BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

18, iunie, 201819, iunie, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate¹, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini². În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu³.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă⁴ ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă⁵. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Adevăruri supărătoare. 10 Mai, Ziua Independenţei României

10, mai, 20181, iunie, 2018 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Tricolorul

„Adevărul supără”, ne spune o zicală românească. Alta spune „tot omul este mincinos” (o zicală biblică, în fapt) lămurind astfel pricina pentru care adevărul supără:
totdeauna un adevăr se va lovi de minciunile unor oameni.

Pe 10 Mai 1877 a fost adoptată la Bucureşti „Declaraţia de Independenţă a României”. Discutată zilele anterioare în Parlament, în mediile diplomatice româneşti (şi nu numai), discutată de Domnie, a fost aprobată pe 9 Mai în Parlament şi semnată pe 10 Mai de Domnitorul Carol I.
Paradoxal, deşi „Declaraţia de Independenţă a României” există ca act oficial din 10 Mai 1877, în mai toată presa românească „Ziua Independenţei” este văzută ca fiind ziua de 9 Mai. Bineînţeles, în tonul dat de clasa politică neobolşevică ce parazitează România anului 2018 (aşa cum a parazitat-o din Decembrie 1989 încoace). Care este explicaţia?

Să luăm întâi o pildă celebră: „Declaraţia de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii.
Este uşor: emiterea acestei declaraţii este şi Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii, 4 Iulie.
Doar că pregătirea acestei declaraţii a durat aproape un an, iar elaborarea textului s-a făcut în luna Iunie a anului 1776. Aprobarea în Parlament (Congress) a „Declaraţiei de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii a avut loc… pe 2 Iulie 1776! Dar această aprobare nu a însemnat emiterea actului! Aceasta a avut loc doar odată cu ratificarea actului de către acelaşi Parlament (Congress) şi semnarea lui de către John Hancock, Preşedintele Parlamentului (Congress-ului). Ceea ce s-a întâmplat pe 4 Iulie 1776.

Logica este simplă şi clară: elaborarea şi aprobarea unui act durează o vreme, dar data de la care intră în vigoare este cea de la care rămâne definitiv.

„Declaraţia de Independenţă a României”, pregătită de multă vreme, a intrat în vigoare pe 10 Mai 1877, odată cu semnarea sa de către Principele Carol I, Domnitorul României.
Este perfect limpede acest lucru din punct de vedere practic, juridic, istoric – din toate punctele de vedere.
Iar data de 10 Mai a fost Ziua Independenţei chiar până în timpul ocupaţiei sovietice şi a impunerii Regimului Bolşevic în România (din 23 August 1944 încolo). Comuniştii au înlocuit această dată [după înlăturarea Regelui Mihai I] cu data de 9 Mai… De ce? Care este explicaţia acestei schimbări?

Ura şi prostia comunistă.
Una dintre cele mai mari răutăţi ale Comunismului este faptul că acesta nu se întemeiază pe realitate, ci pe dorinţele conducătorilor comunişti. Iar dacă realitatea le contrazice, Comunismul cere schimbarea realităţii.
O sintagmă celebră spunea aşa: „Mai bine să greşeşti cu Partidul [Comunist] decât să ai dreptate împotriva lui!”
Printre lucrurile pe care Comunismul le-a urât la extrem, de la „Iluminişti” începând, alături de Credinţa în Dumnezeu a stat, totdeauna, Monarhia. Asta cu toate că sistemul de conducere comunist a fost şi este, pretutindeni, unul monarhic, totalitarist. Dar nu discut aici cauzele acestei uri, nici formele sale generale de manifestare. Ceea ce este esenţial pentru acest subiect e faptul că Regimul Comunist ura teribil Monarhia. Iar ziua de 10 Mai nu era doar Ziua Independenţei României, ci şi Ziua Monarhiei, ziua în care Carol I a fost proclamat Domnitor al României (1866), iar mai apoi Rege al României (1881).
Pentru Comunişti era insuportabilă această asociere. Independenţa era acceptabilă, deşi trebuia subordonată „eliberării sovietice” (o invazie monstruoasă, însoţită de un cortegiu de crime abominabile şi o distrugere ce pare încă ireversibilă). Dar Monarhia era inacceptabilă!

Cu „logica” tipică comunistă [cacofonie firească], s-a hotărât mutarea Zilei Independenţei! Şi, cu mult sârg, „tovarăşii savanţi” au găsit un text în care Mihail Kogălniceanu, ca Ministru de Externe (Ministrul Afacerilor Străine sau „Din Afară” pe atunci), argumenta în faţa Parlamentului necesitatea declarării independenţei, necesitatea adoptării „Declaraţiei de Independenţă”.
Este evident că un Ministru de Externe, cu tot respectul faţă de însemnătatea funcţiei, nu poate să proclame independenţa sau lipsa de independenţă a ţării sale! Acest lucru poate fi făcut doar de forul sau forurile supreme ale ţării. În cazul Principatului României, aceste foruri erau, concomitent şi indisolubil, Parlamentul şi Domnitorul. Acestea erau cele care puteau să proclame independenţa României, iar gestul suprem de ratificare era al Domnitorului. Gest făcut pe 10 Mai 1877.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu face parte, cu toată frumuseţea şi patosul său, din preliminariile declarării Independenţei. Acest discurs nu a fost niciodată o „declarare a Independenţei României” în sens propriu. Fără votul Parlamentului ŞI ratificarea Domnitorului ar fi rămas o altă cuvântare ministerială în Parlament. Nu era prima pe această temă şi nu a fost ultima.

Dar, după cum am spus, pentru Comunism realitatea ce contrazice doctrina comunistă trebuie schimbată.
Aşa că discursul ministerial al lui Kogălniceanu a fost proclamat de Comunişti „declararea independenţei României”.
E ca şi cum ar fi proclamată „declararea independenţei SUA” data ţinerii unui discurs pe temă în Parlamentul american (Congress)! Este o absurditate totală. Dar ce contează logica în Comunism? Ea este bună doar dacă duce la concluziile dorite de Partid[ul Comunist]. Dacă nu, este aruncată la gunoi.

Desigur, în promovarea aberaţiei cu „9 Mai Ziua Independenţei” a existat pentru Comunişti sprijinul unor oameni care aveau duşmănie faţă de Casa Regală sau faţă de Carol al II-lea Trădătorul. Chiar dacă aceşti oameni nu erau comunişti, au acceptat – sau acceptă – falsificarea adevărului istoric din pricina urii. O greşeală teribilă.
Supărător sau nu, adevărul rămâne însă valoarea supremă. Iar adevărul este că Ziua Independenţei României este 10 Mai (1877).

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Din nou despre TRĂDARE şi România în Primul război mondial sau Realismul istoric drept bază pentru relaţiile externe sănătoase

6, mai, 201823, august, 2023 Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Am mai amintit despre mincinoasele acuzaţii de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandişti străini, cât şi de propagandişti care se pretind români şi de către cei îndoctrinaţi de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă şi apoi o prezentare de cazuri, între care intră şi Primul război mondial, cu aşa-zisa Pace de la Buftea-Bucureşti (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desfiinţarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marşul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” şi urmaşii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constaninopolului grecesc” ce covârşise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înfiinţat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice şi strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruşi, ceea ce poate fi de înţeles într-o anumită măsură, cât şi de către mulţi Români, care privesc problema romantic.
Trebuie sublinat faptul că pentru a construi o relaţie sănătoasă şi avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanşe”, ci pentru a pune bazele relaţiei în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte părţi şi felul în care şi le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (româneşti).

Din această perspectivă, protestele faţă de amintirea trădării ruseşti din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareşal Ion Antonescu şi peste alte asemenea mărturii ale ofiţerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Niţescu:

„România, conştientă de proporţiile forţelor sale, îşi făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliaţii, şi în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranţa la toţi că acţiunea ţării noastre va duce războiul la bun sfârşit şi va precipita victoria aliaţilor asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucneşte revoluţia la Petrograd. Ţarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenţia prinţului Lvow, declară că Rusia îşi va respecta până la sfârşit angajamentele luate faţă de aliaţi şi că va lupta până la definitiva înfrângere a „duşmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune creşte însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluţionar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le aţâţă entuziasmul şi le hotărăşte pentru luptă. Personalitatea lui ia proporţii legendare şi trezeşte o vie rezonanţă nu numai în infinitul imperiu al ţarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruinţa dreptăţii.

Ca să-şi dovedească lealitatea faţă de România, trădată de vechiul regim, şi ca să îndemne în acelaşi timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârşesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele ruseşti sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român şi pustiesc târgurile şi satele Moldovei. Sărmana populaţie şi aşa destul de lipsită e jefuită fără milă şi până la os de oştirile „revoluţionare” ruseşti. Purtarea lor e pe alocuri aşa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit duşmanul sau că hoarde de tătari, înţeleşi cu duşmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanţii au devenit slabe ş’adeseori soldaţii ruşi ţin mitinguri, în care protestează împotriva războiului şi ocărăsc pe Români, pentru că aceştia vor să lupte mai departe.„

Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Braşov, 1926, p. 7-9

Deşi nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, minţind că ar fi trădat Aliaţii în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de inculţi încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruinţă asupra duşmanului comun”. Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre şi Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor duşmane (Germania preluând Podolia şi Vozia, cu tot cu Odesa, şi închizând astfel cercul în jurul României).

Dragostea pe care o au azi unii dintre Români faţă de „familia imperială” este parte a unui Sindrom Stockholm foarte grav. Nu există nicio dovadă practică, reală, documentară, a ortodoxiei acestei familii, dar există foarte multe milioane de oameni care au suferit din pricina acestei familii şi a practicilor ei. Românii sunt printre cei mai persecutaţi locuitori ai Imperiului Ţarist condus de Nicolae al II-lea şi Alexandra Feodorovna. Nu este locul să discutăm aici soarta copiilor acestei familii – copiii sunt adesea nevinovaţi de răutăţile adulţilor, cel puţin până în clipa în care au discernământ şi aleg dacă să le urmeze sau nu. Dar ţarul şi ţarina au fost despoţii ce au condus un imperiu care, printre altele, a masacrat pe cei care nu voiau să se lase subjugaţi, ba chiar i-a persecutat diabolic pe unii doar pentru că nu erau Ruşi. Aşa cum s-a întâmplat cu Românii din Basarabia, din Vozia, din Podolia, din Chersonez, din Zaporojia etc., etc. Desigur, Rusia a fost şi este plină de „mistici” de tip Rasputin, care între o orgie sexuală şi o proclamare a supremaţiei ruse de origine divină asupra planetei au viziuni şi tot felul de „miracole” ce „dovedesc” aşa-zisa sfinţenie a lui Lenin, Stalin, Beria, Nicolae al II-lea etc. Românii însă ar trebui să aibă mult discernământ în această privinţă, pentru că au suferit şi suferă prea mult ca să îşi permită romantisme nechibzuite.

Să nu se înţeleagă, greşit, că am propovădui o stare de război cu Rusia. Dimpotrivă, mi-aş dori să avem relaţii foarte bune cu Rusia. Dar acestea nu vor exista niciodată în lipsa unui realism deplin, singurul care poate constitui o bază reală pentru asemenea relaţii. De la purtarea Armatei a 14-a şi a Regimului de la Tiraspol – amândouă ţinând 100% de Moscova – şi până la situaţia urmaşilor Românilor deportaţi în Siberia sau în nordul Rusiei europene, sunt zeci dacă nu sute de aspecte în care avem nevoie de o altă purtare a Rusiei. Pe care nu o putem obţine atâta vreme cât se înghite propaganda rusească, în loc să se caute adevărul. România şi Românii trebuie să ceară Rusiei manifestarea practică şi eficientă a bunelor sale intenţii; în lipsa acestora nu putem vorbi despre posibilitatea unor relaţii sănătoase. Înlăturarea Regimului de la Tiraspol şi încetarea sprijinirii forţelor anti-româneşti din Republica Moldova, acordarea de drepturi depline Românilor din Rusia, începând cu informarea corectă a urmaşilor celor deportaţi asupra originii şi moştenirii lor etnice, culturale şi religioase, înfiinţarea unor episcopii, parohii şi mânăstiri în care să se slujească în limba română pentru toate comunităţile româneşti din Rusia, renunţarea la termenii propagandistici de „limbă moldovenească”, „latinofoni” ş.a.a., iată câteva din actele esenţiale pentru normalizarea legăturilor ruso-române.

Este un lucru binecunoscut că literatura şi muzica rusă au fost şi sunt apreciate în România. De la Dostoievski la fraţii Strugaţki, de la Borodin la Ceaikovski, avem o pleiadă de creatori pe care Românii i-au preţuit şi îi preţuiesc. Există şi stareţii de la Optina, există martirii ruşi – adevăraţii martiri ruşi – din Rezistenţa Anti-Sovietică, există Sfântul Serafim de Sarov ori Sfântul Ioan Rusu şi alţii asemenea, cinstiţi şi iubiţi în România. Dar – şi aici se pare că autorităţile ruseşti eşuează mereu – interesul, veneraţia sau iubirea faţă de realizările acestor oameni sau faţă de ei înşişi nu se extind şi asupra Rusiei, ca stat. Pentru că, dincolo de calităţile acestor oameni şi de minunatele lor realizări a existat şi există un stat rusesc ce se manifestă oricum, dar numai minunat nu. Ce-i drept, nici nu se poate emite, realist vorbind, pretenţia ca un stat „să se poarte minunat”. Dar poate fi decent. Şi pentru Români este de ajuns acest lucru, pentru că este o cerinţă de bun-simţ. Este necesară şi suficientă pentru o relaţie sănătoasă. Dar ca să ajungem la decenţă trebuie să ne eliberăm de propagandă. Şi de propaganda anti-românească, şi de propaganda care înveşmântează în fantasmatice culori cereşti o ţară sau alta (indiferent că este Albania, Rusia, SUA, China sau Coreea, sau oricare alta). Realismul este temelia.

Dacă ar fi existat realism, România nu intra în Primul război mondial în starea deplorabilă în care a intrat şi nu ar fi acţionat luni de zile după intrarea în luptă pe baza unui romantism halucinat. Nu ar fi existat dementele tentative de a contrapune baionetele ţăranilor fără uniforme proiectilelor de 155 mm. Nu ar fi existat milă faţă de dezertorul Carol al II-lea Trădătorul, nici faţă de anumiţi ofiţeri incompetenţi şi laşi. Iar cooperarea militară cu Rusia s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate, adunându-se dovezi concrete ale sprijinului rusesc înaintea intrării în luptă.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

[1] Merită subliniat că opoziţia românească faţă de extinderea Imperiului Ţarist apare treptat, ca urmare a contradicţiei puternice şi permanente între pretenţiile de „ortodoxie” şi „ocrotire a Creştinilor şi a naţionalităţilor eliberate” – proclamate de Rusia – şi realitatea concretă, din teren.
Românii ajunşi în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Cheronez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câţiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităţilor. Nu li se dă voie să înfiinţeze biserici sau şcoli româneşti şi orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăşi fiinţa naţională este ameninţată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forţată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situaţie locală, pe măsură ce este conştientizat de Români ca atitudine universală faţă de ei în Împărăţia Rusească, determină rezerve şi chiar ostilitate.
Merită amintit, în privinţa acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că şi astăzi în hărţile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră şi Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părţile Cubanului (Kubanului) sau Sarmaţiei peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate şi chiar oraşe. Sunt figuraţi însă, pe aceleaşi hărţi, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta. Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni ruseşti nu au acces la învăţământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situaţie tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Şi care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire faţă de extinderea rusească. Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început şi fără şovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul şi Asia Mică, având trupele româneşti la întrecere cu cele ruseşti în luptele de eliberare. (A se vedea şi lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Poziţia oficială a Bisericii faţă de ideologiile şi grupările masonice

18, aprilie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În noiembrie 2014 au fost anumite discuţii publice despre Marele Templu Masonic din Bucureşti – ce urmează a fi construit pe un teren dat de stat şi cu sprijin de la buget.
Cu acest prilej unii dintre conducătorii masoneriilor din România (precum Viorel Dănacu şi Mircea Deaca) au pretins existenţa şi dezvoltarea unei „masonerii ortodoxe”. Fără să fie întrebaţi cum de o „masonerie ortodoxă” ar avea nevoie de un „templu”, evident neortodox, cu o simbolistică neortodoxă, cu ritualuri neortodoxe. Evident, existenţa unui templu neortodox înseamnă că este vorba despre o religie de sine stătătoare (neortodoxă).
Întrebată despre eventuala colaborare cu organizaţiile masonice Patriarhia a reconfirmat în 2014 (după comunicatul din 10 octombrie 2007) delimitarea categorică de masonerie, adăugând faptul că poziţia Bisericii Ortodoxe Române asumată în 1937 rămâne neschimbată.

Această hotărâre din 1937, ce ar trebui să fie cunoscută de toţi cei interesaţi de subiect, are următorul cuprins:

„Temei Nr. 785/1937.

Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sfântul Sinod, însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:

1. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral “heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:

O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizatii;
Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

Î.P.S. Patriarh prezintă declaraţia făcută în faţa Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoştinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale şi creştine. El – d. Pangal – în numele delegaţilor declară că toţi membrii lojelor francmasone naţionale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaraţia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei naţionale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în faţa I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că această organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înţeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există.

La orele 13 I.P.S. Patriarh [Miron Cristea], ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.

Preşedinte, (ss) Miron Secretar, (ss) † Galaction Craioveanu”

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

12, aprilie, 20188, mai, 2022 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii), Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii.

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Către partea a III-a (Traco-Ilirii)

Către partea a II-a (Romanii)

Către partea I (Celţii)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă