Etichetă: traducere

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Prima parte aici

În prima parte am amintit despre principiul traduttore, traditore (traducătorul (este) trădător).
Aici doresc să dau o pildă a răutății unor traduceri, printr-un text care ar trebui să fie ortodox, și ar trebui să fie o parafrază biblică.
Mergem, deci, la una dintre cântările unei mari sărbători ortodoxe, Buna Vestire (Buna-Vestire).

Înainte de toate, voi aminti faptul că sărbătoarea Bunei Vestiri este biblică, fiind (re)trăirea de către Creștini a întâmplărilor înfățișate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 1.26-38 ș.cl.). Ca urmare, firește, cântările ce însoțesc slujbele creștine de Buna Vestire sunt în acord cu Scripturile și mai ales cu amintitele întâmplări din Evanghelia după Luca.

Totuși, în foarte multe biserici din Patriarhia Română, există o cântare de Buna Vestire, numită Irmos la Cântarea a 5-a a Catavasiilor Bunei Vestiri, cunoscută și cântată de foarte mulți Creștini evlavioși. Cunoscută și cântată cel mai adesea cu următorul text (în care se află strecurată o erezie!):

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neispitită de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

După Învățătura lui Christos, nunta este cinstită de Dumnezeu.
Ca urmare, este erezie să pretinzi că nunta ar fi ispită.

Și, într-adevăr, textul original al acestui irmos (așa se numește acest fel de mic poem cântat) este ortodox. Adică folosește cuvântul απειρόγαμοζ, sau cu grafie latină „apeirogamos”, care înseamnă, ad-litteram, „care nu știe/cunoaște despre căsătorie” (a = fără; peira = experiență, cunoaștere (proprie, directă); gamos = căsătorie, cununie, împerechere).

Ori „care nu știe de nuntă” este, evident, cu totul altceva decât „care nu este (a fost) ispitit de nuntă”!
În textul original avem un cuvânt aflat în armonie cu Scripturile, oglindind realitatea biblică.
Prin urmare, traducerea dreaptă, atât după original, cât și după Biblie, este

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neștiind de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

Deocamdată, însă, deși – după cum am arătat prin paranteze – textul irmosului are mai multe forme în care circulă, cel mai adesea cuprinde erezia după care „Fecioara nu a fost ispitită de nuntă”; adică erezia după care nunta ar fi rea, ar fi o ispită.

De unde vine această falsificare a traducerii?
De la vreun călugăr influențat de cine știe ce rătăcire bogomilă, catară, gnostică sau de altă natură?
De la vreun călugăr influențat de monahomania ce bântuie, din nenorocire, Biserica, de (prea) multe secole? (Pentru lămurirea pe scurt a ceea ce este monahomania, și pentru alte rătăciri din Biserica de azi a se vedea aici.)
De la vreun traducător ce a confundat apeirogamos (neștiutor de nuntă) cu apeirasmogamos (neispitit de nuntă)?
Sau de la vreun traducător ispitit de cel rău, care a simțit el că „sună bine” acel cuvânt?

Adevărul este că, oricare ar fi sursa greșelii, răutatea traducerii rămâne.
Și otrăvește, de multă vreme, sufletele Creștinilor.
Punând în lăuntrul minții lor, în inima lor, în sufletul lor, ideea mincinoasă după care nunta, atât de binecuvântată și de iubită de Dumnezeu, ar fi „ispită”, adică ceva rău.
De câte ori aceștia ascultă traducerea rea în limba română, de câte ori o cântă – adesea și fără să își dea seama – de atâtea ori repetă erezia strecurată în cântare.
Și alături de cele bune ale cântării se picură în ei otrava unei învățături ce stă împotriva lui Dumnezeu!

Vedem, prin urmare, cât de mare este răspunderea unei traduceri teologice. Cu atât mai mult traducerea Bibliei cere o răspundere pe măsură.
De asemenea, putem înțelege o lege a traducerii Bibliei:

Traducerea trebuie în primul rând să respecte înțelesurile biblice, Învățătura lui Dumnezeu; valoarea estetică este secundară, obișnuința cu o formă înseamnă și mai puțin.

Se aplică și aici, ca în toată lucrarea creștină, îndemnul să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

După cum am arătat și în prima parte, pentru orice încercare de traducere a Bibliei esențială este lucrarea harului lui Dumnezeu. Iar această lucrare are loc doar atunci când traducătorul muncește, luptă chiar, ca toată osteneala lui să fie supusă deplin lui Dumnezeu.
Căci, după cum se vede și din această pildă rea, de prea multe ori ideile greșite pe care le avem – conștient sau nu –, fie ele estetice sau teologice sau de alt fel, pot strica traducerea. Și doar supunerea fiecărei idei unei cercetări cât mai sincere, în lumina Adevărului Dumnezeiesc, poate să ne apere de asemenea alunecări.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mii de mulțumiri și sinceră recunoștință Prof. Drd. Marian Maricaru pentru analiza textului original! Ajutorul său a fost neprețuit!

P.P.S. O veche provocare a traducătorilor din slavonă, greacă veche sau latină în română este o mare familiaritate cu limba străină și o prea puțină cunoaștere a limbii române – și mai ales a limbii române adevărate, vechi. Presiunea adusă de creolo-română este o parte dintr-un cerc vicios ce accentuează problemele. Am amintit mai demult despre deosebirea dintre a vrea și a voi, astăzi amestecate în creolo-română (a vrea = a fi hotărât să facă/spună ceva;; a voi = a avea intenția să facă/spună ceva). În ceea ce privește traducerea despre care discutăm, peira înseamnă „a știi/înțelege prin trăire sau încercare”. În creolo-româna de astăzi s-ar putea traduce prin a experia sau, mai ambiguu, prin a experimenta. În româna adevărată este a cunoaște. Pentru că a cunoaște înseamnă a știi prin trăire, încercare, „pe pielea ta”. Se prea poate ca răpit de posibilitatea de a traduce peira prin încercare sau experiment (în anumite contexte specifice!) autorul traducerii să fi pierdut din vedere că o asemenea traducere contrazice Scripturile, deci este greșită. Ceea ce l-a dus la „neispitită de nuntă”. Însă aceasta arată că nu a cernut traducerea prin sita fundamentală a Bibliei, a Învățăturii de Credință. Ca urmare, a neglijat celelalte nuanțe, pierzând din vedere și traducerea, de altfel folosită deja de Români, „necunoscătoare a nunții” sau, cum am spus mai sus, „neștiind de nuntă”.