Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.
Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii mucenici
cu haiducii-s gemeni.
Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mână.
Şi-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge şi prin fier
ne-om croi dreptate.
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
ce-a-nfrăţit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!
Radu Gyr
Unde-s nebunii, unde sunt nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.
Tăcută-i gloata de-nţelepti ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudeşte insul.
Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.
Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i puna dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.
O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…
Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia!
Demostene Andronescu
Mai sunt ostaşi români
Sub cerul uitat al Patriei,
pe iarba uscată a pământului vândut
printre sufletele moarte
– ce trăiesc doar internet
sau telenovele străine,
atât de străine! –
între nesfârşite
lanţuri de minciuni
mai sunt ostaşi români.
Luptând aici sau peste hotare,
îndreptând un gard,
înfruntând valuri,
sau foc, sau zăpadă,
ridicând o Cruce
– atât de grea, atât de mare –
şi totdeauna
călcaţi în picioare de
(cât de mult doare!)
politicienii
votaţi orbeşte
de suflete moarte
– ce trăiesc doar internet
sau emisiuni tv –
mai sunt ostaşi români.
Departe,
aproape
– oriunde-i un Român este o Românie,
oriunde e floare e nădejdea Învierii,
oriunde-i un oştean e speranţa libertăţii
a demnităţii
a iubirii de Neam
a iubirii de Ţară… –
mai sunt ostaşi români.
Uitaţi de sufletele moarte,
acoperiţi de-ale noastre păcate,
îngropaţi cu maşini stricate
şi avioane-sicriu,
vă salut cu mâna la chipu
mărunt soldat în rezervă
până dincolo de moarte grănicer
şi ştiu
sau sper
mai sunt ostaşi români.
Prezent la apel,
vă iubesc!
Şi sper!
Mihai-Andrei Aldea
REVERIE
(în Bărăgan)
În jos de nori,
cutremurat de slavă,
pe aripi nevăzute cum plutesc,
Îmi amintesc,
îmi amintesc
preabine
De Înălţime şi de Nelumesc.
Privesc,
în zbor planat de coborâre,
şi urâciunea
şi a lumii frumuseţe.
O, dar!
Ce schimbă omu-atâtea feţe
Şi chinuri
după chinuri
în zadar.
Deasupra, înspre nori,
o ciocârlie,
– înţelepciune –
triluri şi-nălţare,
Cer învie.
Mihai-Andrei Adea
Câmpia cu pânze de ape,
Când noaptea muşca din lumini,
Plângea peste mine, şi-aproape
De gardurile putrede, şchioape,
Piereau îngeri verzi între spini.
Zăceau prăvalite pe spate
Fuioare de pâslă-nnegrite
Când noaptea strivea tulburate
Ferestre roşiatic mânjite,
Mirosuri de cărnuri prăjite
Pluteau peste străzi, peste sate,
Că fu-n lume belşuguri de vite.
Erau pe atunci obiceie
Bărbatul sa fie cinstit
Şi-n plăpumi de lâna iubit,
Ţărancă-mbrăcata femeie
Pe praguri de noapte să steie,
Bărbatul să poarte cuţit.
Dulapuri cu caşuri şi lapte
Pe tainiţi de lut întărit
Privea un copil neclintit
Curgând adormitele fapte:
Un timp curat şi cumplit.
Sunt astăzi un neîmplinit,
Femeia nu-mi este femeie,
În ochi şi în minte să-mi steie.
Mi-e frică sa port un cuţit!
Sorin-Corneliu Drăgan
România Străveche - Ancient Romania 