Încă

Se sting cocorii zilelor de mâine
În bălți tăcerile mai des au oglindit
Albastre zări, plăpânde răsărituri:
Sub ceas, coboară noul asfințit.

Învârt vârtejuri vânturile serii
Și tobe urlă ascunzând căderi
Durerile se zbat în întunerici
Tot investind în zilele de ieri.

Prin norii scrâșnind praf și zgură
Prin veșnic venite tăceri
Sub valuri de zgomot și ură
O mână tot scrie mai speri.

Și, iată, privirea se duce
Speranță de nou început
Cu zorii de-acum să apuce
Un drum către rostul pierdut.

Sunt căi mii de mii în pustie
În junglă, în mlaștini și fier:
Ard tălpile arse de zgură
Ard pleoapele fără de cer.

De ce numai una e bună?
Întrebi investind iar în ieri.
Răsturnat tot în lumea nebună
Tragi veșnic venite tăceri.

Trezit după multă uitare
Cenușa din jur pare praf
Ești surd, ești mut, ești durere,
Răsună țipat un taraf.

Dar printre ruine și nouă
Lumini amețind lunecări
Prin valuri de ură și rouă
O mână tot scrie mai speri.

Și iată, privirea se duce,
Rănită spre-un nou început
Cu ziua de-acum să apuce
n drum către rostul pierdut.

Ispite în jur iar tresaltă
Și drumul se duce durut:
Plăcerea se simte înaltă
Dreptatea se simte pierdut.

Ard tălpile arse de cioburi –
De ierburi apuse poteci.
Prin zloată se frânge coloana.
Cu anii, cu visele, treci.

Vârtejuri învârt nebunește
A vieții ispite povești:
Răpit înspre frica pieirii
Nu știi dacă unde mai ești.

Și, iată, privirea se-agață
Un ochi limpezit în dureri
Pierdută, uitată speranță,
O mână tot scrie, mai speri.

Să fie nădejdea cu tine!
Pe buzele arse, cu nouă
Lumină trecând prin ruine
Presară petale și rouă.

Târziu urlă vorba ruinii.
Cuvântul, e pașnic și greu:
Trecând prin rugina luminii
Să cauți, să cauți mereu!

Mihai-Andrei Aldea