Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).

Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).

Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor

Procentul de boieri (mari, mijlocii, mici) la Români. Un caz

Am amintit repetat despre faptul că boier înseamnă la Românii Vechi proprietar de pământ. Ceea ce în Oltenia și Muntenia se mai numea și moștean – devenind mai apoi moșnean. Există confuzia între marii proprietari și boieri; de asemenea între marii proprietari și boierii mari.
În fapt, boierul putea să aibă doar câteva pogoane (un pogon este o jumătate de hectar), nu musai o mare moșie sau mai multe. Și un asemenea boier mic – adică moștean (în Moldova, neam sau răzeș) – avea aceleași drepturi sociale ca un boier mijlociu (care era un mare proprietar).
Dar ce făcea să fie socotit boier mare pe un boier mic (moștean, neam, moșnean, răzeș) sau un boier mijlociu (moștean, neam, moșnean, boier – după denumirile simplificate)?
Dregătoria!
Deosebirea dintre boierii mari și ceilalți boieri nu era la Românii Vechi nici averea ca întreg, nici mărimea sau numărul moșiilor, ci însemnătatea dregătoriei.
(A se vedea Constantin Giurescu, Studii sociale)

Am mai amintit repetat despre proporția boierilor în Românimea Veche.
Ca o excepție istorică, la Românii Vechi boierii, adică neamurile (cele care moștenesc pământul „din neam în neam”, moștenii), constituie uriașa majoritate a populației.
În Vestul Europei, de pildă, nobilii sunt câteva procente din populație, rar și greu ajungând la (sau și mai rar trecând de) 10%.
În Românime, dimpotrivă, boierii sunt peste 80% din populație, dacă nu chiar peste 90%.
Acest lucru aduce două întrebări – pe care le-am primit repetat de la ascultători/cititori.
A. Este boierimea românească un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa?
B. Cât de dovedibil științific este procentul de 80-90%?

A. Da, boierimea românească este un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa.
Nobilimea este definită prin origine, statut social-cultural-religios și economic.
După Legea Românească,
Boierii români sunt proprietari de drept ai pământului; de obicei, prin moștenire din strămoși; dreptul de proprietate boierească este un drept dumnezeiesc dat prin Domnitor (Domnie) sau, în lipsa acesteia, prin înlocuitori (în trecut clerul înalt, adică vlădicii sau episcopii, astăzi „statul”); boierii au toate drepturile „cetățenești”, fiind adică țărani deplini – de aceea ca întreg sunt numiți, în multe hrisoave și alte documente istorice, Țara; sunt datori să poarte de grijă moșiei sau moșiilor lor, Firii create de Dumnezeu, Țării, Neamului și Bisericii, la nevoie apărându-le cu viața lor.
Toate aceste caracteristici sunt tipice nobilimii – chiar dacă termenul în sine nu era folosit de Români în trecut.
Ca urmare, repetăm răspunsul,
Da, boierimea românească este un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa.
Cu deosebiri specifice, desigur (de aceea am subliniat faptul că este un echivalent al nobilimilor străine).
Una dintre deosebiri este că orice boier român era gata să moară în luptă pentru Credință, Neam și Țară. Pomelnicul lui Ștefan cel Mare, de pildă, este plin de boieri mari și mijlocii care au făcut acest lucru, căzând în luptele împotriva invadatorilor Poloni, Turci, Tătari, Unguri.
Alta dintre deosebiri este că orice boier român era dator să fie un bun gospodar, ceea ce însemna că și copiii boierilor făceau treabă de mici. Ca urmare, nevoia de slugi era mult mai mică la boierii români decât la orice altă clasă nobiliară obișnuită (de oriunde din lume).
Aserviții – după un termen străin prea puțin potrivit la noi –, precum dijmașii, arendașii, Țiganii sau alții asemenea, erau puțini. Ei erau străini care, fugiți de „binele” altor țări (azi pretinse exemplu pentru epocile respective) cereau să primească în lucru o bucată de pământ de pe o moșie seacă domnească, boierească, mânăstirească etc. Ori pe altă moșie săracă în oameni. Existau proprietari ce primeau asemenea străini, și proprietari care nu îi primeau – temându-se de obiceiurile rele (năravurile) aduse de aceștia, sau de alte răutăți pe care le-ar putea face sau aduce. Oricum, procentul acestor venituri era, cu totul, destul de mic, cel puțin până prin secolul al XVIII-lea, când apar, cel puțin local, marile schimbări aduse de Fanariotism și Masonerie.
(O paranteză: existau moșii roditoare sau pe rod și moșii seci. Acestea din urmă erau proprietăți – păduri, câmpuri, bălți etc. – pe care nu se lucra. Cum Legea Românească nu îngăduie cu niciun preț darea pe proprietate, moșiile seci nu aduceau nicio pagubă proprietarilor. Dar, desigur, nici venit.)

B. Pentru procentul de 80-90% boieri din totalul populației românești, o să folosim drept pildă un caz de studiu sociologic interbelic.
Este vorba despre cercetarea făcută asupra străvechiului Plai al Gălășeștilor (ce s-ar traduce în româna de astăzi ca ”Plaiul Urmașilor Galilor”). Acest plai, devenit plasă în creolo-româna secolelor XIX-XX, a fost rebotezat, de administrația creolă, Dâmbovnicul (adică Stejarnicul în limba română adevărată).
Folosind lucrările Dâmbovnicul. O plasă din sudul Județului Argeș, de Mihai Pop și A. Golopenția, București, 1943 și, respectiv, Satul românesc: trecut – prezent – viitor: 75 de ani de la cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Pitești, 2014, putem vedea datele acestei cercetări.

Contextul: Plaiul (Plasa) Gălășeștilor, rebotezată Dâmbovnicul (Stejarnicul), trecea între 1980-1940 prin transformări neîncetate. Pe scurt, aveau loc despăduriri masive și trecerea de la viața pastoral-codrenească din trecut la economia extensiv și intensiv agrară. Totodată, exista un proces accentuat de urbanizare spirituală, atât prin cei care mergeau constant să își vândă produsele la oraș (Pitești și București mai ales), dar și prin cei care se mutaseră acolo ca să lucreze și care țineau legătura cu satul sau cătunul natal (revenind aici constant și influențând puternic). (Pop și Golopenția, 1943:4-10, 15 etc.)
La nivel larg, zona face parte din locurile prea puțin atinse de „împământenirea lui Cuza”, dar atinse de fenomenul fărâmițării moșiilor prin împărțirea la urmași, respectiv al extinderii unor proprietari prin cumpărări de la cei emigrați, mutați la oraș etc. (Deși cei plecați la oraș își păstrează casa părintească – excepțiile fiind foarte rare –, vânzări ale grădinilor, viilor, livezilor, pădurilor etc. acestora au loc frecvent, „ca să nu se pustiască” sau din alte asemenea pricini. De obicei vânzările se fac spre rudele rămase în cătun sau sat.) La acesta trebuie adăugat și fenomenul veniturilor, adică al celor care, plecați din alte localități, ori ieșiți dintre Românii Călători, veneau să lucreze pe pământurile altora – nu fără nădejdea de a putea cândva să își cumpere propriile pământuri.
Aceste fenomene contradictorii par să asigure o încetinire a urbanizării demografice, chiar dacă aceasta există ca fenomen constant (încă din secolul al XIX-lea, de fapt). Prin urmare, procentele existente sunt semnificative pentru problema discutată.

Datele privind tema noastră: Pentru analiză, vom lăsa la o parte meseriile moderne (inexistente în Evul Mediu, bineînțeles), precum și meșteșugurile (în Evul Mediu practicate secundar, ocupațiile principale fiind cele pastorale, codrenești sau agricole).
Constatăm astfel că sunt atestați „Proprietari agricoli (moșieri) 7”; „Agricultori pe pământ propriu 6.674”; „Crescători de animale 5” etc. Cu totul sunt 6689 moșneni sau boieri în înțelesul adevărat al cuvântului.
Totodată, sunt atestați 1558 arendași, dijmași, zilieri, păzitori de vite ș.a.m.d.
Am exclus din analiză „muncitorii agricoli auxiliari, membri ai familiei”, care ar trebui împărțiți între cele două categorii de mai sus. Astfel că analiza se face – pe cât de obiectiv se poate – pe capii de familie și alți maturi (proprietari sau, respectiv, arendași, dijmași etc.).
Rezultă un total de 8247 de persoane, dintre care 81.108% boieri (moșteni, moșneni, proprietari) și 18.892%lucrători pe pământul altora”.
Tendințele de expropriere ale epocii moderne ar fi trebuit să ducă la un procent invers: proprietarii să fie o minoritate (scăzută), iar majoritari (masiv!) „lucrătorii pe pământul altora”.
Realitatea ne arată însă, invers, că proprietarii (adică, după Legea Românească, boierii) sunt peste 80% din populația implicată în folosirea pământului.
Este un caz, dar nu este o excepție, ci o regulă:
Românii sunt proprietari pe pământurile lor atâta vreme cât o stăpânire haină nu îi jefuiește de drepturile străvechi.
Prin urmare, da,
Procentul de 80-90% nobilime românească (adică boierime) în Evul Mediu constituie o realitate ce este bine atestată științific.
Desigur, cuvântul acesta este pentru Principatele Române Moldova și Muntenia, nu pentru părțile românești ocupate de puteri străine și supuse genocidurilor anti-românești.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Patriotica Propaganda Anti-Româneasca. Unele cazuri

Patriotica Propagandă Anti-Românească. Unele cazuri

Există două feluri de propagandă anti-românească: cea conștientă și cea inconștientă.
Cea conștientă vine de la feluriți dușmani ai adevărului.
Ca pildă, putem să cităm feluriți propagandiști din Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria etc. Asemenea eretici sau păgâni – căci oricine își pune țara sau națiunea mai presus de Dumnezeu (Adevărul), este în înșelare amară – își închipuie că minciuna istorică, rasismul programatic și alte asemenea instrumente slujesc „interesului național”. Este adevărat că lumesc par să aducă multe câștiguri; dar pe termen lung, și mai ales duhovnicește, duc la auto-distrugere. Acesta este, însă, alt subiect.

Aici vom atinge tema propagandei anti-naționale sau a „patrioticei propagande împotriva propriei țări”, ori împotriva propriului popor. Aplicat, tema este Patriotica Propagandă Anti-Românească.
Ea cuprinde felurite minciuni anti-românești care sunt lansate ca și cum ar fi idei patriotice, adevăruri istorice etc. Și care sunt preluate cu entuziasm de către ”patrioți” sau patrioți ce ”uită” sau chiar uită că orice „adevăr zguduitor” ar trebui bine cercetat ca să nu se dovedească o minciună.
Pentru lămurire, dăm aici câteva cazuri de minciuni anti-românești care sunt preluate de mulți oameni bine voitori în numele patriotismului. (Despre altele am scris altădată.)

1. Inochentie/Inocențiu Micu Klein a fost un om demn și un patriot român.

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.
În fapt Inocențiu Micu Klein a fost un eretic entofiletist, adică un adept al rătăcirii după care patria sau neamul ar fi mai presus de Dumnezeu și de Învățătura Acestuia, implicit mai presus de Adevăr. Ca urmare, Inocențiu Micu Klein nu a șovăit să folosească schimbarea religiei drept șantaj politic. Această acțiune dovedește o totală lipsă de cinste în raport cu ceea ce este cel mai sfânt domeniu, Credința. Aderența sa la Papalitate, respectiv Greco-Catolicism, făcută tot pe criterii politice, dovedește categoric atât erezia cât și lipsa de cinste. Pentru cei care nu înțeleg gravitatea morală a gestului, trebuie subliniat că și în Credința Creștină (adică în Ortodoxie, după termenul folosit astăzi în România), dar și în Catolicism, asumarea credinței se face total și nu poate fi negociată – mai precis, ”negocierea” înseamnă fie necredință (atunci când este la nivel personal), fie apostazie (atunci când este folosită politic). În temeiul criteriilor reale și fundamentale din Biserică (adică Biserica Ortodoxă) și respectiv din Catolicism Inochentie/Inocențiu Micu Klein este un om nedemn, necinstit, apostat, eretic, profitor.1

Folosirea unui asemenea personaj pe post de „erou” sau „model” este un mijloc sigur de distrugere a moralității și discernământului, de descurajare a demnității naționale etc. Adică este un act anti-românesc.
Pentru a înțelege mai bine gravitatea demersurilor lui Inochentie Micu Klein trebuie citit și următorul exemplu.

2. Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.

Precizăm că prin „Școala Ardeleană” se înțelege, de fapt, un șir de conducători ai propagandei Papiste în Românime, începând cu Inochentie Micu Klein (vezi cazul 1.), și de instituții ale acestei propagande, începând cu școlile de propagandă catolică înființate la Blaj în 1754. La aceștia sunt adăugați, nu de puține ori mai mult decât forțat, feluriți intelectuali și clerici ardeleni dintre 1754 și 1890-1900 (chiar și atunci când s-au manifestat clar împotriva curentelor propagandistice ale Blajului Catolic, Papalității etc.!).

2.1. În primul rând, o asemenea afirmație presupune că înainte de Școala Ardeleană nu ar fi existat conștiință națională românească. O afirmație mai anti-românească este greu de găsit, căci asta ar însemna că până la „Școala Ardeleană” nu ar fi existat Națiunea Română; pentru că orice națiune se definește în primul rând în temeiul conștiinței naționale. Ca urmare, dacă un grup de oameni nu are conștiință națională, nu este o națiune.
Altfel spus, „Școala Ardeleană” slujește cel mai extremist nivel al rasismului anti-românesc din Rusia, Ungaria, Ucraina etc.: acela care pretinde că Națiunea Română ar fi o creație modernă, lipsită de rădăcini istorice, o înjghebare artificială tardivă etc.

Existența conștiinței naționale la Români în Evul Mediu și chiar în Antichitatea târzie a fost dovedită de istorici de felurite naționalități, etnii, religii, orientări politice etc. Amintim aici de marele om și specialist Mihail Diaconescu, de Adolf Armbruster (care prin Romanitatea românilor. Istoria unei idei, tranșează categoric problema), de Constantin Papanace, de Nicolae Iorga etc. Afirmația, prin urmare, este de un total ridicol științific.
Dar problema nu este doar în lipsa oricărui suport factual pentru afirmație, ci în consecințele minciunii (ca cele amintite în acest sub-punct) și, foarte grav, în bucata de adevăr a minciunii.

2.2. În al doilea rând, această afirmație conține o bucată de adevăr, în sensul în care „Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți prin forță sau minciună la (Greco-)Catolicism.
În Byzance apres Byzance, Nicolae Iorga, în Ioan Basarab, un domnitor român la începuturile Țării Românești, Matei Cazacu și Dan Ion Mureșean, în alte lucrări alți specialiști (de la George Murnu la Mihail Diaconescu) amintesc, prezintă, dezbat (apariția, limitele etc.) pentru ideea imperială (împărătească) la Români. Este vorba aici despre convingerea Românilor că sunt Romanii vremii lor, că duc mai departe Împărăția lui Constantin cel Mare, dreptatea lui Traian etc. Această idee se manifestă plenar – folcloric, politic, economic, militar, cultural, religios – atât între „boierii mari” și respectiv (dintre ei ieșiții) domnitori români, cât și între boierii mijlocii, boieri mici (moșteni, moșneni, răzeși), clerici, călugări români etc. Pentru Români exista o continuitate neîntreruptă dinainte de întemeirea Romei, pe de-o parte, sau a Troiei, pe de alta, și „Românii de astăzi”. Indiferent că „astăzi” însemna anul 550, anul 600, anul 1204, anul 1453 sau oricare altă vreme.
Instituțional, această idee are o argumentație factuală invincibilă (ca să folosim expresia lui Ion Coja): între statul roman cu capitala la Roma și statul român cu capitala la București nu există nicio întrerupere, nicio cezură, nicio prăpastie. Deoarece avem mai multe materiale pe temă, ne mărginim aici la observarea următoarelor trei continuități esențiale:

a. Între statul roman cu capitala la Roma și statul roman cu capitala la Constantinopole nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Pur și simplu Împăratul Roman (Român)2 Constantin cel Mare mută capitala țării pe care o conduce de la Roma la Constantinopole.

b. Între statul roman cu capitala la Constantinopole și Țările Române nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Având numele oficial, adică din toate actele vremii, de Romania sau Împărăția Romanilor, statul cu capitala la Constantinopole (poreclit de Vestici, târziu, „Imperiul Bizantin”) cuprindea mai multe principate (ai căror conducători se înrudeau, de altfel, cu familiile imperiale și care erau socotite parte integrantă a statului roman). La anul 1453, atunci când Turcii cuceresc și masacrează Constantinopolul (într-un genocid cumplit pe care urmașii criminalilor îl sărbătoresc până astăzi fără pic de rușine), din Romania sau Împărăția Romanilor („Imperiul Bizantin”)3 făceau parte și Principatul de Mangop (din Crimeea de astăzi), Principatul Munteniei și Principatul Moldovei4. Spre aceste trei principate supraviețuitoare s-au îndreptat speranțele Ortodocșilor pentru eliberarea Constantinopolului și eliberarea restului Romaniei. Misiunea a fost asumată de domnitorii români vrednici – de la Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare la Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu –, chiar dacă nu a izbutit până astăzi5. Dar esențial pentru subiectul de față este continuitatea între „Imperiul Bizantin”, adică Romania, și Principatele Române Muntenia și Moldova (căci Principatul de Mangop a fost cucerit și nimicit de Turci și Tătari după ce ultimii săi apărători, Românii, au murit în lupte de un eroism extraordinar).

c. Între Principatele Române Muntenia și Moldova și, respectiv, România de astăzi, de asemenea, nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Cele două se unesc în 1859, se măresc sau scad cu vremea, dar există continuu până astăzi.

Prin urmare, conștiința națională românească a Romanității Creștine (observată strict pe izvoare de Adolf Armbruster, de pildă), cuprinzând și amintita idee imperială (împărătească), au fost și rămân firești (naturale) și esențiale pentru Națiunea Română.
Această conștiință și această idee au fost atacate sistematic de Papalitate încă de atunci când aceasta s-a despărțit de Biserică prin supunerea față de Goți și interesele conducătorilor acestora6. Românii au rămas credincioși Bisericii lui Christos, chiar și atunci când confrații întru Credință Greci sau Slavi i-au prigonit alături de Catolici. Iar existența și continuitatea lor a fost și este o continuă mărturie a Adevărului împotriva pretențiilor papale (și nu numai). Ca urmare, apostații ardeleni, adică cei care pentru felurite interese lumești s-au „unit cu Roma” (prin așa-numitul „Greco-Catolicism” sau „Rit Oriental” sau „Biserica Unită cu Roma”), au devenit trâmbițele unei propagande specifice: latinitatea Românilor trebuia să devină pretextul pentru catolicizarea lor.

Nu redăm aici nenumăratele minciuni promovate de Blajul Catolic și alte instrumente similare ale ”Școlii Ardelene”. Ar fi nevoie de un tratat enciclopedic.
Amintim, alături de minciuni deja înfățișate, de negarea supraviețuirii unora dintre strămoșii Românilor, Tracii sau Dacii, respectiv a oricărei moșteniri rămase la Români de la aceștia. De asemenea, de prezentarea extrem de negativă, în cea mai rasistă cheie, a noțiunilor și termenilor de „bizantin” sau „balcanic” (folosindu-se întreg arsenalul manipulării, de la minciuni sfruntate la sofisme).

Din toate aceste puncte de vedere, da, ”Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți (prin forță sau minciună) la Catolicism. Din păcate (la figurat și la propriu), această lucrare de deznaționalizare continuă și astăzi. Însă esențial pentru expunerea noastră este faptul că afirmația

Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

este o minciună anti-românească ce încurajează alte minciuni (și rasisme) anti-românești. O minciună pe care, din păcate, prea mulți o preiau și propagă în numele patriotismului7.

3. Cuvinte/termeni ca Român și România sunt o născocire modernă

Această minciună vine pentru prima dată de la extremiștii străini ce contestă orice vechime și continuitate a Românilor – mai ales între Tisa, Nistru și Dunăre, dar nu numai. A fost însă preluată mai departe de propaganda anti-românească de tip dacist (asupra căreia vom reveni mai jos).
În fapt, cei care „argumentează” această minciună folosesc lipsa de cunoștințe în istorie și etnologie a omului obișnuit. Și întrebuințează una dintre următoarele tactici:

a. Neagă total existența termenilor de ”România” sau ”Român” (ba chiar și de ”Romania”) până în secolul al XIX-lea (când pretind ei că ar fi fost născociți). Reamintim aici lucrarea lui Adolf Armbruster Romanitatea românilor…, dar și cea a lui Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea…, printre sursele privind vechimea acestor termeni (lucrările amintite prezintă izvoarele medievale și antice care pot fi consultate de doritorii de aprofundare). De asemenea reamintim cititorilor de celebra compilație de izvoare istorice scrise a Academiei Române Fontes, notată și FHDR sau Fontes Historiae Daco-Romanae, unde se pot observa termenii inclusiv în consemnările din documentele de limbă greacă veche, slavonă, latină etc.

b. Se agață de una dintre formele locale ale termenilor (precum Rumân, Râmân, Rămăn, Rămân, Armân, Arămân, Aromân etc.) spre a nega existența formei Român. Acest sofism este la fel de absurd ca, de pildă, afirmația că ”Termenul cartof nu a existat la Români în secolul al XIX-lea pentru că exista termenul cartoafă.”. În realitate, limbile naturale, mai ales cu vechime, prezintă o bogăție dialectală firească. Tot natural este, în graiurile populare, și polisemia – adică existența unor sensuri diferite, de la o comunitate populară la alta, pentru același cuvânt. Aceste fapte fac să fie firească existența unor forme deosebite pentru aceeași denumire etnică. De pildă, se întrebuințau în secolul al XIX-lea termeni precum Moscal, Muscal, Rus, Roș, Ivan etc. pentru cei cunoscuți astăzi ca Ruși. Asta nu înseamnă, evident, că existența unui termen elimină existența celorlalte. La fel, și la Români existau în graiurile locale – inclusiv în limbajul administrativ local – felurite forme pentru Român. Printre care și aceea de Român, devenită parte a limbii literare și folosită astăzi de toți ca formă corectă.

c. Prefăcându-se că nu cunosc fenomenul polisemiei – sau chiar inconștienți de existența lui – se agață de sensul social pe care pentru o vreme l-au avut formele Rumân și Rumânie, ca și cum ar fi singurele existente. Spre a vedea absurditatea, să privim o paralelă! Într-o parte a Antichității sclavii din lumea grecească euro-asiatică se numeau și Daci (pentru că foarte mulți dintre ei erau cumpărați de la Daci)8. Cât de logic ar fi ca cineva să pretindă că nu au existat Daci ca etnie pentru că „Dac însemna sclav”? Evident, ar fi o absurditate totală, așa cum este și pretenția amintită aici.

Românitatea sau romanitatea Românilor sunt parte esențială a ființei naționale. Negarea lor este o încercare de a distruge Națiunea Română în esența sa, este o formă de genocid cultural anti-românesc.
Trist este că sunt unii care preiau și răspândesc această propagandă anti-românească în numele patriotismului!

4. Noi [Românii] suntem Daci.

Această minciună a început să fie propagată de Rusia – mai precis de conducerea Rusiei și de serviciul secret Ohrana – în secolul la XIX-lea. Primul autor vestit care a prevenit împotriva acestei propagande mincinoase a fost Mihai Eminescu (a se vedea prezentarea de aici).
Ținta acestei minciuni era dublă: pe de-o parte, despărțirea Românilor „din Dacia” de ceilalți Români și de restul Latinității; pe de altă parte, alipirea Românilor la Slavism, deoarece rudimentele de idiomuri tracice (inclusiv dacice) cunoscute în secolul al XIX-lea arătau că Tracii aveau o limbă (sau limbi) de tip satem, mai apropiate astfel de limbile slave9.

Adevărul istoric este că între strămoșii Traci ai Românilor există și un procent imposibil de estimat astăzi de Daci. De asemenea există procente însemnate de Iliri, Sciți, Sarmați și mai ales Celți (Gali.).
Ca urmare, este evident că Românii sunt și urmașii Dacilor, ca și ai celorlalți Traco-Iliri latinizați dintre Alpi și Caucaz (pentru că, de pildă, Traco-Ilirii plecați cu Goții în Iberia și latinizați acolo sunt strămoși ai Ibericilor de limbă latină)10. De asemenea Românii sunt, într-o măsură asemănătoare și urmași ai Galilor și Scito-Sarmaților. Totodată, Românii sunt și urmașii Romanilor, mai ales a celor Creștini.

Faptul că Românii nu sunt Daci este iarăși evident, de vreme ce:

  • traducerile pentru termenii și frazele tracice rămân extrem de disputate între specialiști (indiferent de naționalitate) și, deși evident indo-europene, foarte rar seamănă cu ceea ce avem sau am avut în limba română (al cărei fond fundamental lexical și gramatical este latin).
  • sursele istorice dovedesc absolut amestecul Tracilor Nordici cu Galii (Celții), cu Tracii Sudici, cu Ilirii, cu Scito-Sarmații, totul în creuzetul Credinței Creștine de Limbă Latină – cu semnificative influențe creștine de limbă greacă veche în primele secole, iar din secolul al VII-lea încolo și de limbă slavonă
  • izvoarele istorice atestă conștiința latinității Românilor, conștiința strămoșilor Traci, Sciți ori Celți, dar niciodată a dacității Românilor; aceasta din urmă apare și se dezvoltă exclusiv în urma intervențiilor clasei politice și intelectualilor afiliați acesteia din secolul al XIX-lea încolo11
  • analiza siturilor arheologice arată deosebiri esențiale între primele straturi românești și vechile culturi tracice (de obicei traco-scitice, traco-ilire, traco-celtice, traco-armene sau traco-eline în spațiul etnogenetic românesc); deosebirea fiind dată tocmai de latinismul (de multe ori chiar apusean) ce a îmbogățit masiv substratul.

„Argumentele” pentru propaganda de origine rusească, apoi și cu alte surse externe,

Noi [Românii] suntem Daci!

se bazează mereu pe falsificări ale izvoarelor istorice, pe absolutizarea unor surse evident eronate12, pe ignorarea izvoarelor istorice care contrazic această afirmație, pe manipulări sentimentaliste etc.
Până și Mihai Eminescu, cel care striga pentru veșnicie

Suntem Români și punctum!

este pretins „dacist” de către oameni fără onoare sau/și fără discernământ.

Aceasta se întâmplă pentru că propaganda inițiată de Rusia în secolul al XIX-lea a fost preluată ca armă anti-românească nu doar de Austria și Ungaria (cum prevenea, cu durere, Eminescu), ci și de alte puteri anti-românești.

Inclusiv Uniunea Sovietică a folosit Dacismul ca „armă împotriva imperialismului românesc”. Încă din timpul lui Stalin a fost promovată în România ideea „dacismului” sau „tracismului” Românilor, ce pentru Moscova echivala cu slavismul Românilor.

Anii lui Gheorghiu Dej cunosc împrăștierea năvalnică a acestui curent, inclusiv prin romane sentimental-manipulatoare în care „bunii Daci”, ba chiar „perfecții Daci”, „se împotriveau eroic imperialismului roman”. Faptul că foarte mulți Traci, inclusiv foarte mulți Daci, au fost pro-romani, luptând în Armatele Romane, făcând parte din administrație etc., nu putea fi prezentat. Decât, cel mult, ca o „dibace rezistență anti-romană” (o altă minciună fără legătură cu realitatea, căci nu există răscoală a trupelor tracice care să urmărească interese etnice sau naționale tracice)13.

Supus Moscovei (vom reveni asupra subiectului) Nicolae Ceaușescu va continua aceeași propagandă mincinoasă. Doar că megalomania îl face să marșeze pe două poziții contradictorii, Dacismul (care vedea o quasi-egalitate între Dacia și România) și Tracismul (care pretindea pentru „adevărații urmași ai Tracilor, Românii”, teritorii vaste de dincolo de granițe). Pentru această ultimă formă de propagandă anti-românească va folosi mai ales agenți externi (cel mai celebru fiind Iosif Constantin Drăgan). Pretențiile – adeseori cu atât mai categorice cu cât au o bază mai șubredă – sunt acceptate oricât de contradictorii ar fi atâta vreme cât se subsumează ideologiei. Se ajunge, de pildă, la ideea de o perfectă absurditate a simultanei (a) identități etnice între Daci și Romani și (b) caracterizării Romanilor drept invadatori ai Dacilor14. Ca și cum s-ar vorbi despre invadarea Rușilor de către Ruși, a Românilor de către Români sau a Francezilor de către Francezi.

Dincolo de curente și variante, Dacismul rămâne o propagandă în același timp mincinoasă și anti-românească. Cercetări sistematice de mare valoare – precum cele făcute de Adolf Armbruster, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. – sunt lăsate în umbră de această propagandă anti-românească. Ce pretinde, în numele patriotismului!, renunțarea la tot ceea ce este românesc pentru fantasmagorii declarat dacice (în fapt născociri ale unor dușmani ai Neamului Românesc).

4. Nicolae Ceaușescu a fost un (mare) patriot român

Această minciună a Stângii face parte din propaganda Neo-Comunistă și se întemeiază pe unirea între nemulțumirea față de regimurile post-decembriste și felurite tehnici de manipulare.

Adevărul este că Nicolae Ceaușescu a fost, din copilărie aproape și până la moarte un Comunist/Socialist fanatic. E drept, au fost unele deosebiri între tabăra lui, stalinistă, și alte tabere din Partid. Însă acestea sunt nuanțe. Esențiale sunt următoarele fapte:

4.1. Nicolae Ceaușescu a crescut slujind Partidul Comunist din România, profund anti-românesc (ce declara România „stat imperialist”, cerând dezmembrarea ei și distrugerea Românilor); a învățat la Moscova și a fost ales de aceasta ca unul dintre slujitorii de mare încredere ai Uniunii Sovietice; a luat parte la genocidul sovietic împotriva Românilor din anii 1948-1989; a luptat și a muncit pentru distrugerea Culturii Române Vechi, pentru înrobirea și distrugerea Bisericii lui Christos (Maica Neamului Românesc, după cum drept o numea, cu evlavie, Mihai Eminescu), pentru schimbarea după minciuni socialist-comuniste a Istoriei Românilor.

Românii au o vorbă: Cine seamănă, se adună!
Nicolae Ceaușescu a fost alături de marii torționari ai Neamului Românesc până când aceștia nu au mai avut loc de el și l-au înlăturat. El cade ca urmare a luptelor pentru putere din Comunism, nu pentru Români sau România – pe care i-a tratat ca pe niște sclavi sau, respectiv, ca pe o proprietate de care dispunea fără niciun respect, fără nicio responsabilitate.

4.2. Regimurile post-decembriste sunt ale colegilor de luptă și ideologie ai lui Nicolae Ceaușescu. Cine le urăște ar trebui să își dea seama că reprezentanții lor – de la vânzătorii de copii la susținătorii corporațiilor jefuitoare – sunt colegii lui Nicolae Ceaușescu.

Desigur, propaganda „patriotismului ceaușist” invocă „momente de glorie” cel mai adesea ridicole sau triste.
Victorii ale unor militari români de excepție în aplicații ale Pactului de la Varșovia, de pildă. Victorii ce nu au dus la retragerea Sovieticilor din teritoriile ocupate în Delta Dunării și Insula Șerpilor – și cu atât mai puțin din Moldova ocupată și împărțită, din Maramureșul ocupat etc. Victorii ce nu au dus nici măcar la un tratament mai decent pentru Armata Română din partea „fratelui sovietic”, sau la o îmblânzire a genocidului anti-românesc din URSS ori România.

Plata datoriilor externe este o altă „victorie ceaușistă” pe care propaganda o prezintă ca dovadă de patriotism. Dar victoria nu a folosit Românilor și României în niciun fel. Nu i-a adus vreo creștere economică, nu i-a adus nicio independență reală. A fost o ambiție megalomană a unui ins care nu înțelegea finanțele și, totodată, un experiment sovietic făcut pe România – cu acordul „marelui conducător”. Pentru acest experiment eșuat, Românii au plătit cu o foamete cruntă, cu abrutizarea adusă de aceasta, cu întreruperi lungi de energie electrică, gaz, căldură, apă caldă și apă potabilă. Au plătit cu igrasie pe pereți, igrasie care le-a îmbolnăvit copiii pe viață și de la care mulți suferă (adesea cumplit) și astăzi. Cei mai mulți din cei care cred în „patriotismul ceaușist” au avut sau au rude ai căror plămâni au fost afectați sau distruși de igrasie și de poluarea industriei ceaușiste.

Lista poate să continue pe sute de pagini, incluzând crimele făcute cu propriile mâini de Nicolae Ceaușescu împotriva Românilor (nu a unor străini!). Că, de!, strigoiu’ntâi din neam mănâncă (adică cel satanizat întâi propriul neam și-l atacă).
Însă mă opresc la un fapt, la un adevăr, pe care propaganda Stângii îl ascunde în fața celor care trebuie cuceriți – deși este bine știut adepților Stângii.

Pentru Stângist (Comunist, Socialist, Nazist, Fascist etc.) singura Patrie este Partidul, singura Națiune sunt Tovarășii de Partid, singura Religie este Ideologia Partidului.

Un stângist poate fi regionalist (ca Naziștii, Fasciștii ș.a.a.), ori globalist (ca Leniniștii, Staliniștii etc.), dar întotdeauna va sta împotriva Națiunii și Patriei din care provine (căci va pune mereu Partidul, Tovarășii de Partid și Ideologia Partidului deasupra Națiunii, Concetățenilor, Străbunilor, Culturii Naționale etc.).

Ca urmare, minciuna după care Ceaușescu ar fi fost patriot este doar o altă manipulare anti-românească, un cal troian prin care se încearcă (și se reușește!) cucerirea unor Români și deznaționalizarea lor de către Stânga.

Concluzii

Eseul de față – o sinteză a mulți ani de studii istorice și etnologice – va fi cu neputință de citit pentru cei fanatizați de manipulări. Va fi greu de citit pentru cei cuceriți sincer de una sau alta dintre aceste idei de propagandă. Cred că cei mai mulți dintre cititori vor găsi în ea afirmații supărătoare. Și dacă nu vor putea contrazice logica argumentației sau sursele istorice, vor suferi. Pentru că adevărul supără? Nu neapărat! Mai curând pentru că posibilitatea greșelii, și mai ales posibilitatea prăbușirii idolilor doare foarte tare.

Am indicat mai multe surse în eseul de față. Cititorul este invitat să le caute – și de la ele, mai departe, altele – spre a vedea, a învăța, a cunoaște. Ca să găsească unde avem dreptate, unde greșim, dar mai ales ce și cum au fost Românii de demult, Cultura Română Veche, Sfinții și Eroii Neamului Românesc. Fără de care nu există patriotism sau iubire de neam.

Cum a scris Apostolul Pavel către străbunii noștri din Filipi?

Căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste.
Asemenea, dragostea de neam (națiune) și patrie nu poate să fie fără adevăr; iar „adevărul istoric” fără dragostea de neam (națiune) și patrie este doar intelectualism sterp.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea, București, Iulie-August 2023

Un adevărat patriot și naționalist român: Mihai Viteazul


1 Ca exemplu pentru bălăceala (i)morală și (i)logică în care se scaldă lăudătorii lui Inocențiu Micu Klein redăm aici o sintagmă pe care am citit-o la mai mulți autori catolici (și am auzit-o de la și mai mulți practicanți ai unuia dintre riturile catolice): „autoexilarea forțată la Roma a Episcopului Inocențiu Micu-Klein”. Lăsăm cititorul să mediteze asupra ei, dacă dorește.

2 Pentru a se înțelege de ce socotim ca adevăr științific încadrarea lui Constantin cel Mare ca primul domnitor român a se vedea lucrările noastre pe temă, dar și Mihail Diaconescu, Istoria literaturii daco-române și altele asemenea. Pe scurt, Constantin cel Mare este primul împărat care este, totodată, de origine traco-iliră, creștin și de limbă latină. Aceste caracteristici sunt definitorii pentru ceea ce specialiștii numesc „Stră-Români”, adică purtătorii culturii, limbii și Credinței ce definesc Românii ca etnie și națiune.

3 A se vedea, pentru această problemă, Stevan Runciman, Teocrația bizantină sau, de pildă, The Last Byzantine Renaissance, University Press, Cambridge, 1970, p. I, 14, 17-20 etc., spre a se vedea atât realitatea istorică a continuității, dar și contestările apusene care impun ocolirea prezenței Românilor în Romania Constantinopolitană.

4 Făcuse pare din același stat și Principatul Transilvaniei, dar acesta căzuse, ca să folosim expresia lui Șerban Papcostea, sub „brațul armat al Catolicismului în răsărit” care era Ungaria. Pentru amănunte din epocă a se vedea lucrarea autorului amintit Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol.

5 Unele pagini privitoare la aceste încercări se găsesc și în Bizanț după Bizanț de Nicolae Iorga.

6 A se vedea lucrările Francezului de geniu, născut Catolic și mort ca martir al Bisericii lui Christos (Biserica Ortodoxă), Vladimir Guettée (în limba română, Papalitatea schismatică și Papalitatea eretică, traduse și tipărite cu foarte multă greutate deoarece Papalitatea este îngrozită de efectul citirii lor de către Români pentru propaganda sa mincinoasă).

7Din acest punct de vedere merită amintit că sunt studii – precum cele ale unor Aurel Horlică, Ion Coja, Valeriu Anania, Ioan-Aurel Pop etc. – ce dovedesc limpede, factual, că trecerea Românilor la Catolicism a fost mereu doar primul pas către deznaționalizarea lor. Se poate consulta și Mihai-Andrei Aldea, Înființarea și desființarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt) (online aici).

8 De aici apare și în Dicționarul sau Lexiconul lui Hesichios din Alexandria o listă de termeni daco-scitici. Aceasta era necesară Grecilor din Egipt care, având prea puțini sclavi cumpărați de la Daci, nu înțelegeau limbajul pestriț al sclavilor din dramele alcătuite în lumea grecească euro-asiatică (a se vedea amintita lucrare academică FHDR vol. I pentru Hesichios – Hesychios/Hesychius – și Lexiconul său).

9 Limbile indo-europene se împart în două ramuri mari: limbile centum (precum cele latine, celtice, germanice etc.) și limbile satem (precum cele indo-iraniene, slave etc.). În temeiul termenilor tracici cunoscuți (mai ales denumiri de persoane, localități și locuri, dar nu numai) s-a constatat similaritatea cu limbile de tip satem. Ca urmare, a apărut în cabinetele de propagandă rusească (unde principiul Panslavismului era temeiul propagandei imperialiste rusești) ideea de a-i declara pe Români ca Traci sau, și mai eficient, Daci, astfel încât să poată fi înghițiți de Slavi.

10 Trebuie precizat faptul că Tracii au fost totdeauna foarte dezbinați politic și, din păcate, foarte înclinați spre deznaționalizare. Sunt largi grupuri de Traci care se grecizează, altele contribuie la etnogeneza Armenilor, altele sunt asimilate de populațiile din alte părți ale lumii. Studii sistematice de mare seriozitate asupra izvoarelor istorice armene și iraniene ar fi esențiale pentru a descoperi urmele de limbă tracică (și de cultură tracică) necesare unei viziuni mai clare asupra acestor străbuni (și) ai Românilor.

11 Există, e drept, atestată ideea unor Români din Transilvania că sunt și urmași ai Dacilor. Doar că acest și, esențial, este ignorat mereu de propaganda dacistă. Ca și faptul că străbunii principali ai conștiinței populare românești sunt Romanii Creștini. Până și Bădica Traian, păstrat (spre deosebire de corifeii Dacilor) în folclorul românesc, este în Credința Creștină un om care s-a mântuit – miraculos, prin intervenția excepțională a unui sfânt, care pentru dreptatea arătată de Traian văduvelor și orfanilor a căpătat de la Dumnezeu milostivire față de el (a se vedea viața Sfântului Ierarh Grigorie Dialogul). De aceea folclorul românesc, adică Vechea Cultură Românească, a păstrat așa-zișii „Cavaleri Traci”, în fapt Sfinții Militari ai primelor secole creștine, a păstrat împărații creștini (sau, repetăm, mântuiți miraculos), dar nu și ceea ce am putea numi „eroii păgâni”, atât de dragi Romantismului.

12 De pildă, se invocă drept „surse istorice” confuzii medievale jalnice (uneori corectate în timp de proprii autori), „cronici medievale” fanteziste etc., ca „argumente” pentru a nega sursele istorice antice. Este ca și cum ai invoca idei alchimiste medievale pe post de „argumente științifice” împotriva fizicii newtoniene.

13 Amintim minților înfierbântate că Regalianus se voia împărat al Romanilor, iar Galerius s-a declarat, repetat, împărat roman, și s-a purtat ca atare, având absolut zero gesturi pro-tracice (dar fiind gata să măcelărească Tracii nesupuși Romei!). Aceștia fiind împărații romani de origine traco-iliră cei mai „daciști” pe care i-a putut găsi propaganda anti-românească a Dacismului.

14 Reamintim cititorului principiul logic elementar, Dacă A = B înseamnă că A și B sunt identici. Respectiv, dacă Dacii erau Latini sau Latinii erau Daci, nici unii, nici alții, nu sunt invadatori pe teritoriul celorlalți – decât, cel mult, la nivelul superficial al dezbinărilor partinice de tip război civil. Acest adevăr elementar este însă prea greu de înțeles de propagandiștii dacismului.

Pagini de cultură și civilizație românească. Familia Leancă (II). Un album

Aveți aici o comoară: Albumul realizat de Virgil Gh. Leancă folosind mai multe surse ale familiei sale.
Lucrarea cuprinde chipuri sau modele tradiționale folosite în portul românesc (mai ales din Nordul Moldovei) ori în covoarele românești, chipuri de oameni și pagini de istorie, informații etnologice prețioase.

Asemenea lucrări sunt cel prin care merg mai departe moșteniri adânci, vechi, bogate, ce s-ar pierde altfel în valurile tulburi, dar răpitoare, ale „aziului”; care, totuși, nu poate să fie fără ieri și nu are preț fără mâine.
Pentru a fi și a ființa avem nevoie de rădăcini, de seva, de hrana spirituală ce vine de la Străbuni ca să dea existență și rost urmașilor.

Descărcați acest album și citiți-l, de la un cap la celălalt. Veți găsi multe lucruri surprinzătoare. Veți vedea și taina dăinuirii noastre:
munca fiecărui Român de a face binele, de a duce mai departe cele bune ale Înaintașilor.

Mulțumim Familiei Leancă pentru munca sa de generații, pentru bunăvoința și osteneala de a ține viu pomul acesta adevărat și roditor al Neamului Românesc!

Limba noastră-i graiul pâinii
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei, bătrânii,
Cu sudori sfințit-au Țara.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Un alt cuvânt despre Familia Leancă poate fi găsit aici.

Dubla nevroza a Ardelenilor

Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis


* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.