Etichetă: Unele lămuriri

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Un prim fapt care trebuie subliniat este acela că înțelesurile Scripturii sunt teandrice, adică dumnezeiesc-omenești.
Nu sunt omenești, așa cum le cred cei îndoctrinați de Comunism.
Dar nu sunt nici exclusiv dumnezeiești, așa cum cred cred cei îndoctrinați de idei puriste.
Cunoașterea lui Dumnezeu prin Biblie nu este o cunoaștere directă și nemijlocită, care este imposibilă pentru om. Este o cunoaștere mediată de Însuși ținta cunoașterii, Dumnezeu. Iar medierea s-a făcut – și se face la fiecare citire sinceră a Bibliei – prin înțelegerea deplină și dragostea desăvârșită față de om a Celui care îi este și Creator, și Purtător-de-grijă, dar și El Însuși Om – prin Întruparea Sa.

Avem în Biblie, prin urmare, un text greu de citit și de înțeles atâta vreme cât plecăm de la ideea „hai să văd eu (adică, „să judec eu”) ce scrie în Biblie!”.
Pe de-o parte, pentru că înfățișează nenumăratele probleme care au frământat – și de multe ori copleșit – mințile, inimile, sufletele a miliarde și miliarde de oameni. Și câtă vreme omul abia dacă se înțelege pe el însuși, este clar că îi va fi cu neputință să înțeleagă toate aceste probleme.
Pe de altă parte, pentru că este scrisă personal. Biblia a fost inspirată de Dumnezeu pentru fiecare om care a citit-o și o va citi. Dacă tu nu ai fi existat, Biblia nu era scrisă la fel cum este acum. Dar această scriere pentru fiecare este tulburătoare – și pentru că suntem obișnuiți să râvnim la ceea ce este al altuia, deci avem obișnuința de a o apuca pe căi ce nu sunt ale noastre.
În al treilea rând, pentru că Biblia vorbește despre realități ce ne sunt în mare parte străine: Raiul, Iadul, Îngerii, Dracii, ba chiar și sfinții, harul, feluritele stihii – din care oamenii de știință abia acum încep să înțeleagă unele lucruri – și multe altele. Ca să nu reamintim despre Dumnezeu Însuși, despre lucrarea Lui în lume etc.
În sfârșit, mai există și necazul traducerii. Și asupra acestuia ne vom apleca, puțintel, în rândurile de față!

Prima ispită, atunci când se vorbește despre traducerea Bibliei, este mitul după care ”Biblia a fost schimbată foarte mult de-a lungul vremii”. De fapt Biblia este cea mai bine documentată sursă antică. De pildă, pentru Odiseea au fost găsite de-a lungul secolelor de căutare sub 900 (nouă sute) de manuscrise, cel mai vechi fiind de la opt secole după scrierea Odiseii. Iar Odiseea este pe locul doi, după Biblie, între cărțile antice ca nivel de atestare. Prin comparație, pentru Biblie există aproape 30,000 (treizeci de mii) de manuscrise, cel mai vechi fiind de la 30-50 de ani după scrierea Bibliei. Între aceste manuscrise nu există nicio deosebire de substanță – s-a întâmplat să se uite ori să se adauge un „și” sau alt cuvânt și alte asemenea greșeli mărunte. Deci Biblia de care dispunem astăzi (în greaca veche) este aceeași cu cea de care dispuneau Creștinii și Păgânii din anul 95 d.Chr.

A doua ispită este aceea a idolatrizării originalului. Sunt destui care au convingerea că ”Biblia poate fi înțeleasă cu adevărat doar în original”. Această idee vine din etnofiletismul (extremismul etnic) al unor Greci, care a dus la o formă de extremism lingvistic – ce va aluneca apoi și la Arabi (”Coranul nu poate fi înțeles decât în arabă”, deși nu scrie asta în Coran), Evrei (”Tora nu poate fi înțeleasă decât în ebraică”, deși nu scrie asta în Tora) etc. Ideea este însă contrazisă chiar de Biblie. Pe de-o parte, părți din Biblie au fost scrise în limbi diferite, uneori și traduse în alte limbi. De pildă, Evanghelia după Matei a fost scrisă prima dată în aramaică, fiind apoi tradusă în greacă. Asemenea, Vechiul Testament a fost scris în cea mai mare parte în ebraică, puțin și în aramaică, dar în secolul al III-lea î.Chr. a fost tradus în întregime în greaca veche dând lumii Septuaginta. (După numele celor șaptezeci de învățați Evrei ce au tradus-o.) Mai mult, Biblia cere să fie propovăduită în limbile celor pentru care este vestită – după cum se vede la Faptele Apostolilor 2.1-12 ș.cl., dar și în alte locuri. Ca urmare, este firesc și de la Dumnezeu să existe traduceri, iar acestea nu trebuie disprețuite… atâta vreme cât nu sunt intenționat denaturate (cum sunt denaturate ”Biblia lui Cornilescu” sau ”Biblia Iehovistă”, în care sunt înlocuite cuvinte și expresii ca să se potrivească ideilor autorilor „traducerii”).
Mai mult, astăzi nu există o cunoaștere firească, din viață, a limbilor în care s-au scris cândva cărțile Bibliei. Schimbările din ultimele două milenii au dus la transformarea acelor limbi și a purtătorilor lor. Sensurile vechi sunt adeseori schimbate radical. Deci înțelegerea limbilor originale este ea însăși o problemă, și ca urmare și înțelegerea Bibliei în original.

A treia ispită este idolatrizarea unei traduceri. Până la urmă, cum zic frații noștri Italieni, traduttore traditore, adică traducătorul (este) trădător. Întotdeauna o traducere are și părți slabe, are locuri în care nu izbutește să redea deplin înțelesurile vechi. Mai mult, ca și textul original, și traducerile pierd în timp din înțelesuri, prin prefacerea limbii cu trecerea vremii.
Ca urmare, credința că o traducere veche, de pildă, este musai „mai bună” sau „mai adevărată” e la fel de greșită ca și aceea că o traducere nouă este musai „mai bună” sau „mai adevărată”. Se poate întâmpla să fie așa – ca fie traducerea veche, fie cea nouă, să fie „mai bună/adevărată”. Dar nu este o lege.

Ajungem aici la cel mai greu de înțeles lucru pentru omul de astăzi: nevoia harului pentru o traducere bună.
Desigur, este nevoie de cunoștințe, de multe cunoștințe. Dar acestea nu sunt și nu au fost niciodată de ajuns.

În Teologie – cea mai înaltă și mai grea știință – au fost mulți care s-au înșelat bizuindu-se pe cunoștințele lor. Și fie au lucrat în zadar – operele lor fiind lipsite de duh, deci neroditoare. Fie au lucrat spre osândă – operele lor fiind rătăcite, adică eretice. Totodată, au fost oameni fără școală, cu puține cunoștințe (lumești) care au lăsat opere nemuritoare. Proorocul Iona sau Sfântul Apostol Petru sunt două asemenea nume, dar și Sfântul Ioan Evanghelistul. Acesta din urmă a avut foarte puțină școală în înțelesul obișnuit: ceea ce prinsese la sinagogă, Sâmbăta. Și apoi cei trei ani cu Învățătorul Lumii. A fost de ajuns pentru ca, prin iubire și Duh, să urce la înălțimi nesfârșit de mari – după cum se vede din Evanghelia sa, din cele trei scrisori ale sale rămase în Biblie, din Apocalipsă.

Asemenea a fost și este și lucrarea de traducere a Scripturilor (Bibliei).
Între primele două războaie mondiale a existat o lucrare intelectuală de înalt nivel: traducerea Bibliei de Gala Galaction (Pr. Grigore Pișculescu, de fapt). Omul – de fapt, omul și echipa aflată sub conducerea sa – a(u) muncit enorm spre a face o lucrare cât mai actuală, artistică, intelectuală, perfectă… Avea un singur cusur: îi cam lipsea duhul. Sau harul. Este o lucrare ce a fost actuală, dar acum este depășită. Este o lucrare artistică, deși într-un stil azi desuet. Este o lucrare intelectuală, deși cu limite subliniate de trecerea timpului. I-ar fi rămas harul, ce nu se stinge nici în limbajul teoretic depășit al Psaltirii lui Dosoftei, nici în graiul acum arhaic al Predicilor lui Antim Ivireanul. Dar nu a avut acest har, așa încât a trecut aproape ca și cum nu ar fi fost.
La fel se întâmplă cu o mai nouă bătălie pentru traducerea Bibliei în limba română din „original”, ce s-a dat în deceniile de după 1990. Nici aceasta nu a izbutit mai mult. Căci încordarea intelectuală, oricât de puternică, sistematică, oricât de plină de dăruire, este vânare de vânt în lipsa harului.
De altfel, la fel se întâmplă cu numeroase predici care „imită” harul, și care la fel se pierd în noapte fără să lumineze. Căci Duhul suflă unde voiește El, ca Dumnezeu ce este, iar încercarea de a-L imita fără a fi cu El este în cele mai bune împrejurări zădărnicie (dacă nu osânditoare maimuțăreală, adică blasfemie).

Ca urmare, în cele care urmează ne vom apleca puțin și smerit asupra unor puncte din Biblie ce ni se par traduse nepotrivit sau greșit în limba română.
Nu avem cunoștințele trebuincioase pentru o traducere a Bibliei, nici puterea trupească pentru asemenea lucrare.
Venim, după ani de rugăciune, cu ceea ce am băgat de seamă că ar fi de îndreptat.
Alții, mai cunoscători, mai în putere, dar mai ales cu har, vor putea cerne ce e bine și rău din părerile pe care le vom înfățișa.
Și credem că, astfel, chiar și dacă greșim vom ajuta puțin, puțin de tot, la o mai bună traducere a Bibliei. Ceea ce ar fi spre mântuirea sufletului nostru… Să ne ajute Dumnezeu, și la fel pe toți cititorii!

(cu voia lui Dumnezeu, partea următoare este aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Seria de articole „România sub Comunism” cuprinde felurite mărturii istorice ale vieţii Românilor în timpul ocupaţiei comunisto-sovietice şi comunist-autonomiste din anii 1944-1989.

Există mai multe puncte de vedere asupra acestei perioade. În ceea ce mă priveşte, o socotesc o ocupaţie având originile într-o serie de fenomene istorice mai vechi.
Acestea sunt multe şi vaste, de la dezvoltarea „stângii” politice (Masonerie, Liberalism, Comunism Utopic, Socialism etc.) şi victoriei Stângii (însoţită de genocid împotriva opoziţiei) în unele state (precum Franţa sau Imperiul Rus) şi până la genocidul sistematic împotriva României Străvechi lansat în secolul al XVIII-lea de Greco-Catolicism, Maghiarism, Fanariotism, Pan-Slavism şi alte curente asemănătoare.

Cu toate că mulţi pun începutul ocupaţiei comuniste în România la 23 August 1944 eu cred că această zi neagră din istoria României şi a lumii este doar o concluzie a unor procese mai vechi.
Totuşi, ce-i drept, ziua de 23 August 1944 marchează data de la care Statul Român (Român?) este supus ori se supune oficial Comunismului.
În acelaşi fel, 22 Decembrie 1989 este ziua în care Nicolae Ceauşescu fuge din Bucureşti, pierzând puterea şi regimul comunist-autonomist al acestuia este înlocuit de bolşevismul internaţionalist al grupului Iliescu-Roman-Brucan. (Neaşteptata ieşire în stradă a Românilor şi mai ales a tinerilor salvează România de ocupaţia sovietică, ungurească, bulgărească şi iugoslavă urmată de împărţirea Ţării între statele „salvatoare”).

Merită observat faptul că România este sub Comunism până în ziua de astăzi.
F.S.N.-ul este o grupare creată de Comuniştii care au acceptat participarea la complotul împotriva Regimului Ceauşescu, tranformată după 22 Decembrie 1989 în partid politic. Această transformare a cuprins înglobarea unui număr foarte mare de activişti de partid şi membri de partid din fostul P.C.R., ideologia F.S.N.-ului fiind masiv comunistă.
Partidele zis „istorice” apărute după 22 Decembrie 1989 au fost încercări ale câtorva supravieţuitori liberali şi conservatori de reluare a unor linii politice pierdute. ele au fost pe de-o parte infiltrate de la început de agenţii comunişti ai puterii, pe de altă parte lipsite de lideri politici cu pregătirea necesară unei asemenea lucrări [1]. Fără a nega patriotismul şi onestitatea – chiar eroismul – unor persoane precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu şi alţi câţiva, trebuie subliniat că nu au avut nici pregătirea şi nici puterea necesară pentru a impune o organizare, un nivel de pregătire şi moralitate şi un traseu politic în conformitate cu ceea ce era(este) nevoie. După 1990 preluarea opoziţiei de către foşti membri ai P.C.R. şi/sau F.S.N. s-a intensificat. S-au adăugat ulterior şi grupuri de neo-comunişti, adepţi ai formelor bolşevice occidentale (ce reiau, de fapt, principiile comuniste din anii 1900-1930, de la „Revoluţia sexuală” bolşevică la oprimarea, inclusiv prin violenţă, a oricărei opoziţii şi interzicerea dreptului la liberă-opinie).
Şi în F.S.N., şi în celelalte grupări şi ramuri politice, au existat şi există oameni de valoare, inclusiv anti-comunişti. Unii aparţin acestor grupări din pragmatism – este locul din care pot face mai mult bine şi pot limita mai eficient răul -, alţii din naivitate. Dar dincolo de aceste prezenţe (excepţii) pozitive, dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:
– doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
– control extern.

Totuşi articolele din grupul România sub Comunism se concentrează, după cum am spus, asupra perioadei 1944-1989.

Adăugăm în sfârşit o mică lămurire.
Am vorbit la început despre „ocupaţia comunisto-sovietică şi comunist-autonomistă din anii 1944-1989″.
Cuvântul „ocupaţie” poate stârni unele nedumeriri. El exprimă însă cel mai bine o realitate concretă, ce poate părea foarte complicată la prima vedere.
Este vorba despre faptul că din 23 August 1944 România intră – întâi în mare parte, apoi în întregime – sub ocupaţia unor regimuri comuniste ce se pretind a fi populare sau democratice, dar care au, de fapt, susţinere externă (inclusiv militară). Ele nu au fost şi nu sunt alese de popor, nu au fost şi nu sunt susţinute de popor. Au fost şi sunt impuse prin înşelăciune, şantaj, teroare şi alte mijloace tipice unui regim de ocupaţie mascată.

Desigur, se poate replica arătându-se că la fel a fost şi Regimul Fanariot, apoi cel Masonic în Moldova şi Muntenia, cel Unguresc, apoi Austriac, apoi Austro-Ungar în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din Vestul Arcului Carpatic etc. Şi suntem de acord că aşa a fost. De aceea am şi specificat faptul că acest regim de ocupaţie (mascată) ţine de Comunism (fie el internaţionalist, autonomist ori de altă factură).

Conştientizarea unei probleme este primul pas către întreptarea ei.
Nădejdea mea – probabil naivă – este ca cititorii să înţeleagă adevărul şi să devină liberi.
Înrobirea Românilor şi a României este cu putinţă atât prin ruperea de rădăcini – adică de Străbuni, de România Străveche şi moştenirea ei -, cât şi prin aderarea la păcăleala jocurilor politice obişnuite. Aşa-zisele lupte dintre „Putere” şi „Opoziţie” sunt identice, la noi cel puţin, unei lupte între marionetele unui păpuşar. Eliberarea nu poate să vină prin alegerea şi sprijinirea uneia dintre marionete, ci prin ieşirea hotărâtă din jocul păpuşarului.
Primii paşi îi constituie
– conştientizarea existenţei acestui „circ politic” prin care oamenii sunt făcuţi să ignore păpuşarii şi să lupte pentru marionete sau împotriva lor, la nesfârşit;
– conştientizarea faptului că Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc sunt singurele repere clare în haosul agitaţiilor omeneşti;
– întoarcerea la rădăcini.

Mai departe, fiecare îşi poate alege drumul şi crucea după înzestrarea şi chemarea sa.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de final

[1]Un fapt pe care mai toţi opozanţii Comunismului post-decembrist îl ignoră sistematic este necesitatea unei riguroase pregătiri pentru viaţa politică. Aici intră în primul rând cunoaşterea adevărată a Constituţiei României – şi Constituţiilor anterioare -, a organelor politice şi administrative şi a principiilor de funcţionare a acestora, a mecanismelor de luare şi aplicare a hotărârilor în Stat – atât oficiale cât şi neoficiale – etc. Aceste cunoştinţe tehnice sunt elementare pentru viaţa politică. Dar cunoaşterea lor îl poate face pe om un bun funcţionar, inclusiv de nivel înalt, însă nu un bun politician. Un bun politician trebuie să cunoască şi principiile luptei politice, ale campaniei electorale, ale Diplomaţiei, Retoricii şi altor asemenea discipline. Amatorismul bine-intenţionat, larg practicat de patrioţi, este la fel de romantic şi eficient ca un atac al unor cavalerişti înarmaţi cu săbii şi suliţe împotriva unei cazemate din beton armat B400, înzestrată cu mitraliere uşoare şi grele, aruncătoare de grenade şi de flăcări, tunuri cu tragere rapidă etc.

 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă