Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
1. Celţii sau Galii
Moţii – locuitorii din Apuseni – sunt numiţi astfel pentru că bărbaţii purtau părul împletit – în parte, sau de tot – în ceea ce local se numea „moaţe” – astăzi le-am spune, mai curând, „codiţe”. Aceste moaţe ale moţilor – cunoscute astăzi mai ales prin chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan – sunt de fapt coafură antică celtică. Moţii fiind astfel, din câte ştiu, singura populaţie europeană ce a păstrat natural, ca parte a culturii sale, această coafură celtică din Antichitate până în secolul XX.
Tot în ceea ce îi priveşte pe Celţi trebuie să spunem şi că influenţa lor culturală a fost uriaşă. Ei au adus civilizaţia fierului în teritoriile în care s-au aşezat în cadrul marilor lor migraţii. Sub numele de Gali, ei pătrund până dincolo de Nipru la nordul Mării Negre (şi Azov) şi până în adâncurile Asiei Mici, unde înfiinţează Galatia, devenită mai târziu provincie romană. Şi care este unul dintre primele teritorii în care se răspândeşte creştinismul, chiar de către Sfinţii Apostoli. Paradoxal, şi în lumea traco-scito-celtică de la nordul Mării Negre este adus creştinismul tot în vremea Sfinţilor Apostoli. Doar că în vreme ce în Asia Mică primii – şi cei mai cunoscuţi – vestitori ai Evangheliei sunt Sfinţii Apostoli Pavel, Marcu şi Barnaba (cu însoţitorii lor), în ţinuturile nord-pontice Sfântul Apostol Andrei este primul creştinător.
De asemenea, trebuie ştiut că Dunărea a fost, de la izvoare şi până la gurile ei, un loc în care galii au avut o prezenţă extrem de importantă de-a lungul veacurilor. Ca pildă a acestui fapt amintim că limesul roman sau hotarul roman de la Dunăre – un întreg teritoriu, nu o „linie”, aşa cum este văzută astăzi – avea, din părţile Austriei de astăzi până la Dunăre, localităţi precum:
Boiotro (Passau), Boiodurum (Passau-Innstadt), Stanacum (Oberanna), Ioviacum (Schlogen), Ovilava (Wels), Lentia (Lenz), Lauriacum (Enns, centru foarte important, tabără legionară), Albing (perechea lui Lauriacum şi, de asemenea, tabără legionară), Canabiaca (Zeiselmauer), Vindobona (Viena), Caruntum, Arrabona (Gyor), Brigetio (Komarom), Odiavum (Almasfuzito), Crumerum (Nyergesujfalu), Aqvincum (Budapesta; de fapt în Buda, cu Transaqvincum şi Contra Aqvincum la Pesta, pe malul răsăritean al Dunării), Lussonium (Dunaklomod), Cornacum (Sotin), Sirmium (Sremska Mitrovica), Acumincum (Slancamenul Bătrân; localitate aflată aproape de gura Tisei de astăzi), Rittium (Surduk), Taurunum (Zemun), Singidunum (Belgrad), Viminacium (în dreptul gurii vechi a râului Caraş, nu foarte departe de cea de astăzi), Bononia (Vidin), Tegulicum (Turtucaia), Arrubium (Măcin), Aliobrix şi Noviodunum etc.
Cu verde hotarele şi direcţiile pătrunderii Galilor/Celţilor în Răsărit; Roma este invadată de ei la anul 390 î.Chr., regiunile traco-ilire puţin mai târziu; asimilaţi în cea mai mare parte a acestui spaţiu (cu excepţia I-lelor Britanice), ei vor contribui foarte mult, totuşi, la culturile ce se vor forma local şi la unitatea europenilor
Desigur, toate aceste localităţi cu nume sau influenţe celtice – multe pur şi simplu celtice până la cucerirea romană – sunt doar un exemplu. Noricum este un ţinut celtic, Panonia devine şi ea, din anul 400 î.Chr. încolo, o provincie majoritar celtică. Doar partea sa de răsărit, de dincolo de Dunăre, va intra în secolul I d.Chr. sub stăpânirea Sarmaţilor Iazigi, care vor stăpâni Celţii şi Traco-Ilirii din cuprinsul ei (la rândul lor, fiind stat clientelar al Romanilor).
Pe de altă parte, Galii au cucerit sau invadat vreme de secole Peninsula Italică, având o contribuţie esenţială în prăbuşirea (mini-)imperiului etrusc şi influenţând puternic pe latini, alături de mulţi alţii. Înainte ca stăpânirea romană să ajungă la hotarele Galiei, şi înainte ca primele triburi şi ţări galice să se alăture Romaniei, invaziile celtice loviseră deja Italia şi chiar Roma, căreia îi impuseseră tribut.
Galaţi, Galu, Gălăţui – sunt doar câteva toponime de origine celtică. Şi dacă Celţii sunt asimilaţi de populaţia traco-iliră în multe zone din Carpaţi, iar Burebista distruge cu totul nobilimea celtică încă neasimilată, există însă, până astăzi, o moştenire celtică uriaşă.
În tot spaţul tracic şi în spaţiul scitic întins din Panonia (azi în Ungaria) şi până în stepele Doneţului, cultura celtică a lăsat în urmă numeroase mlădiţe, mărturisite şi de un foarte bogat tezaur arheologic. De la arme de fier la structuri megalitice, de la piese de ceramică la podoabe, specialiştii găsesc şi studiază an de an o mulţime de vechi şi noi piese ale unei civilizaţii străvechi.
Astăzi trecută sub tăcere şi de prezentările didactice – simplificatoare până la falsificare – şi de mass-media, şi chiar de conştiinţa publică. Se uită de prezenţa Celţilor în Apuseni şi pe Dunăre, la Nistru şi dincolo de acesta, de prezenţa lor în Macedonia şi Tracia, în Galatia Asiei Mici şi multe alte părţi. Se uită de faptul că aceşti Gali au fost şi un factor de regionalizare – se pare că Dacii s-au desprins de restul Traco-Ilirilor sub influenţa lor – dar şi de unificare (cultura fierului adusă de ei, numită azi Latene, răspândindu-se din Insulele Britanice până în Asia Mică şi la nordul Mării Azov). Se uită că au fost în număr imens în armatele romane, întrecându-i în număr chiar şi pe Tracii alături de care au luptat, pentru Romania, în nenumărate bătălii şi războaie. Se uită că au dat eroi şi sfinţi, că au făcut parte din urzeala care, hrănită de harul Duhului Sfânt, a născut Poporul Român. Doar unii arheologi şi istorici se mai apleacă asupra amintirii lor, asupra nenumăratelor urme pe care le-au lăsat. Şi dintre care multe, de la unele unelte şi arme până la muzica lor, se păstrează până astăzi în Cultura României Străvechi.
(va urma…)
Mihai-Andrei Aldea
După prima parte a materialului Români, Secui şi Unguri în Transilvania – Scurtă privire istorică, revenim cu următoarele…
Originea secuilor
Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.
Secuii distruşi de Nația ungară
De ce această „rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a Ungurilor față de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu disprețuiții „de către nobilii unguri „Români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru Unguri. A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că națiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemțească şi secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie. Națiunea secuiască încetase să mai existe, înghițită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între Secui şi Români a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulți dintre Români nu au şovăit să-şi dea viața pentru drepturile şi libertățile Secuilor, şi la rândul lor mulți dintre Secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor „intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.
Ţara secuimii „Românimea
Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Națiunea ungară, este evident că, şi după dispariția Secuimii, Ungurii şi Secuii sunt pe poziții total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume -Ţara” „Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au fost asimilați de Unguri. Iar cei care au distrus „printr-o politică intenționată şi diabolică de distrugere „Națiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiți ca moştenitori „ci doar ca ucigaşi „ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinență a nemeşimii ungureşti, o fac.
Premize istorice pentru pretinsa autonomie
Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înțelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independență ale Ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.
Națiunea ungară s-a prezentat în contextul națiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:
Şovinismul maghiar
Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariția Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre Unguri au păstrat fidelitatea față de Papism, alții au adoptat Calvinismul „sau alte forme de Protestantism „şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după Protestantism s-a născut şi naționalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănțuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime. Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, Ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta „această aplicare „până astăzi.
Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII. Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizație şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.
Concluzii
Toate aceste fapte istorice trebuie bine înțelese atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia „şi eventual independența „ungurească în Transilvania.
Dar, vor spune unii, toate acestea țin de trecut, nu de prezent.
Din păcate, nu este aşa.
Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi! Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.
Mihai-Andrei Aldea
[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni. Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni! (Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporție Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane) de suflete „)
După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică. Este al patrulea – şi ultimul – volum din „Fontes” ori „Fontes Historiae Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice. Primul volum, pentru cei care nu îl au încă, este aici, al doilea, aici, iar al treilea, aici.
Titlul acestui ultim volum este „Fontes Historiae Daco-Romanae IV„, şi cuprinde izvoare din secolele IV-XV, completându-le pe cele trei anterioare.
fontes-historiae-dacoromanae-iv
România Străveche - Ancient Romania 