Categorie: Economie

Prostia care smintește. Retragerea Sovieticilor din România

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Cuvânt înainte

De mai mulți ani am un șir de materiale (eseuri, gânduri, articole) unite prin conceptul Prostia care smintește.
Conceptul poate să sune, ca multe adevăruri, foarte neplăcut, insultător, supărător.
Dar adevărul este că prostia ca ascunzătoare este o practică des întâlnită.
Mulți copii au făcut și fac pe proștii spre a scăpa de răspundere.
La fel fac și adulții.
Dar este o scăpare adevărată?
Foarte rar. Pentru că, aproape totdeauna, este o formă de autodistrugere. O formă de autodistrugere mai subtilă, însă eficientă.
Oarecum asemănătoare cu expresia „a băga capul în nisip”, după legenda privitoare la struți.
Însă prostia care smintește este o exprimare directă a consecinței ascunderii în prostie: smintirea (sminteala).

Dar ce este smintirea sau sminteala?
Este întunecarea minții, astfel încât nu vede adevărul, oricât de izbitor ar fi, ceea ce duce la fapte rele.

Retragerea Sovieticilor din România. Mitul comun

Subiectul de astăzi este acela al retragerii Sovieticilor din România sau, în forma sa specifică, al retragerii trupelor sovietice din România.

Oricine s-a interesat de acest subiect crede că știe că în 1958 are loc retragerea Sovieticilor și trupelor sovietice din România.

Luăm ca exemplu o instituție oficială a Statului (zis) Român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, IICCMER – trecând peste denumirea cel puțin dubitabilă gramatical și semantic. Această instituție afirmă, pe site-ul propriu, că

”Retragerea trupelor sovietice din România” are câteva date esențiale:

  • 17 Aprilie 1958, când „Moscova anunțase Bucureștiul în mod oficial despre luarea acestei măsuri”
  • 24 Mai 1958, când „Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României”
  • Iunie-Iulie 1958, când „Retragerea celor aproximativ 25000 de soldați sovietici s-a produs”

Dincolo de alte detalii din material, privind politica sovietică sau acțiunile „regimului de la București”, observăm bibliografia textului: România și comunismul. O istorie ilustrată, de Dinu C. Giurescu, Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, Ed. Corint, București, 2010, respectiv O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008.

Invocarea celor două lucrări, cu numele celebre care le semnează, ne plasează într-un context mai larg. Respectiv în acela al locului comun (locus communis): retragerea Sovieticilor sau soldaților sovietici din România este un fapt atât de cunoscut încât este de la sine înțeles.

Desigur, se poate reproșa lipsa din bibliografie a unei lucrări pe subiect extrem de importantă pentru orice istoric: România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, coord. de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996. Sau a altora asemenea.
Dar este un subiect fără greutate în ceea ce privește tema noastră.

Voi aminti doar despre faptul că ”retragerea sovieticilor din România” este una dintre exprimările comune pentru evenimentele din 1958.
Așa cum este comună și formula „retragerea trupelor sovietice din România”.

Ca o interesantă nuanțare merită consemnată poziția Cpt. Petre Opriș, în eseul 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit și realitate1.
Textul amintit militează pentru mai multe deosebiri de substanță între poziția exprimată prin expresia retragerea trupelor sovietice și, respectiv, poziția exprimată prin plecarea trupelor sovietice.

În primul caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de elemente fundamentale:

  • imaginea conducerii comuniste a României care luptă pentru retragere (prin Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Botnăraș)
  • acceptul treptat și rezervat al Moscovei pentru această cerere
  • victoria conducerii comuniste a României exprimată direct prin retragerea trupelor sovietice în 1958

Acest prim caz corespunde atât poziției oficiale din Statul (zis) Român al anilor 1958-1989 cât și poziției oficiale de până astăzi – un exemplu paradigmatic fiind articolul IICCMER pe care l-am indicat mai sus.

În al doilea caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de alte elemente fundamentale:

  • plecarea trupelor sovietice din România a fost dorită de Moscova
  • a făcut parte dintr-un plan atât intern (de reducere a cheltuielilor militare) cât și extern (pe mai multe planuri) al URSS
  • a fost acceptat ca atare de conducerea bolșevică a României

Sunt, evident, deosebiri semnificative.

Polemiștii care susțin prima interpretare – sovietică – a evenimentelor, argumentează prin citarea surselor bolșevice cu respect sacrosant.
De exemplu, Hrușciov îl primește pe Bodnăraș ceremonios și îl anunță că la cererea României URSS a hotărât retragerea trupelor sovietice – spun sursele bolșevice.
”Iată”, strigă amintiții polemiști, ”România avea o politică de independență față de Moscova și a obținut retragerea sovieticilor din România”.
Cu sau fără strigat, această idee revine mereu, în nenumărate materiale2.

Amintim faptul, evident, că organele de stat și locale ale Statului (zis) Român erau sub controlul total al Sovieticilor. Că încă din 1944 începuse decapitarea totală a Armatei, Siguranței (devenită Securitatea), Poliției (devenită Miliția), clasei politice, structurilor politice, administrațiilor locale, administrațiilor de stat etc., etc.
Că toți conducătorii de structuri de stat și locale erau, cel târziu în 1950, oamenii Moscovei.
Sunt realități extrem de bine documentate, inclusiv de către IICCMER. A se vedea, ca exemplu sintetic, Cronologia oferită de această instituție – document care, odată parcurs de la început până la 20-24 mai 1958 schimbă sensul termenului „retragere” folosit, ca unul ce exprimă o acțiune a Moscovei, nu vreo independență a aparatului bolșevic din România.

Prin urmare, ține 100% de o gândire în absurd (prostia care smintește) să crezi că oamenii Moscovei de la București, aflați sub controlul total al Moscovei, ar fi avut acțiuni și planuri independente.

Este o realitate ce susține nuanțarea importantă propusă de Cpt. Petre Opriș.
Însă este departe de a fi de ajuns această nuanțare.
De ce? Vom arăta mai jos.

Ce fel de trupe sovietice au luat parte la ocuparea României

Atunci când cineva citește ce fel de trupe au luat parte la ocuparea României îndată vede – sau se gândește la – infanterie și tancuri, eventual la grănicerii sovietici.
Alte arme, precum artileria sau aviația par secundare.
Este și firesc, deoarece contactul cel mai direct cu populația – adică jafuri, violuri, crime, torturi bestiale – a venit din partea infanteriei sovietice, sub umbra tancurilor sovietice.
Următorii pe lista ororilor fiind grănicerii sovietici.

Totuși, dincolo de această amprentă emoțională, sunt forțe esențiale de ocupație care sunt trecute cu vederea. Forțe armate sovietice, esențiale pentru ocupație.

Am putea să ne gândim, în primul rând, la specialiștii, în fapt comisari sovietici, impuși încă din 1944 în structurile de stat, în Armată, Poliție și Siguranță.
Impunere făcută la început sub chipul unor colaborări – în care să se facă ceea ce cereau Sovieticii, cât mai bine. Și a schimbării unor nume indezirabile.
Apoi, tot sub pretextul colaborării, s-a impus angajarea mai multor asemenea specialiști – de fapt, comisari sovietici – în amintitele structuri, la diferite niveluri.

Totuși, în această imagine mai largă lipsesc două elemente esențiale ale forțelor de ocupație sovietică:

  • serviciile secrete – și mai ales NKVD-ul
  • agenții sovietici infiltrați și în perioada interbelică, dar mai ales în anii 1944-1946 (și în următorii!)

În eseul România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, pe care l-am publicat în 20173, prezint fenomenul extrem de important al infiltrării a peste 100,000 (o sută de mii) de agenți sovietici în 1944-1945 (și în următorii ani).
Pe scurt, este vorba despre preluarea Căilor Ferate Române de către Sovietici, începută cu reocuparea Basarabiei și continuată cu fiecare înaintare în teritoriul românesc. CFR era, în acea vreme, o prestigioasă instituție, având până și capacitatea de eliberare de acte de identitate temporară pentru cetățenii români. Pentru NKVD și alte servicii secrete ale URSS, capturarea CFR asigura nu doar capacități superioare de transport a trupelor și materialului militar. Nu doar transportul ușor al celor răpiți de la casele lor sau a ceea ce jefuiau din România și alte țări. Ci și acte românești pentru agenții ruși.

Desigur, va veni și vremea în care controlul sovietic se impune asupra eliberării pașapoartelor sau altor acte civile.
Tatăl meu, Mihai Ion Petre Aldea, a cunoscut pe când lucra la Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) un cetățean român, născut în Oltenia după acte, dar care era de pe Don de fel – fiind poreclit Cazacul. Omul povestea senin cât de greu i-a fost să învețe limba română, dar că „pentru Partid faci tot ce ți se cere”.
Situații asemănătoare cu acesta au avut mulți Sovietici.
Unii dintre ei, fiind puși în trecut să capete experiență în cartierele românești (bolșevic, molovinești) din Kiev, Moscova, Tiraspol, Odesa etc. Alții, fiind crescuți în România, fugiți în URSS ori alte țări și cărora li se schimba numele ca să li se uite trecutul.

Agenții infiltrați în România au avut mai multe tipuri de misiuni.
Unii, pe aceea de a intra între muncitorii din România, cunoscuți ca anticomuniști, cu puține excepții notabile. Aici ei aveau să aleagă cele mai de jos elemente – infractori mai ales –, preferabil de etnie străină și cât mai anti-Români.
Alții, pe aceea de a se infiltra în Armată, Biserică, administrațiile locale etc., sau în alte straturi ale societății. Unde urmau să supravegheze purtările, să ajute propaganda sovietică – sau să îi măsoare efectele –, să infiltreze mișcările de rezistență etc.
În sfârșit, mai erau cei care urmau să dețină deschis funcții permanente în structurile de stat – în ministere, în administrații, în prefecturi sau Armată etc. Spre deosebire de specialiștii (= comisarii) care au acționat numai o vreme (rareori mai mult de 6 ani), aceștia au rămas, în uriașă majoritate, până la moarte. S-au căsătorit aici – de multe ori cu soții sau soți născuți în România – și au avut copii care să le ducă mai departe misiunile4.

Putem trage aici un prim semnal de alarmă:

de vreme ce de la început Moscova a pregătit și plantat atât agenți temporari cât și agenți permanenți, este clar că s-a plănuit o anumită plecare sau retragere, cum vrem să îi spunem.

Apoi, suntem nevoiți să constatăm faptul că

există două tipuri de forțe ale ocupației sovietice, adică cele vizibil armate (precum infanteria sovietică, tancurile sovietice, grănicerii sovietici etc.) și cele care folosesc armele Statului (zis) Român (feluriți agenți cu funcții în Securitate, Miliție, Armată, Guvern, ministere, Parlament sau instituții similare ș.a.m.d.).

Și ar mai fi un element esențial: Comuniștii mint și când spun adevărul.
Poate părea o prejudecată, însă este constatarea mea după o viață de studiu.
Iar aici cred că argumentele vor fi evidente.

Ce trupe s-au retras (au plecat) și de unde s-au retras (au plecat) în 1958

a) Trupele vizibil armate

Cei care caută Tratatul de pace de la Paris România 1947 vor avea un șoc atunci când vor dori să consulte anexele.
Până și pe un site oficial al Guvernului României (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), numit PORTAL LEGISLATIV, la pagina numită ”Tratat de pace din 10 februarie 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate” Anexa I lipsește!!!
Nu lipsește de tot, are numele și descierea: „Anexa I (Vezi articolul 1) HARTA FRONTIERELOR ROMÂNE”

Dar, se întreabă cititorul, de ce a sărit eseul de la problema trupelor sovietice la Tratatul de Pace de la Paris din 1947?
Răspundem cu drag:
pentru a vedea frontierele României stabilite în 1947, ca să fim siguri că trupele sovietice s-au retras ori nu dincolo de ele.

Iar aici ne izbim de o realitate zguduitoare:

Conform tratatului amintit, în zona dintre gura Prutului și Marea Neagră frontiera dintre România și Uniunea Sovietică urma talvegul Dunării, urmat de talvegul Brațului Sulina.
Altfel spus, aparțin României

  1. Insulele Coasta Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba din Delta Dunării
  2. Insula Șerpilor din Marea Neagră

Aceste teritorii românești au rămas sub ocupația trupelor sovietice și după Iunie-Iulie 1958.
Fiind ocupate până astăzi, cu sprijinul direct al agenților Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, trădătorii care au impus și semnat ilegalul și nulul tratat cu Ucraina din 1997. (Uitând că se vor duce, ca și Iliescu, în fundul Iadului, la moartea care pe toți ne așteaptă.)

Altfel spus, în 1958 a fost o plecare sau retragere a Armatei Sovietice „din cea mai mare parte a României”, dar nu din România.

Și ne izbim, iată, de încă o minciună a Comuniștilor, aceea a retragerii trupelor militare sovietice din România.

b) Trupele care folosesc armele Statului (zis) Român

Sunt incluși aici agenții ori reprezentanții Moscovei (același lucru) în orice structură a aparatului de stat, respectiv în partidele controlate de Moscova sau alte structuri similare.

De exemplu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu au făcut stagii de pregătire la Moscova, unul patru ani, altul trei. Ca și Nicolschi sau alții asemenea, după pregătire sunt trimiși în România spre a reprezenta interesele sovietice cu mască umană… românească, de fapt.
Se pot înșira aici foarte multe nume, mai mult sau mai puțin celebre.
Se poate aminti de faptul elementar că NKVD-ul este cel care a conceput, construit și controlat Securitatea5. Structură atât de fidelă Moscovei, încât atunci când Nicolae Ceaușescu s-a opus cu adevărat schimbărilor cerute de Gorbaciov, a fost atacat chiar de Securitatea pe care credea că o controlează.

Dar, ca să nu o lungim, subliniem că dincolo de agenții temporari (dintre care unii au ales, totuși, să rămână în România) și excepțiile dintre agenții permanenți, în esență

Agenții sau reprezentanții Uniunii Sovietice din structurile de stat NU au plecat niciodată din România.

Concluzie

Este mai mult decât evident faptul că

Sovieticii și trupele sovietice nu au plecat niciodată din România; doar s-au prefăcut că o fac.

Asumarea acestui fapt schimbă radical viziunea asupra istoriei din 1944 până astăzi.
Rezistența Anticomunistă devine de mii și mii de ori mai eroică.
Aparatnicii prezentați ca patrioți (gen Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu etc.) apar ca agenți străini – și cu totul străini de interesele românești.
Martirizarea Bisericii, urmată de înlocuirea clerului martiric de cel agreat de Securitate (sau de cel alcătuit din agenți ai Securității, precum Nicolae Corneanu) apare ca un proces de la sine înțeles.

Dar mai ales devine clar ca lacrima faptul că

Rezistența Anticomunistă este astăzi mai necesară ca oricând.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și, privind la Sfinții din Prigoanele Comuniste, să le urmăm Credința până dincolo de capăt!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru o mai bună lămurire a gradului în care România a rămas sub ocupație sovietică după 1958, e nevoie să înțelegem în ce măsură directivele sovietice au fost respectate după 1958. Iar pentru a căpăta înțelegerea, trebuie să cunoaștem care sunt directivele sovietice. În această privință recomand articolul Manual: cum se destructurează un stat…, de Matei Udrea, Colecționarul de Istorie, 11 Februarie 2021 (click pentru accesare). Citind articolul veți înțelege care sunt directivele și, implicit, în ce măsură au fost respectate de Statul (zis) Român din August 1958 și până astăzi.

note de final

  1. Eseul este disponibil online aici (click pentru accesare). ↩︎
  2. Un exemplu paradigmatic poate fi Ocupația sovietică în România. Armata Română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii, de Tudor Curtifan, Defense Romania (revistă online), accesibil online aici (click pentru accesare). Autorul preia idei precum „…în mai 1955, sovieticii… au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.” sau „Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice” și „La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee…” sau „Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej…” ori „În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient…” etc. Textul urmează integral, din acest punct de vedere, linia susținută de PCR și PCUS. Există o încercare de delimitare, șubredă, prin care se susține că gestul lui Dej (prezumat realitate!) nu ar fi eroic ci contextual. Dar nu se ridică nici o clipă întrebarea dacă gestul a existat sau ține de propaganda moscovită a „fratelui mai mare grijuliu și înțelegător” – așa cum este logic să se întrebe orice om. ↩︎
  3. România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, Mihai-Andrei Aldea, 7 Decembrie 2017, pe blogul România Străveche, eseul fiind disponibil online aici (click pentru accesare) ↩︎
  4. Merită subliniat că unii dintre acești agenți au fost plantați cel mai târziu în perioada interbelică. Am spus cel mai târziu pentru că în Răscoala din 1907 un rol important l-au avut, în agravarea situației sătenilor și în stârnirea lor la violență agenții socialiști, în mare parte veniți din Imperiul Rus. De asemenea, pentru că prezența agenților ruși în România datează din vremea Imperiului Rus – și mulți au fost preluați de Sovietici. ↩︎
  5. A se vedea, foarte pe scurt, O privire în interiorul aparatului de Securitate, de Marius Oprea, online pe site-ul IICCMER (click pentru accesare). Sunt multe alte lucrări pe temă ce dovedesc, științific, același lucru. De la cărțile pe temă semnate Marius Oprea sau Cristian Troncotă până la Securitatea română, un cal troian? de Adrian Kali, Ed. IRRD, București, 2016. Plus lucrările monumentale de tip Securitatea ale CNSAS și altele asemenea. ↩︎

Între Uniunea Europeană si Imperiul Otoman

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După ce foarte deștepții și culturalii nobili ungaro-germano-secui au trecut Transilvania sub autoritatea Austriei s-au trezit (prea târziu) și au strigat:

Am schimbat un jug de lemn cu unul din fier!

Acum, în ce măsură ceea ce unii numesc Uniunea Birocratică Europeană sau Uniunea Sovietică Europeană, zisă și European Union, Union européenne ș.a.m.d., în sfârșit, cum i-o zice, deci în ce măsură E.U. sau U.E. poate fi comparată cu Imperiul Otoman?

Am putea pleca de la faptul că Imperiul Otoman asigura facilități economice „șmecherilor” din Transilvania, Moldova sau Munteniei; în schimb lua ditamai tributul.
Din care tribut dădea, „cu mărinimie”, fărâme, pentru cine și ce voia (totdeauna în interesul său, mai totdeauna împotriva intereselor Principatelor Române).
Asta cam seamănă cu ce face U.E.
Sau orice alt imperiu.

Am putea aminti că „alianța” cu Țările Române a fost obținută de Imperiul Otoman mai ales prin forță și corupție; profitând și de amenințările puternice împotriva acestora din partea altor puteri.
Seamănă cu intrarea României în U.E.?
Mai ales că nu a existat niciun referendum național pe temă?

Dar trecând peste alte asemănări și întrebări, să ajungem la un punct esențial, pentru că ține de sufletul României și Românilor: viața spirituală.

Tratatele dintre Muntenia și Moldova, pe de-o parte, și Imperiul Otoman, pe de altă parte, cuprindeau următoarele puncte:

5. Națiunea Română va continua să se bucure de libera urmare a propriilor legi; și Domnitorii au drept de viață și de moarte asupra propriilor supuși, ca și pe acela de a face război sau pace, fără a avea să dea seamă Înaltei Porți pentru acestea.

6. Toți Creștinii care, după ce au îmbrățișat odată Credința Islamică, venind în Valahia/Moldova se întorc la Credința Creștină, nu pot fi revendicați de nicio autoritate otomană.

7. Supușii Munteniei (Moldovei) care călătoresc în orice parte a Imperiului Otoman nu pot fi supuși la niciuna din taxele sau impozitele plătite de Raiale [supușii creștini ai Imperiului Otoman].

8. Dacă oricare Turc ar avea vreo plângere sau neînțelegere legală cu orice supus al Țării (Moldova sau Muntenia), cauza sa va fi ascultată și judecată de judecătorii sau Sfatul (Divanul) Țării, după legile locale.

9. Toți negustorii turci care vin să vândă ori să cumpere ceva în Principate, trebuie, la sosire, să raporteze autorităților locale timpul de ședere trebuincios și trebuie să plece când acest timp se încheie.

10. Niciun Turc nu are voie să ia din Țară vreunul sau mai mulți servitori dintre supușii Țării (Moldovei / Munteniei), indiferent de sex; și nicio moschee turcească nu va exista vreodată pe vreo bucată din Țară.

Desigur, Turcii, ca orice Musulmani, au încălcat acest tratat de mii de ori. Însă au făcut-o doar atunci când corupția, lașitatea și/sau decăderea din Principate au lăsat loc de încălcare. Și, dincolo de încălcări, tratatele au rămas.
Acum, vă îndemn să faceți o paralelă între statutul României în U.E. și al Principatelor Române în Imperiul Otoman.
Și dacă vi se pare că sunt probleme cu tratatul dintre România și U.E., alăturați-vă celor care vor o nouă uniune europeană, o Uniune a Națiunilor Europene, în care fiecare stat să fie cu adevărat respectat (nu ca acum, când unii sunt mai egali decât alții).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. E drept, în vremea Principatelor, majoritatea Românilor și o bună parte din Românce purtau arme și erau gata să le folosească la nevoie. Așa cum, de altfel, au făcut-o de multe ori.

Războiul porcului. 04. Un răspuns către alt cititor

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am scris și publicat un material privind războiul porcului (purtat de stat împotriva cetățenilor pe care ar trebui să îi reprezinte). Acest material a inspirat un răspuns intitulat File din războiul porcului; venit de la un cititor, acest răspuns a fost publicat pe site (se poate da click pe linkul de mai sus pentru a fi citit). La răspunsul semnat Outis a făcut unele observații Apatrid a.k.a. Adevăruldespredaciști, după cum se poate vedea aici (click pentru citire). Spre bucuria mea, disputa a continuat, cu replica de față din partea lui Outis. Socotesc deosebit de folositor această dispută, deoarece arată felul în care trebuie să aibă loc un schimb de idei contradictorii: civilizat, argumentat, la subiect.
Mulțumesc din suflet celor doi cititori pentru pilda cea bună pe care o dau celorlalți!

Menționez (și) aici că nu preiau decât excepțional linkuri către site-uri sau surse pe care le consider profund dăunătoare (precum wikipedia, din punctul meu de vedere un instrument de propagandă neocomunistă profund subiectiv și dăunător). Prin urmare, rog autorii preluați să folosească ori să îmi indice alte linkuri pentru temele respective (către surse mai decente). Mulțumesc!

1. “Tot revoluția agrara a adus si înrobirea pe scara larga a omului fata de stat (cronologie oficiala, tabel; revizie neomologata in urma de date majore noi)”
Paranteza cuprinde legături justificative care, așa cum a fost notat, lipsesc din text.
https://grahamhancock.com/badrinaryanb1/
Învățătura de manual trebuie luată cu mult mai mult simț critic. E vorba de suprapuneri de procese, nu știm cu ce toleranțe de timp.

2. Nu ați citit atent sau/și fraza e prea lungă. Surplus de hrană -> eliberare de timp, energii creatoare, acumulare de bogăție -> apariția de prădători specializați în extracție. Popoarele migratoare în evul mediu timpuriu nu au făcut altfel. Acestea sunt pattern-uri comportamentale care apar regulat din natura umana când condițiile se repetă.

3. Aici datele sunt clare. “O comentatoare imaginativa l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’ (dar, vezi interpretarea politic-corecta).”
imaginativa = https://www.youtube.com/watch?v=1z4PAeh9LrA
interpretarea = www.sciencealert.com/neolithic-y-chromosome-bottleneck-warring-patrilineal-clans
Uciderea selectivă a bărbaților e un proces intuitiv: bărbați supuși sunt buni de lucru, cei care iscă scandal sunt buni de ucis. Femeile sunt necesare pentru reproducerea sistemului parazitar (de aceea semnalul genetic nu le include). Lucrurile pe care le concedeți în secolul XX nu au apărut din neant. Vezi mai sus 2: ne gândim la regularități comportamentale adaptate la condiții probabil asemănătoare. Nu știm întotdeauna care anume din condiții sunt determinante (cu alte cuvinte, nu știm prin ce 1917 a semănat cu condiții neolitice).

4. Evident, e vorba de minarhism, de statul limitat, statul mic și acesta este baseline-ul folosit in ruminație. Este o problema nerezolvata însă în teoria politica libertariană cum acesta poate fi menținut. Ceea ce s-a întâmplat în 2020 în America, furtul alegerilor, scara sistemică la care acest lucru s-a produs, eșecul total al instituțiilor judiciare și de ordine în a se sesiza și repara – toate acestea obligă revederea fundamentelor teoriei politice. Nu există document mai strict în privința măsurilor structurale împotriva tiraniei comparabil cu constituția americana. Și, cu toate acestea, 2020 a însemnat prăbușirea mecanismelor de cercetare și verificare și revenirea ei [a tiraniei n.red.].
Așa că, da, milităm pentru statul mic dar, parafrazând-l pe Ben Franklin, nu știm nici dacă și, din 2020, nici cum îl putem păstra…

Acestea fiind zise, anarhismul nu înseamnă ‘dispariția oricărei autorități’ ci descentralizarea, multiplicarea și diseminarea de centre multiple de autoritate (exista autoritate socială fără forță coercitivă, de pildă, cea care mă împinge pe mine să răspund obiecțiilor din respect pentru gazdă, vizitatorii săi și oricine se va întâmpla pe aici in viitor, datorita preocupării mele pentru ceva numit ‘reputație’ deși semnez cu pseudonim). Rușinarea, sensibilitatea la învinovățire, nevoia de aprobare sunt astfel de modalități de control social – după cum ‘obrajii care ard’ și ‘înroșitul până în vârful urechilor’ sunt semnul biologic a cât de profund e mecanismul social. Apoi sunt autoritatea parentală, autoritatea preoților, a bătrânilor, a înțelepților. Oamenii nu sunt născuți sociopați – politicienii probabil ca da…

Și acestea fiind zise, anarhismul nu e utopie. Cea mai mare parte din istoria evoluționară a omului a avut loc astfel. Statul este un pleosc de câteva mii de ani (vezi mai sus, 5000 de ani sau până spre 10,000). Prejudecățile acestea trebuiesc reevaluate, după 150 de ani de statism [etatism? n. red.] atroce.

Mulțumesc pentru atenție.

Outis,
22 Ianuarie 2024

P.S. A, da, pentru completitudinea enumerării formelor de ‘autoritate’ non-etatica:
– procesul stadial de dezvoltare morala descris de Kohlberg
– procesul de constituire a supraeului (pentru cum acesta e colonizat de stat, cu trimitere la procese contemporane, vezi ‘Supraeul etatizat și creșterea copiilor’,  teletype.in/@unaltnimeni/IOPaiaT2zo-)

File din războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Stradania parintelui Aldea m-a mobilizat. Iata un prim rezultat:

File din războiul porcului

În timp, ca și în teren, ai nevoie de hartă.
Războiul porcului durează de 10000 de ani. Revoluția agrara din neolitic a reprezentat primul moment al închiderii omului într-o irealitate construita ale cărei forme extreme le simțim astăzi în design-urile progresiste, dar si noi, masa ‘orășenilor’ încarcerați în blocuri de locuințe urbane. Am fost uluit când am avut de-a face cu persoane atât de deraiate de la bunul simț (în sens de simț comun, nu moralizant) încât nutreau un complex de superioritate fata de consătenii din satele de unde veniseră, doar pentru că ‘la bloc’ ‘li s-a dat’ apă, foc și energie curentă. Comunizarea a fost însoțita și de astfel de aberații, nerecunoscute ca atare nici măcar până azi, nu doar de închisorile de la Aiud și Pitești. Nu mică mi-a fost demoralizarea, apoi, învățând cp lagăre suburbane de blocuri exista mai peste tot in occident. Și tot așa, când am ajuns să le vad, că doar eu găseam în ele abominația pe care de fapt o reprezintă…

Tot revoluția agrara a adus și înrobirea pe scara larga a omului față de stat.
Statul apare ca un instrument de gestiune al extracției de viață (efort, timp, resurse) din populații sedentarizate și capabile să genereze surplusuri de hrană, în primul rând; apoi bogăție suplimentară rezultată din creativitatea și inventivitatea pe care acelea le-au făcut cu putință prin diviziunea muncii (statul ca fermă de taxe).
Prin administrarea de pedepse și recompense, statul selectează comportamentul obedient, conformist, docil, și creșterea compactizării sociale. Acestea sunt de asemenea adaptări utile pentru viața sedentară (ipoteza de-politizată eronată este numita ‘auto-domesticire’). Cele două merg mână în mână. Domesticirea animalelor și plantelor a reprezentat astfel o precondiție a domesticirii omului de către statul social (sindrom de domesticire).
Un proces paralel a fost micșorarea marcată a creierului (atât absolut cât și ca volumul cranian relativ la masa corporală, coeficientul de encefalizare, corelat cu inteligenta) în aproximativ același interval de timp (1 deviație standard, de la 1450 la 1300 cm3 in ultimii 12,000 de ani). Corelația nu este „cauzație” dar statul tinde, prin regulații și intervenții, să reducă gradul de invenție social disponibilă și să înscrie parcursul, atât de viață pentru indivizi, cât și de dinamica societăților, în formule prestabilite.
Aceasta este semnificația ‘formelor fără fond’, copiate și generalizate nu doar în România maioresciana.

Curând după începutul neoliticului, înainte de epoca bronzului (cca 9000-7000 de ani în urmă) a existat o prăbușire masivă a populației masculine semnalată prin markere genetice în cromozomul Y.
Doar extincția pe scara largă a bărbaților poate genera un asemenea semnal genetic – și doar exterminarea lor prin război sau ceva echivalent o poate explica.
O comentatoare imaginativă l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’.
E de speculat daca aceștia nu au fost bărbații de nesupus, sușa, rasa sălbatică, nedomesticibilă de către stat…
Asemenea înlocuiri genetice in masa nu ar fi unice.
Ceea ce numim ‘scoțieni’ azi sunt de fapt populația din regiunile de jos ale Scoției, amalgam dintre cuceritorii englezi și locuitorii de acolo. Populație apărută în măsura în care faimoșii highlanderi, nativii celți din Țara de sus, de la nord si vest, au fost cvasi-exterminați într-o combinație de evenimente din secolul XVIII-XIX. Evenimente cuprinzând Răscoalele Iacobite culminând în bătălia de la Culloden și urmată fiind de ‘expulzarea galilor’ din Ținutul de sus. Expulzare echivalând cu distrugerea etnică, culturală și de subzistență a acestuia.

Ceea ce trăim azi cu ‘războiul porcului’ este probabil ultimul episod al etatizării omului începuta în neolitic. Febra porcina, pretextul dezlănțuirii statutului, nu e nici măcar o zoonoza, e o boala strict veterinara, nu afectează oamenii in nici un fel. Războiul împotriva porcului este un act pur de beție a puterii (hubris), purtat murdar, cu violarea bunului simt, a rațiunii, a logicii, cum se străduie să arate părintele Aldea.
El este asemeni altor ‘războaie’ ‘morale’, ale ‘virtuții’ precum războiul împotriva alcoolului (prohibiția), războiul american împotriva drogurilor, războiul împotriva ‘teroriștilor’ (Ceaușescu, decembrie 1989; toata lumea occidentala după 2001), ‘războiul’ împotriva ‘covid’. Țăranii reprezintă ultimul rezervor al autonomiei fata de stat, al vieții autarhice, în bună parte autosuficientă sau, în orice caz, în orice moment capabilă să redevină astfel. Războiul împotriva porcului este un război de lichidare a țăranului autonom, ca exemplu și model pentru noi toți.
El e menit să împingă încă un pas dictatura asupra nevoilor.
Am avut norocul să copilăresc ‘cu frecvență redusă’ (‘part time’) cu ei și printre ei, în zone necolectivizate sub comunism. Doar mult mai târziu, pe urmele unor reflecții ca cele de mai sus, am descoperit, treptat, semnificația lor profundă în viața mea. Generația următoare nu va mai avea șansa de a vedea autonomia și independența la lucru, practica lor efectivă, pe viu.

Copiii țăranilor din copilăria mea, nu le seamănă celor de acum.
Unii dintre ei, sunt ca cei ‘mutați la bloc’ de care scriam înainte.
Alții, sunt ca jurnalistul părintelui (Constantin Rudnițchi).
Am avut in familia extinsa un astfel de personaj, care o viată întreagă, de la bloc, a făcut ‘jurnalistică’ propagandistică în folosul partidului comunist. Bănuiesc că va fi scris, orb moral și politic la propria lui dramă, și despre colectivizare…
Oamenii trăiau, se adaptau, cu conștiința politica suprimată până la punctul la care simpla menționare a relelor provoca reacții defensive ostile.
Pleca cineva, nu se mai vorbea de el. Dan Spătaru își cânta înainte cântecele de dragoste amăgită, iar de Corina Chiriac nu se mai pomenea; prietenii, plecați, erau ca morți…
La fel și jurnalistul părintelui, tot așa trăiește și scrie: adaptiv, după cerințele ferestrei Overton. Cuvintele de ordine sunt
1. diseminarea de frica in populație,
2. calomnierea autonomiei, autarhiei si independentei
– el asta scrie.
Stilul zilei la elită e vorbitul pe nas, strâmb și de sus despre popor – el așa face.
Susținerea opiniilor cerute nu se poate face decât cu violarea logicii și a realității – asta e, război semantic, își face și el partea. În rest, mici intrigi de birou, competiția de consum pentru afișare cu vecinii, prietenii, colegii (‘unde mergem in vacanta? Georgeștii se duc in Seychelles!’), sprijinirea materiala a copiilor (daca are). Cum va arăta sufletul acestor copii, conștiința lor, cum vor fi ei în spirit… Pai, la fel ca tatăl…

‘Războiul porcului’, războiul împotriva țăranilor, a autonomiei, independentei și autarhiei, se duce peste tot in Europa eșuată, cu vârf de lance în Olanda. Țară minusculă, sustrasă in parte oceanului, și care este al doilea producător de alimente după, doar, America!
Superba avocat activist olandez Eva Vlaardingerbroek a înțeles-o și exprimat-o perfect: “e simplu precum 2+2=4… Elimină oamenii independenți și vei controla nevoile alimentare ale unui număr mare de oameni”.
Astăzi țăranul însuși, coloana vertebrala a revoluției neolitice, a devenit redundant pentru fermierii de oameni și este eliminat.

Aminte tuturor oamenilor statului, la Bruxelles sau ciolaci din Romania, propagandiștii lor lipsiți de coloană, elitiști rasiști antipopuliști…
Aminte mai ales etatiștilor neomarxiști, progresiști, angajați în psihoze de inginerie sociala și antropogeneză…
Exista o trăsătura a raselor domestice: Indiferent de câte generații ar trece, pot ele fi si zecile de mii scurse din neolitic până încoace, rasa, sușa, sălbatică nu poate fi eradicată. Scăpate din izolarea închisorii reproductive în care au fost ținute, animalele revin întotdeauna la condiția sălbatică liberă (Darwin).

Aceasta este semnificația unei scene din filmul 1984 la care am meditat multă vreme, în cautarea înțelesului ei (nu mai știu daca e și în carte, imaginea din film a dislocuit-o pe cea de la lectura): când Winston Smith, activistul de partid, omul de aparat, intelectualul domesticit privește pe fereastră, după o partida de sex ilegal, la o femeie muncitoare masivă care atârnă rufe la uscat afara; activistul murmură ‘al lor este viitorul’.
Cea mai buna garanție a libertății este indestructibilitatea vieții. Libertatea vine la pachet cu viața însăși, cu respirația, cu scânteia divina a sufletului.
Cândva, cumva, schemele de control sociopatic și mizantropic vor eșua: asta e o certitudine.
Soiul sălbatic, liber, va reveni în drepturi.

*

Acest jurnalist și alții ca el vor continua să facă ceea ce fac până când li se schimba paradigma în care funcționează. Când ea li se schimbă, vor începe să funcționeze altfel – fără ca măcar să își pună întrebări.
Ce paradigma le dăm? Ca de obicei, butoanele de apăsat nu sunt cele care îți sunt vârâte sub vârful nasului:
1. alcătuirea unei comisii parlamentare transpartinice pentru statul limitat
2. introducerea unui amendament in constituție care să limiteze statul în a interveni după plac în orice aspect al vieții indivizilor
3. restrângerea efectivă, dimensiune cu dimensiune, a statutului din Romania.

Practica protestării, contestării, anulării legilor una câte una, doar până la următoarea ocazie când guvernul va reuși să își strecoare intențiile, este epuizantă și eroziva pentru opoziția parlamentară și extraparlamentară. Cadrul trebuie schimbat!
Aceasta se va face prin interzicerea constituțională a oricăror acte normative care contravin principiului limitării puterii statului precum și interzicerea guvernului de a emite astfel de acte, în violarea separării puterilor în stat.
Parlamentarii, singurii reprezentanți ai poporului, trebuie sa își găsească curajul să își revendice puterea. Dar, la rândul său, pentru ca acest lucru sa se întâmple, loialitatea lor trebuie îndreptată către alegătorii lor și nu către partidele de care aparțin. Așadar, votul pe liste trebuie în sfârșit desființat. Pentru toți cei din ‘elita devotata’ (aminte Platforma, aminte Marga, aminte Nistorescu/Cotidianul, aminte ‘jertfelnicii’ de la AUR!) iată un început de acțiune precis, punctual, cu consecințe enorme.

[N.B. In redactarea originala, textul conține legături justificative și ilustrative. Din păcate, acestea nu vor apare în comentariu.]

Outis, 17.01.2024

Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt robotii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Încă din 1970 se vorbea despre înlocuirea muncitorilor și chiar a tehnicienilor de întreținere cu roboți.
Și, nu, nu ca despre o idee științifico-fantastică, nu ca despre ceva din viitor: era un proces început deja, aflat în plină desfășurare.
Sau, așa ar fi trebuit să fie.

Căci fabricile robotizate ale unor firme japoneze – și nu doar japoneze! –, în loc să se extindă, să se înmulțească, au bătut pasul pe loc.
Robotizarea s-a produs, dar la o scară incredibil mai mică decât se preconizase.
Și casnic, dar și industrial, și în comerț, și în celelalte domenii, robotizarea este rămasă în urmă față de începutul anilor ’70 ai secolului trecut!

Mai mult, performanțele obținute acum de felurite aparate cu chipuri avansate sunt cel mult la nivelul unor aparate electromecanice de atunci. Unele, fără niciun fel de chipuri, altele cu chipuri foarte „primitive”. Ca exemplu, sateliții care au fost lansați până acum vreo 20 de ani funcționează în multe privințe mai bine decât cei de astăzi. Cel puțin ca durabilitate sunt net superiori. Asta deși tehnologia este, teoretic, net inferioară.
Ceva, cumva, nu sună bine!
Undeva există o ruptură între dezvoltarea firească a societății, a tehnologiei, și ceea ce se întâmplă sub ochii noștri.

Cineva se poate întreba de ce am trecut de la roboți la chipuri.
Pentru că roboții din anii ’70 erau cu tranzistori, ba chiar și cu lămpi.
Funcționau, adică, pe baza unor tehnologii care acum par incredibil de învechite și înapoiate.
În 1971, atunci când Intel a realizat primul chip, toți roboții existenți funcționau fără așa ceva. Iar acel prim chip avea desenați pe pastila de siliciu… șase tranzistori!
În clipa de față un „nucleu” de procesor conține un chip cu sute de milioane de tranzistori (desenați pe pastila de siliciu).
Asta înseamnă că un procesor cu opt nuclee, de pildă, are peste un miliard de tranzistori. Respectiv, 15-20 de asemenea procesoare au mai mulți tranzistori decât are neuroni scoarța cerebrală a omului.

Cu vechii roboți, cei cu lămpi și tranzistori clasici, fabrici întregi de mașini sau motociclete funcționau cu câțiva ingineri care le supravegheau – și 2-3 tehnicieni de întreținere. Asigurând producția echivalentă unei uzine cu mii de muncitori.
La o putere de calcul de doar 3-4 ori mai mare se știa că roboții pot înlocui oamenii în aproape orice industrie.
La o putere de calcul de 10-20 de ori mai mare, se știa că roboții pot face orice activitate umană care nu presupune creație. De pildă, să controleze traficul aerian, feroviar, naval etc.
În realitate însă, de la o capacitate de zeci de operații pe secundă (instructions per second în engleză, ori IPS), s-a ajuns la cifre cu totul copleșitoare.
Și nu vorbim doar de recordul de 20 de milioane de miliarde de operații pe secundă (probabil mult depășit în clipa în care cititorul (re)citește aceste rânduri!)!

În 1970 apăruse „legendarul” IBM S/37O (IBM System/370) model 158-3, primul calculator recunoscut a atinge viteza „fantasmagorică” de 1MIPS (adică de un milion de operații/instrucțiuni pe secundă).
Dar, atenție!, acest calculator nu avea procesor, ci se baza pe circuite integrate. Adică pe plăci sintetice pe care erau „plantate” „grădini” de tranzistori, rezistențe, condensatori etc. Iar un asemenea calculator era mai mare decât un televizor de astăzi atât ca lățime și înălțime, dar mai ales ca adâncime.
Puteți vedea mai jos cât loc ocupa.

Calculatorul IBM S/370 cu perifericele sale

Plăcile integrate sau circuitele integrate se foloseau și pentru electronicele „moderne” (aparate radio sau tv, casetofoane, magnetofoane etc.), dar și pentru amintiții roboți industriali. Asigurându-le viteze de calcul „amețitoare” de zeci sau chiar sute de operații pe secundă.

Prin comparație, un chip obișnuit dintr-o mașină de spălat de astăzi poate efectua zeci de milioane de operații pe secundă (fiind un chip „primitiv”).
Față de ce făceau circuitele integrate din anii ’60-’70 ai secolului trecut, la ce capacitate de calcul au mașinile de spălat de astăzi ar trebui ca în timp ce spală să țină contabilitatea casei, să facă reparații, să râșnească și să fiarbă cafeaua, să pună murături și zacuscă etc., etc.
Tonul poate să pară glumeț, însă problema există și este mult mai mare decât pare.

Pe de-o parte, circuitele integrate se făceau cu o poluare de milioane de ori mai mică pentru aceeași putere de calcul!
Gândiți-vă bine, ca să vă dați seama cât de gravă este situația!
Pe de altă parte, cea mai mare parte din puterea de calcul a chipurilor de astăzi este irosită.
Iar când spunem „cea mai mare”, este vorba despre peste 90%.

Și revin la întrebările din titlu:
Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt roboții?
Bucureștiul, capitala României, începe să fie un oraș invadat de străini. Aduși aici de autorități împotriva Constituției României (care interzice colonizarea de populații străine fără excepție). Pretextul autorităților este „lipsa forței de muncă”.
Nu este un pretext constituțional, este anti-constituțional, este ilegal, este imoral, este genocidar. Dar cui îi pasă?
Românii sunt dați afară în masă din firme din București, strict pe criterii etnice: sunt Români.
Asta în timp ce firmele care angajează străinii îi plătesc mult mai bine decât pe Români!
Altfel spus, Românii sunt discriminați etnic, radical, în România!
De autoritățile zis române și de firmele protejate de aceste autorități în practicile lor discriminatorii, genocidare, anti-românești.

Dar să pretindem, pentru o demonstrație prin reducere la absurd, că „nu e mână de lucru”.
În Japonia este și mai puțină!
Iar Japonia nu aduce coloniști străini ca să muncească!
Dimpotrivă, fie își restrânge activitățile inutile – precum cele birocratice –, fie introduce roboți pentru felurite alte activități.
De pildă, pentru curățenie publică, pentru producție industrială, pentru prelucrare de date etc.

Deja am prezentat, în penultimul paragraf (față de cel de față) niște fapte a căror relatare este practic interzisă. Căci în Neocomunism, ca și în Comunism, Nazism și alte extremisme de Stânga, autoritățile îți dau „toată libertatea să spui ce vrei”… „în afară de anumite lucruri”.
Cum ar fi să răspund la întrebările din titlu?
Unde sunt muncitorii români?
Forțați să muncească în străinătate de autoritățile zis române, prigoniți dacă vor să se întoarcă, prigoniți dacă se simt Români acolo unde sunt – iată un răspuns incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?
Unde sunt roboții care să înlocuiască muncitorii români „de lipsă”?
(Trecem peste readucerea în România a Românilor izgoniți de autorități!)
Roboții sunt în „magazii” (ori „pe țeava” fabricilor), așteptând exterminarea Românilor și apoi a celor folosiți pentru ca prin colonizare să desăvârșească genocidul anti-românesc – iată alt răspuns incorect politic. Un răspuns ce pretinde că actuala colonizare este un pas către exterminarea Românilor, după care urmează, ca în toate jocurile de acest fel, exterminarea celor folosiți pentru colonizare. Doar că mai totdeauna aceste jocuri se întorc împotriva jucătorilor, într-un fel sau altul. Repet, și acest răspuns este incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?

Rămâne ca cititorii să gândească și să își răspundă. Ori să nu gândească și să nu își răspundă.
Pentru prima variantă, soluțiile la crize se găsesc în scrierile Sfinților din Prigoanele Comuniste (de la Nicolae Steinhardt sau Ioan Ianolide la Iustin Pârvu sau Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
Pentru a doua variantă, totul e bine așa rău cum e.
Fiecare alege cum vrea, dar va răspunde înaintea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrea sau nu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

România, o lumânare arzând în furtună