Am scris acest material în urmă cu nouă ani. În ce măsură mai este de actualitate?
Publicat întâi de Răzvan Codrescu, pe blogul personal, a trezit reacţii (pentru mine) neaşteptat de virulente, adesea pe nuanţe absolutizate de comentatori, uneori pe probleme de substanţă. Au ieşit la iveală atât limitele cunoaşterii şi asumării propriei istorii, cât şi puternica înrădăcinare a rasismului anti-românesc până şi în rândul patrioţilor sinceri.
Ca o pildă a limitelor cunoaşterii şi asumării propriei istorii,
mertiă amintită aici uimirea unora şi indignarea altora faţă de aşezarea Sfântului Constantin cel Mare în categorii precum „daco-roman” sau „împărat de origine traco-iliră”. Asta cu toate că acest împărat s-a născut în Dacia (Aureliană, dar tot dac este prin naştere), tatăl lui fiind Constanţiu cel Verde (Constanţiu Chlor), descris de izvoarele istorice ca traco-ilir. Desigur, dacă locul naşterii acestui împărat ar fi fost Galia sau Iberia, nimeni n-ar fi protestat faţă de ideea că este gal sau iber prin naştere, mai ales dacă tatăl său ar fi fost originar din Raetia (zonă masiv celtică, deşi deosebită de Galia inclusiv prin prezenţa germanică şi tiparul roman). Dar dacă auzim că ar fi daco-roman, sau traco-iliro-roman, e musai să se găsească printre noi unii indignaţi care – pe paradigme rasiste şi fără mult discernământ – să se repeadă să dea cu bâta.
Dincolo de aceste aspecte de atunci (oare?), să vedem ce s-a schimbat. A pierit rasismul oficial anti-românesc?
Ce-i drept, Românii au răspuns acelui rasism. Deşi, ca să fim corecţi, mai mult Româncele. Pentru că ele sunt cele care poartă des cămăşi cu motive populare, ie sau chiar costum popular întreg. Jackie Chan, la Bucureşti, a putut să poarte cămaşă populară, la fel Ambasadorul Japoniei la Bucureşti şi alţii asemenea, care au vrut să ne onoreze tradiţiile. Foarte frumos din partea lor. Cu toate acestea, bărbaţii români nu poartă haine naţionale decât in extremis, la cununii, botezuri şi altele asemenea. De câte ori merg prin ţară „în civil”, adică în haine naţionale, sunt privit cu uimire de Români, care eventual mă întreabă „unde este festivalul de folclor”; fiind imposibil, în mintea lor, ca un bărbat român să poarte haine cu motive populare în mod obişnuit, aşa cum poartă Româncele. Deci, dacă este vorba despre un răspuns dat rasismului oficial prin asumarea identităţii naţionale, prin adoptarea unor minime însemne identitare, etnice, Româncele sunt înaintea Românilor cu cel puţin o tură de stadion, ca să folosim un termen sportiv.
Dar autorităţile? Şi-au schimbat poziţia anti-românească?
Ce-i drept, a apărut în Bucureşti un monument închinat eroilor Rezistenţei Anticomuniste. Cam vai de el, stropşit între „corectitudinea politică” şi rostul declarat. Dar, cel puţin, există. Există însă şi un monument porno-istoric, ce s-ar vrea dedicat lui Traian – deşi pare o bătaie de joc la adresa acestora şi a privitorilor (şi contribuabililor) -, există în pregătire şi un arici-vagin care ar vrea să fie monument al Marii Uniri, monumentul extremismului maghiar încă există la Arad – şi s-au adăugat şi altele – … Dar dincolo de asemenea „amănunte” – că astfel de monumente au ajuns să fie amănunte ale vieţii noastre – există nazisto-stalinista Lege 217/2015, există un val de atacuri fanatice, rasiste şi anti-semite împotriva unor eroi români ca Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu şi alţii asemenea…
Pe de altă parte, există autorităţi locale şi, uneori, chiar centrale, care încearcă să facă lumină, care stau împotriva acestor acţiuni rasiste şi împotriva încercărilor de damnare a Naţiunii Române.
Este un tablou complex, cu lumini şi umbre, cu sclipiri de Cer şi rupturi prin care se întunericeşte, către noi, Iadul.
În ce măsură se mai potriveşte cu el acest vechi text al meu?
Rămâne ca fiecare cititor să îşi răspundă singur, citindu-l.

RASISMUL OFICIAL ŞI CULTURA POPULARĂ ÎN ROMÂNIA

Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nicio naţiune nu poate apărea, nicio ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda sau Indochina se datoresc în foarte mare parte unor asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo de orice asemenea probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărturărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, cântecele, datinile, baladele, basmele, legendele şi mitologiile elinilor, tracilor, egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte Occidentul european. Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie sume gigantice, pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă, ca urmare a factorului distructiv, amintit mai sus, numit ocupaţie străină. Şi (uimitor?) cu excepţia României.

A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară!

Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!

Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele… Institutului Naţional pentru Românism!! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” aşa cum îl vede el… Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor 90 ai secolului trecut, declară public „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei şamd, în acele ţări, ce s-ar fi întâmplat? Ei bine, o atare afirmaţie ar fi dus la reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia politicienilor şi „formatorilor de opinie” aşa-zişi români? Au fost încântaţi! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat” care nu-i apreciază îndeajuns. Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după), declară după 1989 că românii sunt „un popor tâmpit”¹. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarândul „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului „neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.

Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de campanie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” şamd. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) şamd. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective asupra lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu sau asupra oricărei personalităţi sau grupări istorice pe drept intrată în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari şamd. În schimb au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”. E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebels, Heydrich şi Göering!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Ţările române Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi stăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot”², numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti, este considerat de conducătorii României ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi însă, nu a fost nevoie de nicio ocupaţie efectivă. Înseşi conducerea „românească” a practicat politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti?³ Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa… Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat⁴, lupta „intelectualilor români” şi, alăturat, a politicienilor români, nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” – marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia… ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate⁵, aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune⁶. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”, desigur.

De aici au izvorât acei „intelectualiştii” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizaţiei străine. [Pentru acest fenomen am găsit ca singur termen potrivit pe acela de etnofobie – în sensul de ură faţă de propria etnie, faţă de propria apartenenţă naţională. n.a.] Intelectualitatea interbelică, dar şi cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt prea duri, sunt exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc, decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc, decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor. Doar la noi persistă mentalitatea colonialistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie inferioară a băştinaşilor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a străinilor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentei lucrări. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare şi revolta semi-raţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede (totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.

Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii (şi belgienii) au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor, moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele, vinul şi grâul, crucerii şi olarii şi nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istoria a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.

Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica ajung a oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa inferiorităţii. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii româneşti.

Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa la începutul anilor ’50 că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernst Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comunişti – Credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechia sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea odată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi pădurile, apele şi morile. Va dispărea, odată cu odioasa colectivizare forţată, cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor mai însemnaţi oameni cu adevărat din poporul – gospodari harnici, oameni ai credinţei, iubitori ai adevărului.

Redescoperit de nevoie, naţionalismul comunist a mers şi el pe o linie străină culturii populare româneşti. A încercat să elimine sau să marginalizeze orice element legat de Biserică, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, cu toate că întreaga cultură profundă românească de aici porneşte şi aici se întoarce. A încercat să facă uitate legăturile cu românii de peste hotare, dar mai ales cu românii din sud, cedaţi asimilării unor ţări „prietene”. De altfel, aceasta nu era o politică nouă: prea puţin şi prea temător s-au interesat totdeauna conducătorii României de românii de peste hotare, dacă s-au interesat. A încercat naţionalismul comunist să anuleze legătura dintre Neam şi Biserică, sprijinind toate eforturile de inventare a unei „mitologii populare româneşti”, oricât de absurde şi contradictorii. Şi a mai încercat naţionalismul comunist, pentru o adevărată rupere de trecutul recent sau mediu, o răsturnare totală a gândirii începuturilor Neamului Românesc. Dacă un academician bolşevic mai avea puţin şi îi făcea pe români popor slav, mai târziu alţii s-au străduit să îi transforme în „daci puri” sau „traci puri”, ignorând cele mai elementare mărturii istorice şi compunând cărţi glorioase, dar pline de contradicţii flagrante, falsuri şi erori de logică. Din perspectiva Istoriei Românilor ca disciplină, este cel puţin ciudat, dacă nu pur şi simplu dureros, să vezi cum sunt lăudaţi savanţi ca Nicolae Iorga sau Theodor Capidan, P. P. Panaitescu ori Silviu Dragomir, dar poziţia lor nu este niciodată prezentată. Formarea românilor prin latinizarea traco-ilirilor, poziţia acestor mari nume, dar şi a multor altora, nici măcar nu este amintită în manualele şcolare şi în cărţile „de popularizare” a istoriei românilor. Faptul că românii s-au format ca neam între Carpaţii Beschizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră, argumentat strălucit de Nicolae Iorga în ultima sa mare lucrare, Istoria românilor, de asemenea nu este amintit. Faptul că romanizarea simultană a traco-ilirilor, petrecută în secolele I-III, s-a realizat prin creştinarea lor şi a dus la o unitate lingvistică unică în lume, este de asemenea trecut cu vederea. Faptul că începuturile istoriei româneşti propriu-zise sunt în Sfânta Scriptură, unde se găsesc mărturii fundamentale ale începutului formării Poporului Român şi scrieri adresate strămoşilor noştri, este aproape unanim necunoscut. Şi aceasta cu toate că Părintele Dumitru Stăniloae, în primul rând, dar şi alţii, au vorbit despre acest lucru în mod repetat. Faptul că Imperiul Roman de Răsărit, creat practic de daco-romanul Constantin cel Mare, se numea în popor, dar şi în documentele oficiale, Romania – de unde vine şi numele de România – este cu totul necunoscut, astăzi, românilor. Şi asemenea ignorări crunte, asemenea înlăturări ale adevărului istoric, pentru a se aşeza în loc sfruntate minciuni, sunt nenumărate.

Ce legătură au însă ele cu folclorul adevărat, cu vechea cultură profundă românească? Fiinţială! Legătura este pur şi simplu fiinţială. Căci din felul şi locul în care s-a format un popor izvorăşte şi cultura lui fundamentală. Exprimările folclorice se schimbă odată cu schimbările tehnologice şi sociale. În loc de arc apar sâneaţa ori puşca, în loc de poteră apar jandarmul sau poliţistul şamd. Există însă o mulţime de principii fundamentale care nu se schimbă, care formează sufletul culturii profunde, care definesc un popor. Acestea izvorăsc din locul şi vremea în care a apărut acel popor, rafinate şi înnobilate de trecerea timpului, dar mereu aceleaşi, definitorii. Odată ruptă legătura cu începuturile, odată alterată ori distrusă conştiinţa naţională, dispare şi adevărata cultură populară a acelei naţii. Este ceea ce s-a făcut şi se face în România.

În chip firesc, „românul” de astăzi se ruşinează a fi român. Şi, chiar dacă încearcă să nu o facă, ci să fie întra-devăr român, nu ştie cum să o facă. Luptele pentru păstrarea conştiinţei naţionale sau, mai bine zis, pentru regăsirea ei, sunt cu atât mai grele şi mai dureroase cu cât se dau personal, însingurat, fără nici un sprijin din afară. Se cade, foarte uşor, în alunecări, umflări şi bosumflări, dezamăgiri şi deznădăjduiri, asprime sau uşurătate.

Cum să vorbeşti astăzi despre vechea cultură românească? Şi cui? Cine mai ascultă, când „folclorul contra-atacă” astăzi în emisiuni de o vulgaritate şi josnicie fără nici o asemănare sau legătură cu adevăratul şi vechiul folclor românesc? Cine îşi mai aduce aminte că o cultură nu atât se învaţă cât mai ales se trăieşte? Deci o cultură naţională este o cultură trăită, nu o cultură învăţată în şcoală, vizionată la televizor ori urmărită în spectacole folclorice! Prins între rasismul oficial şi neoficial, între nevoile vieţii şi îndoctrinarea sistematică spre înstrăinare, românul nu-şi mai găseşte priceperea şi puterea de a simţi şi, în primul rând, de a trăi româneşte. Fără aceasta însă, cultura profundă românească şi, implicit, Neamul Românesc, nu au nici un viitor.

Să încheiem în această notă sumbră? Ori să îndrăznim a îndemna la rezistenţă? Căci, într-adevăr, rezistenţa este singura poziţie pe care o putem accepta în faţa acestor forţe profund rasiste, anti-româneşti. Trebuie să învăţăm că mai de ruşine este să fi mahalagiu, sexos ori vip decât ţăran. Trebuie să învăţăm că eroii noştri sunt eroi, indiferent de ce spun „intelectualiştii” vânduţi ce vor să ne lipsească de istoria noastră. Trebuie să învăţăm a trăi româneşte, pas cu pas, oricât de greu ni s-ar părea. Pentru a-şi dovedi şi mărturisi identitatea, cultura, alte neamuri folosesc măcar părţi din portul popular, distingându-se astfel de ceilalţi. Putem face şi noi acelaşi lucru, sau am putea, dacă nu ne-ar fi ruşine. Căci, într-adevăr, nu e greu, fizic, să porţi un cojocel sau o vestă populară, să-ţi pui o ie sau o căciulă, ori altceva de acest fel, care să strige „sunt român şi punctum!”. Dar e foarte greu din pricina „ruşinii” de a fi român, cu care suntem îndoctrinaţi. Ne dăm nonconformişti şi rebeli, însă nu avem curajul să fim noi înşine, nici măcar în parte. Nu este greu, fizic, să cumpărăm şi să folosim în loc de farfurii de faianţă modernă (zisă „porţelan”) ceramică românească, fie ea de Bucovina, Hurezu sau de alt fel. Dar aceeaşi „ruşine”, acelaşi snobism rasist, aceeaşi laşitate de a fi noi înşine, ne opreşte. Nu este greu ca, asemenea bunicilor şi străbunicilor noştri, să mergem duminica la Sfânta Biserică, pentru a ne încărca de puterea lui Dumnezeu pentru săptămâna ce ne stă înainte. Dar frica de a fi consideraţi „bisericoşi” ori, îngrozitor!, „habotnici”, ne opreşte, chiar dacă avem, uneori, pretenţia că suntem creştini. Nu este greu a cumpăra pentru copiii noştri întâi CD-urile cu desene animate şi filmuleţe bazate pe basme româneşti, în loc de a ne înfige din prima la ceea ce este străin. Să mai spun ce ne împiedică să facem asta? Şi câte asemenea sute şi mii de gesturi, de alegeri mărunte, dar atât de puternice, putem face, pentru a mărturisi cine suntem, ce suntem şi ce vrem să fim şi mai departe! Dincolo de tot ceea ce ne bagă pe gât „conducătorii noştri iubiţi” şi „intelectualii de curte”, este în puterea noastră să le anulăm eforturile: nebăgându-i în seamă, ţinându-ne cu demnitate şi curaj de cultura şi istoria noastră, învingându-ne „ruşinea” laşă de a fi români. Şi prin aceasta, aproape fără să ne dăm seama, vom face să renască o cultură adevărat românească şi, totodată, potrivită vremurilor pe care le trăim.

În lipsa acestei trăiri, pe fundalul dispreţului anti-românesc ce emană din toată vorbirea şi gândirea politicienilor, a vorbi despre vechea cultură românească este, în România de azi, foarte, foarte greu. Şi, la o primă vedere, fără rost. Dar o vom face mereu, cât vom trăi, pentru ca măcar mărturia să rămână, pentru cei care vor şi au curajul să fie ce au fost şi strămoşii lor: Români pe pământul României.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă