Categorie: Cultură

Puţin despre artele marţiale româneşti (I)

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

„Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este
pe faţa pământului un alt popor care pentru gloria
războinică şi eroism să apere o ţărişoară mai mică
contra mai multor duşmani, atacându-i sau
respingându-i fără încetare”
Stanisław Orzechowski

A. Noţiuni lămuritoare

1) Prin arte marţiale se înţeleg, de obicei, două lucruri diferite: sporturile de luptă şi artele marţiale propriu-zise. Deosebirea dintre aceste două categorii constă în faptul că ultima categorie este alcătuită din discipline ce au ca scop pregătirea pentru lupta reală pe viaţă şi pe moarte. Totuşi, aici vom folosi termenul în înţelesul său mai larg, dublu.

2) Două confuzii apasă asupra înţelegerii artelor marţiale în general, şi a celor din afara Asiei în special.

  1. Prima este aceea a sistematizării artelor marţiale. Cei obişnuiţi cu artele marţiale moderne se aşteaptă să găsească ceva asemănător în orice formă de arte marţiale. Dacă se poate, de la gradele practicanţilor şi până la împărţirea tehnicilor folosite. Dar, de pildă, în secolul al XIX-le Okinawa-Te era foarte departe de a fi o artă marţială modernă. Sistematizarea – cu grade pentru practicanţi, cu împărţirea tehnicilor în tipuri de poziţii, lovituri, apărări etc. – nu exista. Ea se face de câţiva maeştri, pricepuţi în „bătaia de Okinawa” sau „mâna de Okinawa” cum era numită. Ginkin Funakoshi va transforma această artă marţială populară în ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de karate. Desigur, nu singur, pe măsură ce trece timpul alăturându-i-se şi alţi oameni care, unind talentul, dărurirea, munca sistematică şi inteligenţa, au participat la această construcţie. În acelaşi fel, savat-ul sau boxul franţuezesc, în care lupta se dă cu mâinile şi picioarele – spre deosebire de boxul englezesc, în care nu există lovituri de picior – apare ca o artă marţială populară. Şi, secole de-a rândul, este folosit de bătăuşii din sud-estul Franţei, din Catalonia franceză şi alte zone învecinate, până când ajunge să fie preluat, sistematizat şi transformat într-o artă marţială modernă. Prin aceste două exemple arătăm că existenţa unei nomenclaturi sistematice, a unui cadru riguros de predare etc. ţine mai mult de cultura livrescă, de cerinţele moderne şi nu de tipicul vechi al celor mai multe culturi şi arte marţiale. Astfel încât dispreţul faţă de artele marţiale încă nesistematizate ar trebui să fie înlocuit de bucuria înţeleaptă pe care au avut-o cei care au descoperit şi valorificat artele marţiale moderne.
  1. A doua confuzie comună este a încadrării artelor marţiale, în masă, la „producţie orientală”, eventual „extrem orientală”. Nu doar că însuşi termenul de arte marţiale este latin şi se răspândeşte în Europa înainte de întâlnirea cu artele marţiale orientale. Dar arte marţiale, chiar sistematizate, există în multe părţi ale lumii încă din Antichitate. De la cele practicate de Egipteni, Hicsoşi, Parţi, Traci, Romani, Celţi, Evrei sau Greci şi până la forme din Asia, Oceania sau Americi. Concret, oriunde au existat războaie au apărut forme de arte marţiale, uneori cu arme extrem de specifice. Orice popor implicat în lupte dezvoltă forme de pregătire în arte marţiale. Termenul (latin) se răspândeşte în Europa medievală cu referire, în primul rând, la Scrimă şi alte arte marţiale apropiate. În engleză s-a preferat multă vreme termenul de „arts of war”. (In)Cultura de cinema îi face pe mulţi să confunde artele marţiale cu o categorie particulară, artele marţiale extrem-orientale (chinezeşti, nipone, coreene etc.).

Odată înţelese aceste două confuzii, abordarea artelor marţiale româneşti capătă altă perspectivă. Pot fi mai uşor de înţeles şi sistematizarea prezentării lor devine clară.

Ca şi în alte locuri, artele marţiale româneşti cuprind, în mare, două categorii: artele marţiale moderne şi artele marţiale populare.

Artele marţiale moderne din părţile noastre sunt, la rândul lor, de două feluri: europene şi asiatice.

Artele marţiale europene practicate în România în ultimele secole sunt, în primul rând, forme de scrimă. De la şcolile de scrimă din Muntenia şi Moldova, inspirate, după caz, din scrima franceză, scrima germană, scrima ungară, scrima italiană sau scrima rusă, mai rar cea spaniolă şi până la cele din Bucovina, Pocuţia, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat etc. În aceste ultime părţi, care au fost sub stăpâniri străine, şcolile occidentale de scrimă – iar în regiunile ocupate de Rusia, şi cele ruseşti – au fost o prezenţă permanentă şi clară.

Încă în 1840, „Academia Mihăileană” din Iaşi, sub conducerea lui Gh. Asachi, avea ca materii obligatorii scrima, gimnastica şi înotul. Ultimele două fiind privite ca auxiliare foarte importante pentru pregătirea de război/luptă.

Tot scrima cuprinde însă şi formele marţiale orientale; precum cele aduse de tătari, cercehezi, turci, persani etc. în Ţările Române (Bosforan, Cimeria, Zaporojia, Vozia, Podolia, Moldova, Sciţia Mică sau Dicia ori Dobrogea, Muntenia etc.).

De asemenea, tragerea cu arcul, în care Românii au o tradiţie extrem de veche, a avut parte şi de influenţe europene – ca arcul englez, practicat de cei care au studiat în Anglia. Dar şi de influenţe asiatice – ca cele venite pe filieră tătărască.

Dar şi scrima sau lupta cu sabia, şi trasul cu arcul sau întinsul arcului au rădăcinile şi formele lor autohtone, româneşti. Desigur, nu vorbim aici de forme dezvoltate izolat, care nu pot exista decât excepţional, în cine ştie ce enclave – dacă sunt şi acolo. Dar aşa cum schimburile între şcolile de scrimă franţuzeşti, spaniole, italiene şi germane nu au împiedicat dăinuirea acestora, tot la fel s-a întâmplat şi în cazul nostru.

Sunt doar câteva exemple, pe care le vom dezvolta mai jos, încercând să schiţăm liniile principale ale artelor marţiale româneşti, aşa cum le-am găsit în sursele istorice şi etnologice. Pornind de la un adevăr simplu, deplin atestat: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Al treilea război mondial

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Propaganda este acţiunea de răspândire a unor afirmaţii. Pot fi de orice natură şi pot avea orice scop. Desigur – şi esenţial – pot fi adevărate sau mincinoase. Mincinoase masiv, mincinoase prin omisiune sau re-contextualizare etc.

O propagandă mincinoasă este cea privitoare la Al treilea război mondial.
Început în 1945 (1947), cu „pacea” care încheia Al doilea război mondial (parţial) şi care nu a mulţumit pe nimeni. Şi terminat, aproximativ, în anii 1989-1990 (1991).
Afirmaţia, o ştim, poate să pară ciudată. Ca urmare vom prezenta câteva date brute. Precizând faptul că există multe cărţi pe temă, pentru cei care vor detalii.

Ceea ce lumea numeşte Războiul rece este aşezat de obicei între anii 1947 şi 1991. Se consideră adesea ca dată 16 aprilie 1947, când Bernard Baruch declară – într-un discurs conceput, de fapt, de jurnalistul Herbert Bayard Swope – „Let us not be deceived: we are today in the midst of a cold war.”. Dar textul spune „Să nu ne lăsăm înşelaţi: suntem astăzi în mijlocul unui război rece”. Pentru că, după cum a arătat George Orwell încă din 15 octombrie 1945, în You and atomic bomb (apărut în ziarul britanic „Tribune”), U.R.S.S. era într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi. Dacă, desigur, nu ajungea la un război „clasic”.

Pe scurt, Războiul rece a fost unul purtat între două mari tabere, exact situaţia celor două războaie mondiale anterioare. De data aceasta nu au fost „Puterile Centrale şi Aliaţii” sau „Axa şi Aliaţii”, ci au fost „Lumea Capitalistă şi Lagărul Comunist” (nu putem folosi termenul de „democrat”, revendicat de amândouă taberele).
Deosebirea esenţială a fost că luptele armate dintre cele două părţi s-au dat nu pe teritoriul propriu, ci pe teritoriul altor ţări, iniţal neutre şi, deci, revendicate simultan: China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Tailanda etc. în Asia, Nicaragua, Salvador, Honduras, Columbia, Peru, Cuba etc. în America Latină, Angola, Namibia, Congo etc. în Africa.
Nu au lipsit conflictele reciproce, dar au fost limitate şi atunci când au avut loc lupte între actorii principali, de pildă între S.U.A. şi U.R.S.S., acestea au fost purtate, repetăm, pe teritoriul altor state.
Ca urmare, propaganda a putut să numească acest război drept „Război rece”, şi să mascheze o mare parte din desfăşurarea lui.

Totuşi!

Luptele dintre comuniştii şi naţionaliştii chinezi – sprijiniţi de Moscova şi respectiv Washington – au dus, între 1945 şi 1949 la un număr estimat între 2 şi 5 milioane de morţi, soldaţi şi civili chinezi.
Războiul din Vietnam are o estimare medie a morţilor – ştiu, sună cumplit – de peste 1,7 milioane oameni.
Trei ani de lupte în Nigeria (1967-1970), aşa numitul Război din Biafra, parte a Războiului rece, cuprinde o estimare medie de 1,7 milioane victime. Dar este vorba de numai trei ani dintr-o serie de lupte nigeriene aproape neîncetate.
Cca. 1,2 milioane de oameni se estimează – în medie – că au murit în cadrul invaziei sovietice în Afganistan şi opoziţiei afgano-arabo-americane.
Trei ani de război în coreea (1950-1953), au produs o cantitate destul de precis numărată de victime – ştiu, sună îngrozitor – adică 1,2 milioane.

Doar aceste cinci cazuri totalizează cca. 8 milioane de oameni ucişi în „Războiul rece”. Câţi ar trebui să fi fost ucişi pentru a fi recunoscut public drept ceea ce a fost, adică război mondial?
Dar, dacă vi se pare prea mic numărul de morţi pentru un război mondial (primul a avut cca. 40 de milioane de morţi, al doilea spre 60 de milioane), încercaţi să vă daţi seama de următoarele lucruri:
– un om mort este o crimă; opt milioane de morţi este o tragedie greu de închipuit, care dovedeşte nebunia lumii; şi totuşi
– cele opt milioane de morţi sunt numai din 5 (cinci) conflicte şi nu reprezintă decât o parte din numărul de victime; mai mult,
– dată fiind implicarea tuturor ţărilor, teroarea produsă de aceste conflicte, efectele fizice asupra întregii lumi* şi teroarea produsă de ameninţarea nucleară asupra întregii planete, a socoti războiul drept „rece” şi a nu-l socoti „mondial” pare total ilogic.

Revenind, adăugăm numere:

Revoluţia Culturală din China, parte a Războiului Rece, a produs cel puţin 10 milioane de morţi. Teroarea a fost atât de cumplită încât cu greu se poate închipui. Chiar şi oficialităţile au recunoscut, în epocă, existenţa a mii şi mii de sinucideri lunar. Oameni care nu mai suportau teroarea zilnică. Lagăre imense au împânzit ţara. 17 milioane au fost doar tinerii trimişi la muncă forţată sub pretextul „alfabetizării ţăranilor” – în situaţia în care şcolile au fost închise iar alfabetizarea trebuia să se facă… la locul de muncă, adică în orezării, plantaţii de ceai, plantaţii de zarzavaturi etc. În acelaşi timp, cca. 150.000 de profesori, învăţători, educatori etc. au fost daţi afară, persecutaţi, arestaţi, umiliţi public, ucişi. Toate acestea, ca parte a „Războiului Rece”. Dat fiind că numărul de victime din cele două războaie mondiale anterioare include şi civilii ucişi ca o consecinţă – directă sau indirectă – a războiului, este evident că numărarea acestor victime ale Războiului rece este o necesitate sistematică.
Primul Război din Golf (Irak – Iran), a produs cel puţin 1 milion de morţi, militari şi civili, în conflictul direct. Victimele produse politic – în fiecare ţară – şi ca urmare a condiţiilor produse de război nu sunt cunoscute.
Victimele produse în Cambodgia în timpul Războiului Rece sunt estimate la un minimum de 3 milioane de oameni (fără a socoti milioanele de refugiaţi). Numai Khmerii Roşii au omorât peste 2 milioane de oameni. Tratativele de pace încep, evident, în 1989 şi sunt finalizate în octombrie 1991.

Deci numai cu aceste trei cazuri suplimentare se ajunge la peste 20 de milioane de morţi, victime ale „Războiului Rece”.

Un câmp de luptă neobişnuit între cele două tabere a fost Zairul – cunoscut şi drept Congo. Aici un general a luat puterea, proclamând un naţionalism neutru politic, ostil în acelaşi timp şi capitalismului şi comunismului. Dar, totodată… revoluţionar! Numărul de victime produs între 1960, începutul „Crizei Congoleze” şi 1997 – căderea lui Mobutu Sese Seko – este necunoscut. O parte au fost produse de lovituri de stat şi reforme politice, altele de grupările pro-comuniste, pro-capitaliste sau extremist-naţionaliste, altele de corupţie, haos etc. O estimare minimă este de cca. 300.000 de morţi în conflicte, închisori şi alte împrejurări similare între 1960 şi 1989. (Doar „Criza Congoleză” a produs cel puţin 100.000 de victime…)
În Etiopia, între 1974 şi 1991 Războiul Rece produce o „medie” de 1 milion de morţi.
În aceeaşi epocă războiul civil din Angola – cu aceleaşi cauze politice – are la activ cca. 300.000 de victime.
Primul Război din Indochina, între 1946 şi 1954, are numărul de decese estimat la 400.000.
Războiul din Algeria, în şase ani de zile (1954-1962), produce aproximativ 1 milion de victime.
Miliţiile comuniste din Columbia au în spate, pentru perioada Războiului Rece, aproximativ 200.000 de morţi.
Uganda înregistrează între 1947 şi 1991 cca. 500.000 de victime – după unele surse, numărul este dublu.

Deci doar până aici avem un număr de cel puţin 25.700.000 de oameni ucişi de către Războiul Rece. Fără a cuprinde foarte multe alte conflicte, de la cele indo-chineze la cele din Cuba.

Trebuie să ne mai amintim şi că în România, de pildă, au fost sute de mii de oameni ucişi de către ocupaţia sovietică, atât în teritoriile preluate ulterior de Ucraina sau alcătuind Republica Moldova, cât şi în ceea ce s-a numit Republica Populară Română. O estimare minimală este de 500.000 de oameni. Aceasta în condiţiile în care, teoretic, în România era pace!

În fapt, denumirea de Război Rece este doar parţial potrivită pentru unele puteri – S.U.A., Marea Britanie, Japonia, U.R.S.S. etc. – şi doar prin prisma faptului că nu au avut război pe propriul teritoriu. Din acest punct de vedere însă, şi Primul război mondial poate fi socotit „război rece” pentru S.U.A.

Chiar dacă acceptăm această denumire incorectă din pricina popularităţii ei, este necesar pentru restabilirea adevărului să recunoaştem că foarte repede după Al doilea război mondial clasele politice din întreaga lume au împins omenirea în Al treilea război mondial. Zis şi Războiul Rece.

Mihai-Andrei Aldea,
24 mai 2017

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Pentru efectele fizice asupra lumii, să ne amintim un „amănunt” pe care aceeaşi propagandă îl trece, sistematic, sub tăcere: experimentele nucleare.
Multă lume dă vina pe accidentul de la Cernobâl pentru problemele produse de radiaţii: cancere, mutaţii, copii cu malformaţii etc.
În realitate, acest accident nu a produs decât o mică parte din reziduurile radioactive care lovesc omenirea pe întreaga planetă. Peste 90% dintre acestea vin din experimentele militare nucleare făcute în aer liber, în apă şi în sol de puterile nucleare. De la experimentele sovietice în Urali sau americane în Nevada până la cele franceze din Mururoa sau chinezeşti din deşerturile vestice.
Şi aici nu intră experimentele pentru arme chimice, efectele produse de industria militară, de miliardele de tone de expozivi folosiţi în bătăliile Războiului Rece etc., etc.

 

Istoria, cum? Izvoarele scrise (I)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Pentru că am vorbit despre Istoria, de ce? şi Istoria, cum?, s-au pus întrebări despre ce sunt şi ce valoare au izvoarele scrise pentru Istorie. Iată, aici, o scurtă prezentare.

Izvoarele istorice sunt o parte foarte importantă a surselor pentru cunoaşterea trecutului. Dar! Dar nu au o valoare absolută, după cum vom vedea. Un căutător al adevărului va avea totdeauna de lucru atât în găsirea de noi izvoare istorice, dar şi în analiza lor…
Mai trebuie să ţinem minte că nu există o separaţia între izvoarele scrise şi izvoarele materiale. Nu doar că ele, desigur, se completează reciproc. Dar orice izvor scris are un suport material, care trebuie cercetat şi valorizat ca sursă istorică. În sens invers, fiecare izvor scris dă noi informaţii despre izvoarele materiale care îl însoţesc –  în sit-ul arheologic, în strat, în epocă etc. – şi deschide noi linii de cercetare.

1. Izvoarele epigrafice

Sunt izvoare scrise care se găsesc pe vase – ceramice sau metalice, mai rar din alte materii (fildeş, piatră, lemn) -, pe monumente, plăci de piatră (comemorative sau de altă natură), lespezi de morminte etc.
(am ales culoarea verde pentru ele deoarece, adesea, sunt găsite sub straturi de muşchi şi licheni, ori chiar de iarbă, ferigi şi alte plante)

De pildă, unele vase ceramice antice poartă inscripţii însemnate fie prin incizare („zgâriere”), fie prin ştampilare (cu ştampile-ştanţe, adică având un model în relief, realizat în oglindă, care se imprimă prin apăsare pe lutul moale).
Din primul caz, este vestită la noi inscripţia „Decebalus per Scorilo”, o inscripţie latină din Dacia. Se pare că datează din vremea în care Dacia era stat clientelar roman, dar încă nu provincie romană (a doua jumătate a sec. I d.Chr.).
Din al doilea caz, putem să amintim atelierele greceşti, care imprimau obligatoriu pe vas, în unele oraşe, numele dregătorului care conducea economia localităţii (astynom).

Ca pildă pentru inscripţiile de pe monumente, putem să amintim însemnele legionare de pe cărămizi şi chiar blocuri de piatră, prin care fiecare legiune romană marca lucrările pe care le făcuse (drumuri, poduri, viaducte etc.).
Ca inscripţie pe plăci de piatră, este foarte importantă pentru viaţa şi domnia lui Burebista cea numită Decretul lui Acornion. Aceasta este o lespede în parte spartă, acoperită cu un text în greaca veche şi găsită la sfârşitul sec. al XIX-lea la Balcic (în sudul Sciţiei Mici, Dicia sau Dobrogea de mai apoi). Este foarte importantă, în primul rând, pentru că este una dintre puţinele surse care vorbesc despre Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia„. Dar şi pentru că este un bun exemplu despre relativitatea surselor. Disputele privitoare la interpretarea textului, identificarea localităţilor amintite de acestea ş.a.a. continuă şi astăzi. Doar descoperirea a noi izvoare ar putea, de fapt, lămuri lucrurile.

În sfârşit, cei care merg la locurile sfinte ale României de astăzi, precum Mânăstirea Argeş, Mânăstirea Putna şi altele, vor putea vedea vechi lespezi care acoperă mormintele domnitorilor. Şi îşi vor putea da seama de însemnătatea inscripţiilor şi de emoţia întâlnirii cu înscrisuri venite de peste timp.

2. Izvoarele numismatice

Aici intră inscripţiile – dar şi alte imagini – de pe monezile vechi. Însă chiar şi monezile, ca formă, ca metal, ca locuri în care sunt găsite, constituie date istorice foarte importante. În aceste izvoare partea scrisă este unită strâns cu partea materială a izvorului, chiar mai mult decât în orice alt caz.
(cred că este de înţeles de ce am ales o culoare ce aminteşte de aur…)

La început monezile au fost, de fapt, ceea ce se numeşte de specialişti etaloane monetare. Adică obiecte folosite ca reper pentru măsurarea valorii (comerciale) a lucrurilor (mărfurilor). Cochilii de melci sau de scoici, în unele locuri, vârfuri de săgeţi din silex, apoi din aramă (cupru), bronz, argint etc., bucăţi de fildeş, mici bucăţi (mici lingouri) de metal (aramă, bronz, argint sau aur) etc. Acestea toate constituiau un reper mai bun şi mai stabil decât schimbul în natură.

Mai apoi apar şi monezile propriu-zise, care sunt mici lingouri de metal… inscripţionate.
Înscripţiile pot fi desene simbolice, hieroglife, litere etc.
Monezile oferă date despre centrele de putere politică şi economic, despre cultura şi structura socială a celor care le emit – dar şi a celor care le folosesc -, despre pătrunderea unei limbi/culturi în teritorii noi etc., etc.

3. Izvoarele literare

Izvoarele literare sunt scrierile, să le spunem aşa, sistematice. Sursele epigrafice, după cum am văzut, sunt întâmplătoare şi foarte limitate. Izvoarele literare, pe de altă parte, sunt mai lungi şi, după cum am amintit, sistematice. Scribi, preoţi, cronografi, istorici, geografi, poeţi, dramaturgi, retori – iată câteva feluri dintre cei mai vechi scriitori.
(am folosit culoarea roşie deoarece aceste izvoare sunt cele mai importante şi bogate dintre toate izvoarele scrise)

În Mesopotamia, vechiul Egipt, Europa Străveche, pe plăci de piatră sau lut ars, cu ideograme, hieroglife, scriere geometrică sau simboluri cuneiforme, o mulţime de însemnări au fost lăsate viitorului.
Unde a apărut scrisul?
Iată o întrebare la care, cu toate izvoarele scrise existente, încă nu avem un răspuns.
În clipa de faţă cele mai vechi înscrisuri par să fie cele din Europa Străveche, pe o arie întinsă din Transilvania la ţărmurile Mării Tracice, de la Marea Adriatică la Marea Neagră. Cele mai multe s-au găsit în Serbia centrală şi Bulgaria de astăzi. Şi, dacă aprecierile sunt corecte, par să fie cu peste 1.000 de ani (chiar 2.000 de ani, după unele surse) mai vechi decât scrierile sumeriene. Dar…
Dar, cum se întâmplă adesea în arheologie, s-ar putea să avem surpriza ca peste o vreme să se găsească alte inscripţii, mai vechi, fie în nordul Africii, fie în Caucaz, fie în Italia, fie în Asia Mică, fie în nordul Mării Negre… Ceea ce pare sigur în aceste clipe este că scrisul a apărut, într-adevăr, într-una din aceste zone de întâlnire între Europa şi Asia. Răspândindu-se apoi mai departe.

Dar, oricare ar fi originea scrisului, izvoarele literare rămân cele mai importante izvoare scrise.
Fie că sunt consemnate pe pereţii piramidelor sau în pisaniile bisericilor, în cronicile faraonilor sau ale unor religii, pe piei de animale, plăci de lut ars, plăci de ardezie, tăbliţe cerate, pergament, papirus, pânză, hârtie…
Fiecare document vechi este, în sine, o comoară.
Chiar şi informaţiile greşite ne dezvăluie multe despre cultura şi viaţa vremurilor de demult.
Iar izvoarele literare sunt multe, foarte multe – chiar dacă pentru specialişti nu sunt niciodată îndeajuns de multe.

Această prezentare a izvoarelor scrise este, desigur, doar un început. Cel care doreşte să stăpânească într-adevăr disciplina ştiinţifică numită Istorie trebuie să înveţe mult mai mult despre ele – şi despre atâtea altele!
Însă ne oprim aici deocamdată, sperând – cu voia lui Dumnezeu – să putem relua înfăţişarea izvoarelor scrise şi a felurilor în care pot fi folosite pentru cunoaşterea trecutului.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Fontes Historiae Daco-Romanae I

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este primul volum din „Fontes” ori „Fontes Historie Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice.

Titlul acestui volum este, de fapt, Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes. Şi cuprinde scrieri ce vin în atingere cu Dacia nord-dunăreană şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea); de la Hesiod (secolul VIII î.Chr.) şi până la Itinerarul lui Antoninus (de la sfârşitul sec. III d.Chr.).

Am citit aceste cărţi (Fontes), pentru prima dată în liceu, de la una dintre bibliotecile publice din Bucureşti (eram înscris la trei sau patru, deci nu-mi aduc aminte exact de la care).
Le-am citit cu nesaţ, bucuros şi uluit totodată. Bucuros de a avea o legătură directă cu izvoarele antice, cu informaţia care circula atunci despre străbuni. Uluit, pentru că multe dintre informaţii erau foarte departe de ceea ce se spunea public. Şi pentru că aparatul critic al lucrărilor se dovedea nu doar de foarte mare valoare ci şi, în unele puncte, o adevărată sfidare a aparatului de partid comunist (declarând o serie de adevăruri ne-agreate de regim sau chiar interzise).

La începutul anilor 2000, ajutat de câţiva tineri harnici – Tudora, Iulian, Lucian, Ana-Maria şi alţii – am izbutit să cumpărăm (mare minune!) şi apoi să punem în format pdf şi să urcăm pe internet aceste izvoare. Spre a le dărui Românilor de pretutindeni, ca o mică poartă spre cunoaşterea străbunilor.

Desigur, izvoarele acestea scrise nu sunt totul, ci doar un început.
Ele se referă prea puţin la străbunii sud-dunăreni, la cei nord-pontici sau din alte părţi, mai îndepărtate de Dacia ptolemaică (zona dintre Tisa, Nistru şi Dunăre, cum apare Dacia ca zonă geografică la Ptolemeu). De asemenea, cuprind o serie de inexactităţi, fie impuse de limitările vremii, de ideile scriitorilor, de subiectivităţi personale sau impuse politic etc.

Aceste izvoare scrise trebuie completate cu alte surse – fie scrise, fie arheologice – şi însoţite de multă răbdare şi dragoste de adevăr. „Completarea” lor cu închipuiri este acceptabilă doar ca formă de literatură. În Istorie înseamnă falsificarea adevărului. O practică răspândită, ce-i drept, şi extrem de distrugătoare.

Mihai-Andrei Aldea

fontes-historiae-dacoromanae-i (aceste cărţi pot fi găsite şi pe siteul vistieria)