Categorie: izvoare

Din vechea bucătărie română. Brânză de rădăcini

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.

Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc.
Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea.
Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.

Rețeta:

Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja.
Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat.
În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini).
Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă).
Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.

Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă.
Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc).
Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca.
Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.

Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript.
De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra).
Unii puneau bucăți de brânză de rădăcini pripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri.
Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.

Plăcintă cu brânză de rădăcini

Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat).
Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat.
Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică).
Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d.
Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (04). Un cititor răspunde Scrisorii unui tată

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Un comentator, Cristian, răspunde astfel la O scrisoare de tată (II):

„Mărturisesc și eu că astfel se trăia în București prin 1985. Nici în alte orașe mari nu era mai bine. Prin iarna lui 86-87 locuiam în centrul Bucureștiului, aproape de Intercontinental – Batiștei. Și ce să vezi într-o dimineață? Paharul cu apă lăsat seara pe masa din sufragerie avea gheață. Deci în acea noapte în casă nu erau nici 6-7 grade C!
Desigur că alimentarele din centru erau mai bine aprovizionate, dar doar câteva ore sau zeci de minute pe zi. Iar la coadă se stătea muuult mai multe ore. În schimb, pentru cine cunoștea, exista Casa de comenzi Mercur, prin care puteai să te aprovizionezi, ca simplu muritor de foame, foarte bine, dacă nu comandai prea des.
Dar în provincie nu exista așa ceva. Mulți provinciali se bucurau de o delegație la București, reușind să aducă de pe acolo bunătăți din alimentări, chiar dacă era vorba doar de cornuri cu lapte sau ciocolată (chinezească, bineînțeles).
Aceasta era realitatea hâdă comunistă, nu mai vorbesc de minciuna oficială de prin instituții, licee, facultăți, etc. Și de programul TV de 2 ore/zi!! Care începea cu Telejurnal și se sfârșea cu Telejurnal. Circula gluma cu probabila Marea Unire – TVR să ajungă să unească cele 2 Telejurnale…
Și ca să punctez: datoria externă a României a fost plătită integral până la data de 12 aprilie 1989! Nebunia a continuat însă pe mai departe…. Ce folos??? Din comunismul naționalist am căzut în capitalismul internaționalist, nereușind să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniști și securiști din conducerea Țării în Piața Universității din primăvara-vara lui 1990! Punctul 8 din Proclamația de la Timișoare!”

La această mărturie istorică voi adăuga următoarele:

  1. Da, s-a întâmplat și în apartamentul nostru să ne trezim cu apa înghețată în pahare sau sticle. Chiar exista o glumă tristă: „Dacă vrei să nu îți înghețe iarna apa bag-o în frigider!”.
  2. Adevărat, la magazinele din centru se găseau mărfuri ce lipseau în restul Bucureștiului; dar se găseau (cum spune și Cristian) doar în cantități foarte mici, care se epuizau în cel mult o jumătate de oră, foarte rar într-o oră sau două. Cozile durau ore întregi, uneori peste cinci-șase ore. Pare o fantezie sau o glumă, dar a fost o tragică realitate. Totuși în Scrisoarea unui tată sunt folosite ca reper pentru că trebuia să pretinzi că există ceva bun (multe lucruri bune, de fapt!) în Comunism. Altfel erai încadrat la „dușmanii regimului” și urmau represalii grele.
  3. Casa de comenzi Mercur avea prețuri foarte mari pentru un om obișnuit. Scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea este a unui tată cu patru copii. Ca urmare, posibilitățile de comandă erau reduse. Mai mult, nu aveai voie să comanzi la această „casă de comenzi” mai mult de odată pe lună, cel mult de două ori; iar cantitățile erau și ele limitate.
  4. Existau magazine „pe valută”, dar din care puteau cumpăra doar străinii sau persoane cu funcții importante, care puteau justifica legal valuta. Căci deținerea valutei de către omul obișnuit era practic interzisă. Mai precis, cerea proceduri foarte complicate (inclusiv declarații scrise pentru motivul încercării de a obține valută), în lipsa cărora posesorul era pasibil de pierderea locului de muncă și pușcărie.
  5. Ciocolata chinezească amintită de Cristian era una dintre „valutele forte” ale vremii. Față de ciocolata produsă de statul zis român era o delicatesă. Era și învelită într-un staniol frumos. Ca urmare, era căutată și tezaurizată, de multe ori fiind folosită ca „dar” (= șpagă) pentru funcționari, medici, milițieni etc., alături de săpunurile „Fa” și alte produse care acum ar stârni râsul.
  6. Termenul de „comunism naționalist” este un oximoron de același calibru cu „îmbunătățiri rele”. Comunismul este prin definiție anti-național. Toate regimurile comuniste din istorie au nimicit cultura națională a țării sau regiunii stăpânite. Termenul ar fi ironic, dacă nu ar fi folosit de unii ca și cum ar fi logic; în realitate el se referă la „comunismul regionalist” sau la „comunismul baronilor locali”. Comunismul regionalist folosea, într-adevăr, forme denaturate de naționalism în sprijinul regimului. Stalin a făcut primul acest lucru, pentru a nu pierde războiul (filmul rusesc Popa [Поп], greșit tradus la noi Preotul, este un exemplu tipic de „naționalism comunism” în care până și religia este pervertită să susțină regimul satanic al Comuniștilor).
  7. Comentatorul Cristian este foarte optimist atunci când spune că nu am reușit „să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniștii și securiștii din conducerea Țării”. Eu văd că până astăzi suntem, din nenorocire, conduși de aceleași călăuze oarbe. Și sunt destui care se pregătesc să îi voteze din nou în 2024, sub cele mai prostești pretexte.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Există izvoare istorice care sunt foarte prețioase pentru Români. De pildă, Fontes Historiae Daco-Romanae. Lucrarea aceasta, în patru volume, a fost scanată pentru prima dată și salvată în format electronic la începutul anilor 2000 – la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București, Sector 4, Cartier Berceni, Strada Covasna.
A fost o muncă grea, făcută de câțiva voluntari. Și care a costat, atât pentru cumpărarea volumelor (din anticariate), cât și a scaner-ului etc. Banii fiind adunați de aceeași voluntari. Dumnezeu să-i răsplătească!
Dar această muncă grea a fost pusă apoi la îndemâna publicului, pe site-ul vistieria.ro. Fără cea mai mică pretenție, fie și de recunoaștere a muncii.
Fontes a fost preluată de aici, de pildă, și de un grup ce lucra, pe bani, la digitalizarea unor cărți esențiale pentru Istoria Românilor. Și a fost prezentată ca și cum digitalizarea (scanarea și salvarea în format electronic) s-ar fi făcut de acel grup. (Semnele particulare ale volumelor sunt ușor de identificat.)
Fontes a fost preluată de aici, de asemenea, de unele site-uri patriotice. Care au câștigat de pe urma lor doar mulțumirea că unii Români (și poate nu doar Români) le-au văzut, le-au consultat și chiar le-au descărcat spre a le avea mai departe.
Oricum a fost, noi ne-am bucurat însă că au fost preluate, după chipul Sfântului Apostol Pavel (Filipeni 1.12-18); căci fie pentru câștig lumesc, fie pentru dragostea de Neam și Țară, fie pentru interes științific, Fontes a ajuns la tot mai mulți oameni. Adică adevărul s-a răspândit. Într-o lume a minciunii este o mare bucurie!

Dar, pe de altă parte, văd că sunt multe site-uri și bloguri patriotice sau „patriotice” care practică o absurdă „luare în posesie”.
Hărți vechi, pentru care nu mai există drepturi de proprietate (intelectuală), cărți sau periodice vechi (la fel), sunt „protejate” pe aceste site-uri și bloguri cu îndârjire. Ca și cum ar fi proprietatea posesorilor acelor pagini electronice.
Demersul este de mai multe ori rușinos (nedemn).
În primul rând, pentru că acele izvoare istorice nu sunt proprietatea celor care țin cu dinții de ele. Dimpotrivă, sunt ceea ce se numește domeniu public.
În al doilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, totdeauna, cunoașterea adevărului. Scris este: Cunoașteți adevărul și Adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32; 16.13). Pentru ca cele rele să se spele, cele bune să se adune, cum cere Legea Românească, trebuie să cunoaștem bunele și relele.
În al treilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, cu atât mai mult, răspândirea izvoarelor istorice despre Patria și Neamul său.
Iar „luarea sub stăpânire” a acelor izvoare este atât un act necinstit, cu atât mai rușinos cu cât este făcut de un patriot, cât și un fapt ce stă împotriva rostului site-urilor sau blogurilor în cauză: blochează exact răspândirea adevărului istoric pe care și-l doresc proprietarii/administratorii.
Este adică, un act de zgârcenie sau lăcomie ce anulează pretenția de patriotism a celor ce îl săvârșesc.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii din URSS în 1940
(înainte de cotropirea Basarabiei, Herței și Nordului Bucovinei)
document istoric

O lucrare fundamentală pentru Istoria Bisericii

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Între Moldovenii ce au strălucit în cultura Neamului Românesc al ultimelor două secole se numără, desigur, Mihai Eminescu, Theodor Burada, Veniamin Costachi, Ciprian Porumbescu, Ilie Cleopa, George Enescu, Iustin Pârvu și nenumărați alții.

Îl amintim aici pe marele Dimitrie G. Boroianu.
Născut pe 31 August 1864 la Fălticeni, Județul Baia, pentru a trece la Domnul pe 9 Septembrie 1951, la București.
Acest teolog de frunte, cu studii la Seminarul Veniamin Costachi din Iași, Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Teologie din Leipzig, a fost și Doctor în Filosofie (Leipzig, 1897).
A activat ca profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie Ortodoxă din București (1902-1904), primind apoi, la aceeași facultate, catedra de Drept Bisericesc (1904-1936). A fost chiar și Decan al Facultății de Teologie din București (azi, ”Dumitru Stăniloae”), de două ori (1910-1912 și 1923-1927). Prima dată s-a retras din decanat deoarece primise funcția onorantă, dar foarte grea, de Subdirector al Cancelariei Mitropoliei de la București. Funcție pe care a îndeplinit-o cu onoare până în 1936.

Pentru a vorbi despre lucrările realizate, e bine să ne amintim că în acea vreme nu existau calculatoare electronice, telefoane inteligente, tablete „smart” sau altele asemenea; nu exista internet, nu existau date de baze electronice și sisteme de căutare în acestea.
Bazele de date erau mintea omenească și bibliotecile – personale sau instituționale.
De scris se scria de mână sau, cel mult, la mașina de scris (care era o mașină mecanică). Se scria pe hârtie, iar corecturile erau greu de făcut – deci trebuia să fie cât mai puține!
Pentru orice lucrare complexă era nevoie de o minte puternică, bine rânduită, de o voință limpede și nestrămutată.

În aceste condiții, Dr. Dimitrie G. Boroianu a realizat lucrări de excepție. Atât prin volumul fizic, dar mai ales prin volumul de cunoștințe adunat. Și cu atât mai mult prin noutate.
Din câte am găsit până acum, opera Istoria Bisericei Creștine. De la începutul ei și până în ḑilele noastre (București, 1893) este prima lucrare românească modernă pe acest subiect. Și, cu toate că este o operă „de deschidere” a unui domeniu, are bine peste 500 de pagini!
O găsiți mai jos în format pdf.
La început de an, primiți-o ca pe un dar de la înaintași!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

boroianu-istoria-bisericii-crestine-1893Download

Binele Comunismului (03). O scrisoare de tată (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am publicat în numărul trecut al seriei o scrisoare din Noiembrie 1985.
Aceasta a fost scrisă de Mihai-Ion-Petre Aldea (nume de scriitor/poet Mihai Gh. Aldea) și trimisă „la Partid” la sfârșitul lunii amintite. Deoarece credem că pentru cititorul de astăzi textul poate să fie neclar, am socotit folositor să aducem unele lămuriri:

a. Era practic interzis înainte de 1989 ca un cetățean să se plângă de Partid, Stat, Guvern, Președinte etc. Orice act de acest fel era tratat ca o acțiune împotriva regimului și se pedepsea după vrerea autorităților.

b. Erau permise plângeri personale și la persoană. Ceva de felul „angajatul X mi-a făcut/zis cutare lucru”. Chiar și acestea, însă, trebuiau făcute astfel încât să nu pară o critică a regimului! Ba pe cât se poate trebuia subliniat că fapta contravine politicii de Partid, Stat etc.

c. Plângerea trebuia să fie punctuală, limitată. Prea multe puncte te declarau „nemulțumit”, sau chiar „răzvrătit”, deci împotriva regimului. Și se soldau cu pedepsirea ta, cu sau fără pedepsirea celor vinovați.

După cum se poate vedea, scrisoarea Un orășel de provincie în TITAN (numită de noi O scrisoare de tată) încalcă toate aceste reguli fundamentale.
Riscul pentru autor era mare: în cel mai bun caz mustrare din partea superiorilor de la locul de muncă și sancțiuni financiare; în cel mai rău caz pușcărie și pedepse pentru membrii familiei.

Încercând să se apere de cel mai rău caz, autorul începe cu o captatio benevolentiae:

”Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice.”

Doar că textul arată că, departe de a se trăi civilizat în acele blocuri, se trăia în condiții cumplite, necivilizate. Iar „realizările” enumerate există doar uneori și parțial, după cum se vede în document (confirmat, de altfel, de nenumărate alte surse).
Tot pentru captarea bunăvoinței cititorilor sus-puși ai scrisorii, autorul folosește în încheiere o frază ceaușistă, repetată de dictatorul vremii. Care pretindea și să lăuda că prin distrugerea satelor și mutarea forțată a oamenilor în blocuri le-ar fi asigurat ”condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste”.
Ca urmare, autorul insinuează că nu cere nimic altceva decât respectarea „voinței Conducătorului”, sau cel puțin a declarațiilor acestuia.

Însă realitatea descrisă este cumplită, iar locuitorii de astăzi ai României cu greu și-o pot închipui (cu excepția unui procent mic de oameni extrem de săraci).

Faptul că magazinele alimentare, numite de Comunism, ingenios, „Alimentare”, ofereau pe rafturi (pct. 1 din scrisoare) doar „oțet, bulion și gemuri” (sau, respectiv, „oțet, bulion și compoturi”) este o realitate bine atestată. Este adevărat, acestea erau așezate frumos, rânduri-rânduri și piramide, ca să fie „Alimentarele” pline cu ceva. Este adevărat, în spatele tejghelei se mai găsea „câte ceva”, pe sub mână. Tot adevărat este că mai apăreau și dispăreau iute, meteoric, produse mult căutate precum săpunurile „de rufe” sau „de spălat”. Însă în esență, în uriașa majoritate a timpului, acestea erau produsele de pe rafturi.

„Aprozarele” ar fi trebuit să fie locurile de cumpărat legume și zarzavaturi pentru locuitorii cartierelor. În realitate, aceștia băteau drumul până la piețele în care, la tarabe, țăranii își vindeau produsele. Pentru că în „Aprozare”, de obicei, cam bătea vântul. Cartofii veneau rar, ceapa și mai rar, alte produse erau rarități.

Lipsa apei era o regulă, prezența ei o excepție.
Fiecare casă avea ligheane sau găleți pline cu apă ca să poată goli veceurile de excremente. Se umplea cada cu apă, dacă dopul ținea, atunci când venea apa, ca să fie pentru când se oprea.
La cișmele și fântânile din orașe se făceau cozi de către locuitorii la bloc; priviți cu milă și temere de cei care încă aveau case cu curte.

Lipsa instituțiilor locale a fost și a rămas o problemă uriașă în toate cartierele comuniste. Aproape toate „completările” făcute după 1989 s-au datorat unor inițiative private, desigur.

Lipsa „luminii”, adică a curentului electric, era iar o constantă a vremii. În numele economiei pentru „plata datoriei externe” și „ocrotirea mediului”.

Dar cea mai grea problemă era frigul.
Caloriferele erau în cel mai bun caz dezmorțite cât să nu înghețe și să nu se spargă.
Mihai Gh. Aldea avea o mare pasiune pentru știință, prin urmare avea termometre (cu greu cumpărate) care să îi arate temperatura cât mai precis. Cele „6-7º C” în casă au fost constatate repetat, prin măsurători cu mai multe termometre.
Este adevărat că în instituții sau în fabrici/uzine se făceau un fel de sisteme de încălzire improvizate (se punea o rezistență lungă într-un locaș „în șarpe” săpat cu încăpățânare într-o cărămidă sau într-o bucată de BCA și gata „reșoul”). Doar că erau cam ilegale (și deseori „vânate” de Partid, căci „măreau consumul electric”). Și, totodată, erau imposibil de folosit în case atunci când se oprea curentul!

Ca urmare, copiii își făceau lecțiile în casă la 6-7º C, cât mai gros îmbrăcați, dârdâind, la lumina lumânării.
Iar când revenea curentul, auzeau la radio cântându-se „copiii României sunt cei mai fericiți copii”!

Toate aceste realități sunt pe scurt înfățișate în scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea.
Scrisoare ce a avut cel mai bun destin pentru autor: a fost complet ignorată de autorități. Cel puțin oficial.
Rămâne însă ca un alt document, ca o altă mărturie, alături de nenumărate altele, pentru „binele Comunismului”.
Un bine strict declarativ.
Și în care cred numai cei care au uitat că pentru a o duce bine în Comunism trebuia fie să devii torționar sau colaborator cu torționarii, fie să furi, minți, înșeli din răsputeri, riscând mereu ca regimul să te pedepsească drastic pentru că te descurci.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea