeşte vrerea?

Întâi,
eu
i-am răspuns
doar cu tăcerea.
Dar fiindcă bunul meu prieten
chiar era speriat,
m-am răzgândit
şi
Blând i-am explicat:

Un heruvim e duh.
Fără de trup,
El se înalţ-uşor spre Absolut.
Dar eu sunt lut,
îngemănat cu tina.
M-atrage mult
Spre înălţimi
Lumina.
Dar tot sunt lut,
Cam lipicios
şi rece.
De-aceea aripi
Îmi trebuie
Vreo zece.

Mihai-Andrei Aldea

Nemuritori

Noi nu avem nici vârstă, nici ani.
Ne purtăm, doar, în suflet şi-n ochi nemurirea
Şi trecând prin vremi mai bogaţi ori sărmani
Învăţăm cu pământul străbun ce-i iubirea.

Prin timpuri ce fulgeră zbateri durute

Se văd focuri cumplite şi sânge şi fum,
Cetăţi minunate-n ruini prefăcute
Lăcaşuri preasfinte topite în scrum.

Dar peste urme de sfântă durere
În munţii cei sfinţi şi-n câmpii luminoase

Pasc oile, caii şi vitele noastre
Şi-n brazdele negre saltă spice frumoase.

Şi toate sunt sfinte sub bolta cerească
Lăsate aici de Sfânt Dumnezeu
În mâinile noastre, în lacrima noastră,
În focul ce arde în inimi mereu.

Sub valuri de mâluri şi râuri urâte
Stă-n veşnică luptă neamul de stâncă
Răbdând şi zdrobind mişeliile crunte
Zidind către Ceruri credinţă adâncă.

Precum în furtună sub ape-nverzite
Corabia pare-n adânc a intra
Dar prora-i zvâcneşte spre Ceruri fierbinte
Şi flutură-n vârful catargului stea.

Căci zidul şi casa din nou se înalţă

Cât în suflet şi-n ochi ne purtăm nemurirea
Şi veşnici, luminaţi de preasfânta speranţă,
Învăţăm cu pământul străbun ce-i iubirea.

 

Mihai-Andrei Aldea