Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Spune cineva – pe care mândria îl face mult mai puțin inteligent și mult mai puțin bun decât se crede – că:

Dacă aș avea un copil gay l-aș iubi. Nu i-aș spune că îl așteaptă Iadul dincolo.

Deci nu își iubește copilul, pentru că îl minte într-un lucru esențial pentru viața lui.
Dacă îți iubești copilul, dacă iubești pe cineva, îi vei spune atunci când merge pe un drum greșit; și mai ales dacă acel drum duce în Iad.
Dacă îi ascunzi acest lucru, dar cu atât mai mult dacă îl minți că e bine să facă răul, iubirea ta este mincinoasă. Adică este o formă de răutate pretențioasă, care se pretinde iubire.

Prin mila lui Dumnezeu, am avut la sfătuire și spovedanie zeci de persoane din zona LGBT. Și mai ales gay.
Toți au trecut prin abuzuri care contribuiseră mult la alegerea lor.
Și toți cei care au primit Învățătura Bisericii, și cu ea harul lui Dumnezeu, s-au vindecat.

Sunt cel puțin treizeci de oameni care au familii împlinite astăzi și care au trecut prin acest proces de vindecare.
Proces de vindecare ce începe totdeauna cu adevărul.
Adevăr spus cu blândețe, cu iubire dacă putem, cu grijă pentru binele celuilalt – căci binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Îmi aduc aminte de un domn care venise la biserică să mă întrebe (nu să se spovedească):
– Părinte, încerc să fiu un bun creștin. Citesc Biblia, merg la biserică, mă rog, fac milostenie, încerc să urmez calea lui Christos. Nu vreau să calc nimic din cuvintele lui Dumnezeu. Dar ce pot să fac dacă m-am născut homosexual? Așa sunt dintotdeauna: niciodată nu m-au interesat fetele, am fost atras doar de bărbați.
Am dat din cap a înțelegere:
– Eu am fost totdeauna atras de fete. Dar până m-am căsătorit nu m-am culcat cu niciuna.
Se uită la mine încercând să înțeleagă ce vreau să zic.
Îl ajut:
– Dacă Dumnezeu mi-ar fi spus că este greșit să am de-a face cu o femeie, aș fi rămas în abstinență toată viața.
Se luminează și se miră:
– Genial! Nu m-am gândit la asta! Da, este o soluție bună.

De atunci domnul în cauză a revenit periodic la biserică pentru un sfat.

Și, în feluritele discuții, amintind eu de marile mele iubiri de copil, și-a adus aminte de cum a fost și el îndrăgostit în primară de o fată așa și pe dincolo.
Deci l-am întrebat:
– Ce s-a întâmplat în vacanță, de v-ați schimbat atracția de la fete la bărbați?
A rămas încremenit.
Și, pe măsură ce își amintea, se albea la față.
Pe scurt, fusese abuzat de o rudă. Doar că până la această discuție își ștersese cu totul întâmplarea din memorie.
Și de la aceste amintiri (fata iubită, abuzul) a început vindecarea sa.

Este un exemplu paradigmatic: de fiecare dată vindecarea începe cu recunoașterea adevărului lui Dumnezeu și, respectiv, a adevărului răutăților din propria viață.

Este ca și cum cineva ar avea probleme de mișcare, iar alții i-ar spune, din „iubire” (mincinoasă) „asta te face deosebit” sau „ești minunat pentru că te miști altfel decât ceilalți”.
Și vine cineva care chiar are dragoste și îi spune: Mișcările bune și firești sunt altfel. Ai undeva o problemă, hai să o căutăm și să o vindecăm. La Dumnezeu se poate.
Și se găsește o rană ascunsă, o traumă uitată și acoperită de piele, care produce problemele de mișcare.
Desigur, aceasta este iubirea adevărată.

Doar că iubirea mincinoasă vine din trufie, din orgoliul bolnav de a declara bun drumul cel rău pe care merge pretinsul iubitor.
Este o formă de orgoliu extrem, în care hoțul îi vrea pe toți hoți ca să pretindă că este cinstit să fi hoț. Sau în care coruptul îi vrea pe toți corupți, la fel, ca să spună că e normală corupția.

De mai multe ori am fost întrebat de oameni ai zilelor noastre:

De ce este Biserica împotriva homosexualilor?

Și de prima dată și până astăzi am dat același răspuns:

Cine v-a spus asta v-a mințit, fie dinadins, fie că a fost și el mințit. Biserica a fost și este și va fi totdeauna de partea homosexualilor. A spune că Biserica este împotriva homosexualilor este ca și cum ai spune că medicina și spitalele sunt împotriva bolnavilor. Medicina și spitalul au rostul de a ușura suferințele celor care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face pe bolnavi să nu mai fie bolnavi, ci sănătoși. Biserica are rostul de a ușura suferințele celor păcătoși sau pătimași care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face să nu mai fie păcătoși sau pătimași, ci sfinți.

Aceasta este iubirea adevărată.

Așa cum tot iubire adevărată este să spui, cu durere, celui care stă împotriva lui Dumnezeu și cuvintelor Sale:

Dacă te oprești, te poți mântui; dacă nu, despărțirea de Dumnezeu va fi veșnică, iar acesta este Iadul.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Mărturisitorul Părinte Ciprian Mega (II)

Cunoașteți adevărul,
și adevărul vă va face liberi.

Au trecut deja, iată, două luni de la prima parte a acestor pagini.
Aminteam acolo despre Părintele Ciprian Mega de la Oradea. Și despre mărturisirea sa, în parte voită, în parte silită – dar mereu asumată.
O mărturisire pentru firescul vieții creștine, pentru sănătatea Bisericii lui Dumnezeu.
O mărturisire care trebuie să fie a fiecăruia dintre noi – mireni, monahi, clerici.

De atunci încoace s-au întâmplat multe.
A apărut filmul 21 de rubini (al Părintelui Ciprian Mega).
Film boicotat, ocultat, ba chiar direct și cu nerușinare cenzurat.
Spune mult această cenzură din partea celor care nu au mișcat un deget împotriva unor propagande anti-creștine, pro-droguri, pro-pornografie ș.a.m.d.
Și care nu au mișcat un deget, ba chiar s-au împotrivit (ori, „cel mult”, s-au fățărnicit) la Referendumul pentru Familie.

Dar ce este 21 de rubini?
Un film despre un ceas?
Un film despre corupție?
Un film despre prezența (cu nerușinare) în funcții înalte ale Bisericii a unora care numai creștini nu sunt?
Da, și mai mult decât atât.
Poate cel mai bun rezumat este diagnosticul unui comentator de pe youtube:
”Este un RMN al instituțiilor de astăzi, de la stat la Biserică!”

Un RMN?
E ceva bun, nu?
Cum poți să găsești boala, să o tratezi, să o vindeci, fără o analiză de calitate?
Ca urmare, tot ceea ce este sănătos în Biserică tresaltă de bucurie pentru că există 21 de rubini!
De la Patriarh până la cel mai de jos membru al Bisericii (eu), toți ne bucurăm că avem un RMN; că se deschid porțile diagnosticării, tratării și vindecării unora dintre bolile care ne bântuie.
Noi știm că cel fără haină de nuntă a fost scos afară… cu atât mai mult cel care se împotrivește vindecării.
Noi nu suntem ca un om căzut între tâlhari care se împotrivește samarineanului milostiv!
Noi nu respingem spălarea rănilor, turnarea untdelemnului, vindecătoarea legare a feșelor.
Dimpotrivă, conlucrăm recunoscători și mulțumim lui Dumnezeu că rănile sunt scoase la iveală; ca nu cumva, mustind pe ascuns de puroi, să ne arunce în cea mai neagră moarte – moartea veșnică.
Ne bucurăm, pentru că iubim Biserica, Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni. Și dorim ca toți să ne zidim, sănătoși, în Trupul Fiului lui Dumnezeu.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea