Etichetă: Trac

Scoala Română si snobismul. Gânduri (II)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

prima parte aici

Școala Română și snobismul. Gânduri (II)

O înfățișare a principiilor

Prin „universitate” se înțelege, firesc, „o instituție de învățământ superior și cercetare ce poate acorda diplome sau grade academice pentru mai multe domenii de studiu (de nivel înalt, academic)”.

După această definiție, sunt universități și școli superioare precum Școala sau Universitatea Vedică din Mithila ori Academia Platonică din Atena (din Antichitate).
Ca exemplu, disciplinele studiate în școlile vedice cuprind: „Sāmkia, Yoga, Nyāya, Vaisesika, matematică, muzică, medicină, cele patru Vede, Purānas, Itihāsas, astronomie…, știință militară” etc.1. Iar la aceste școli se venea după multe alte studii de nivel mai jos. Altfel spus, și școlile vedice sunt universități după definiția de dicționar.
Cu toate acestea, listele vestic-europene ale „celor mai vechi universități” nu includ asemenea instituții. Instituții ce premerg cu sute, o mie și chiar mii de ani Universitatea din Bologna. Care universitate, începându-și activitatea (se pretinde!) în 1088, este declarată „cea mai veche universitate din lume”.

De ce?

Pentru că la definiția dată la început se adaugă (pe drept sau rasist? vom vedea îndată!) și alte condiții pentru recunoaștere!

De pildă, „să fie din Europa”.
Doar că nu din toată Europa, ci din treimea vestică a Europei.
Dacă e o instituție mai din est, gata!, nu mai are dreptul să fie numărată printre universități!

De exemplu, în vremea Sfântului nostru Împărat Constantin cel Mare se înființează Constantinopolul drept capitală a Romaniei. Primind și feluritele instituții ce fuseseră la Roma, printre care și școlile. În 425 Împăratul Teodosie al II-lea reorganizează o parte din școlile de aici într-o universitate cu treizeci și una de catedre (pentru Drept, Filosofie, Medicină, Matematică2, Geometrie, Astronomie, Muzică, Retorică etc.); dintre aceste catedre („scaune”), 15 erau de limbă latină și 16 de limbă greacă. Grecii au numit instituția Pandidakterion, care se traduce ca… Universitate sau Școală Universală.

Din acest punct de vedere școala organizată de Teodosie al II-lea îndeplinește toate criteriile prevăzute în definiția unei universități. Mai mult, este în Europa: Constantinopolul, numit în vechime Biuzas ori Bizas3, este în țara tracică sau ținutul tracic Europa, de la care își trage numele tot continentul. Ceva mai esențial european este imposibil de găsit!

Universitatea lui Teodosie al II-lea a fost reorganizată de Bardas (regent și prim-ministru) în 849, sub Împăratul Mihail al III-lea. Atunci se mută o mare parte dintre amintitele catedre la Palatul Aura Mare (Magnaura), ce fusese clădirea Senatului Roman în timpul Împăratului Iustinian cel Mare4.

Deoarece în timp rigurozitatea slăbise, Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul reorganizează Universitatea Aura Mare în 1046, refăcând secțiunile (departamentele) de Drept și Filosofie, precum și felurite catedre. Și alte școli din Constantinopol (în afară de cele din Aura Mare) erau socotite parte a Universității din Constantinopole.

După cum se poate vedea, la 1088, când (se pretinde că) începe să funcționeze Universitatea din Bologna (aia zisă „prima!”), Universitatea din Constantinopole avea 42 de ani de la reorganizarea lui Constantin al IX-lea, 239 de ani de la reorganizarea lui Bardas și 663 de ani de la înființare!

Ceea ce înseamnă că Universitatea din Bologna este „prima” doar printr-un rasism extrem: care caută cele mai neînsemnate lucruri spre a le proclama drept criterii de separare ale „școlii noastre” de școlile celorlalți.

De pildă, se „uită” că autori apuseni, precum Paul Grendler, au criticat – mai mult sau mai puțin diplomatic – efortul de a împinge începuturile Universității din Bologna înainte de 1158 (când primește diploma de înființare!). Paul Grendler, printre alții, atrage atenția că „nu este probabil ca instrucția și organizarea să fi fost destule pentru a merita termenul de universitate înainte de anii 1150, și se poate să nu fi fost atins înainte de anii 1180” (Paul Grendler, The Universities of the Italian Renaissance, JHU Press, 2002, p. 6).

Altfel spus, se folosește pentru a declara Școala din Bologna universitate un dublu standard, comparativ cu universitățile sau academiile din Răsăritul Europei și de pe alte continente. Un dublu standard absolut subiectiv și nedrept, a cărui motivație face parte dintr-un rasism sistematic al Vestului:

în gândirea apuseană istoria și cultura Europei, ba chiar a întregii lumi, se reduc la istoria și cultura fâșiei vestice a Europei (în care Polonia, Moravia, Slovacia, Ungaria și Croația sunt un fel de teritorii exotice, pe jumătate civilizate și jumătate sălbatice).

Nenorocirea este că acest rasism a fost preluat de snobii – și agenții trădării – din România. Astfel încât dublul standard a funcționat și funcționează continuu. Printre altele, ducând la o sistematică deznaționalizare a Românilor.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Hartmut Schafre, Education in Ancient India, Section two, India, Brill, Lieden, Boston, Koln, 2002, p. 140

2 Ceea ce astăzi am numi Algebră, dar atunci se numea Aritmetică.

3 De unde Grecii colonizatori au preluat numele în forma Byzantion (care în străvechime se pronunța „biuantion”).

4 Care a domnit între 527 și 565, fiind Român din Macedonia urcat pe tron prin vrednicie personală. Printre altele el construiește biserica (sau catedrala) Sfânta Sofia din Constantinopol, folosind arhitecți și constructori din cele trei mari neamuri ale Romaniei, Armeni, Români și Greci. De asemenea așează câteva sate de Români de munte din Macedonia în Sinai, ca apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina. Deși formal islamizați, Românii din Sinai sunt și astăzi apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina, fiind cei care au respins trupele ISIS ce voiau să o distrugă.

Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român

Vozia e azi cunoscută ca Transnistria; i se mai spunea și „satele hăneşti”, pentru că după secolul XV se împărțise autoritatea asupra ținutului între Moldova și Hanatul Crimeii. Partea de sud a ținutului chiar a făcut parte din hanat, sub numele de Edisan. Numele ținutului este legat de Cetatea Vozia, cunoscută astăzi sub numele de Oceacov. În secolul XVII domnitorii Moldovei erau și stăpânitori ai Zaporojiei. Locuitorii Zaporojiei din acea vreme erau numiți de polonezi și daci sau moldoveni sau moldovlahi. Se considerau frați cu moldovenii, numeau Moldova „Țara” și noblețea era dată la ei de înrudirea sau nu cu boierii moldoveni. Au fost deznaționalizați începând cu sfârșitul sec. XVIII de către cotropitorii ruși și propagandiștii chieveni. Ucraina era pe atunci un ținut în jurul Chievului (Kiev).

Zaporojia era un teritoriu aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.

În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice și germanice. Din sec. III-IV va cunoaște o serie de migrații care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniți în zonă sunt rușii.

Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageţii şi cimerienii. Mai târziu, în partea de nord, va cunoaște influența slavo-varegă. Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI. Între timp însă, deja creștinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca şi în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei și ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I. Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunități creștine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creștine în aceste locuri până la începutul sec. VII.

Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populaţia creştină romanică străveche din aceste zone va fi atestată şi de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX.

În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetățile-colonie grecești Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) și Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia). Prin intermediul lor se desfășurau și legăturile comerciale cu ținuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi și cu teritoriile baltice.

Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul Berladnicilor, întins de la Carpați până dincolo de Nipru și având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături și principatul de Suzdali, şi Statul kievean – care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii.

În sec. XIII teritoriul va intra sub dominaţie tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană şi implicit polonieză. Cu toate acestea îşi va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiţi de mai multe ori în izvoarele lituaniene şi poloneze „dacii de la Nipru”. Aceştia au fost în permanenţă foarte legaţi de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boiereşti din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori şi protectori sau conducători ai Zaporojiei. Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug.

Nu se cunoaște exact dacă autoritatea domnitorilor munteni (Basarabii) se întindea şi dincolo de Nistru sau nu (a se vedea Basarabia). Cert este că după preluarea teritoriului deținut de Basarabi la nord de Dunărea de Jos, domnitorii Moldovei vor avea autoritate și dincolo de Nistru, în teritoriul numit astăzi Transnistria (deși nu în hotarele mult micșorate de astăzi) iar în trecut „Satele hăneşti” (adică dinspre Hanatul Crimeii) sau „Vozia” (după revista din Chișinău Literatura și arta).

În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizaţia domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră fraţii Senarega la Lerici, la gura Niprului. Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan şi iar Petru Aron de fraţii Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei.

Mai târziu, în apropiere se va forma oraşul Oceacov, descris în sec. XVI-XVII de către diplomaţii polonezi ca „cel mai mare târg al Moldovei” sau „cel mai mare târg moldovenesc”.

În sec. XVIII teritoriul va intra sub dominaţie rusească. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric va arăta că populaţia creştină era în imensă majoritate românească. Această situaţie demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 şi 25 % (după sursă) din populaţia regiunii. De altfel, ei în general nu apar în izvoarele ruseşti ţariste sub numele de români, ci de „moldoveni” sau „latinofoni”.

Propaganda kieveană din secolul XIX va avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca şi a altor populaţii ne-ucraineene din Podolia, Carpaţi şi alte regiuni.

În sec. XX teritoriul va fi atribuit de Moscova Republicii Socialiste Sovietice Ucraineene, de care ține până astăzi.

Alexandru Răzeș

articol preluat din ”Foaie Națională”, apărut în 10 August 2009 cu același titlu (link aici)

O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Împăratul Iustinian cel Mare este Român?

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Iustinian cel Mare mozaic RavenaÎmpăratul Iustinian cel Mare cu însoţitori, mozaic din Ravena

Despre originea etnică a Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare (2 August). Informaţii generale

Atunci când se vorbeşte despre originea etnică a Împăratului Iustinian cel Mare există de obicei două variante luate în seamă: că acesta era Ilir Romanizat, respectiv Trac Romanizat. În trecut se pretindea şi că ar fi fost Slav – ca urmare a unui fals pan-slavist al lui Teofil Bogomil din Dalmaţia, fals realizat pe la începutul anilor 1600. Totuşi, de la James Bryce şi articolul său pe acest subiect, falsul a fost dovedit fără putinţă de tăgadă. Ca urmare, există cele două variante amintite, împăcate de mulţi istorici prin formula:
Împăratul Iustinian cel Mare era Traco-Ilir Romanizat.

Dar de ce Trac, Ilir sau Traco-Ilir şi de ce Romanizat?
Ei bine, „Romanizat” pentru că Iustinian învaţă limba greacă mai târziu, deci nu îi este nativă. În schimb ştie latina populară (vulgară) încă de la început, deci îi era limba maternă.
Totuşi, asta înseamnă „Romanizat”? Sau „Romanic”? Voi reveni.
„Trac”, „Ilir” sau „Traco-Ilir” pentru că Iustinian s-a născut în Dardania (respectiv, nordul Macedoniei), într-o vreme în care aceasta era traco-iliră „romanizată” (voi reveni şi asupra acestui aspect).
Tatăl lui Iustinian poartă un nume ciudat, socotit de obicei latino-iudaic, Sabbatius. Din păcate, puţini cercetători au făcut legătura, altfel evidentă, cu formele tracice ale lui Sabasius ori Sabazius ori Sabazios – printre altele, numele tracic al zeului iniţial din care Grecii îl vor construi pe Dionisos. O convergenţă traco-latino-creştină este, în cazul acestui nume, aproape sigură.
Mama lui Iustinian se numeşte Vigilantia, un nume evident latin.
Locul naşterii lui Iustinian cel Mare este ţinutul numit Dardania.
Acesta se afla între Moesia şi Macedonia. O parte va intra în Macedonia de astăzi, cealaltă în Serbia. Dar în 483 Slavii încă nu ajunseseră în zonă. Procopie pretinde că locul naşterii ar fi un sat pe care îl numeşte Tavrision. Probabil că denumirea era ceva de felul Taurisiano (în Sudul Italiei de astăzi), Taurasi (în Sudul Italiei de astăzi), Tăureni (Judeţul Mureş) etc.
Oricum, satul natal al Împăratului Iustinian este în apropiere de Scopie (Skopje), actuala capitală a Republicii Macedonia de Nord, cândva parte a Dardaniei şi teritoriu puternic românesc.

Costantin_nord-limes_png - b mic

Dardania a făcut parte de-a lungul vremii din Prefecturile Illyricum şi Dacia.
Este un teritoriul aflat la hotarul dintre Iliri şi Traci, la hotarul apariţiei diferenţierilor culturale şi lingvistice între cele două ramuri ale aceluiaşi popor.

La început, Proto-Tracii şi Tracii Vechi se întindeau din Tracia propriu-zisă (Sudul Bulgariei şi Estul continental al Greciei de astăzi) până în părţile Veneţiei. Mai târziu, Ilirii se vor diferenţia de grupul principal. Contextul rămâne încă necunoscut.
Totuşi legăturile dintre Iliri şi Traci sunt extrem de strânse, există grupuri ilire în mijlocul ţinuturilor tracice (din Banatul de astăzi în Macedonia) şi grupuri tracice în Ilira. Stăpânirea romană va deschide porţile unui amestec şi mai puternic (sau unei regăsiri şi mai puternice). Ilirii sunt aşezaţi în Dacia Ptolemaică, mai ales în regiunile montane prielnice mineritului. Dacii sunt aşezaţi în Dardania şi Iliria. Alţi Iliri se aşează în Macedonia, Tesalia, Epir – toate eliberate de asuprirea elină. Dar şi în Asia Mică şi alte regiuni tracice, traco-greceşti, traco-armene etc.

Dardanii din Dardania par să fie acelaşi popor – sau să aibă aceeaşi origine – cu „Dardanienii” din Troia şi alte părţi ale Misiei (astăzi în Turcia, înspre Marea Marmara şi Marea Traciei). Aceştia din urmă sunt denumiţi de Greci „Traci”, în vreme ce Dardanii din Dardania sunt numiţi fie „Iliri”, fie „Traci”. Se pare că identitatea Dardanilor se formează în epoca în care deosebirile dintre Iliri şi Traci erau încă foarte mici.
Ulterior, după cum am arătat, amestecul traco-ilir este foarte puternic în tot teritoriul dintre Adriatică şi Marea Neagră. Este folositor în această privinţă să constatăm că listele de ierarhi ortodocşi din Dardania antică (până la anul 602), conţin un amestec de nume romane, tracice şi ilirice. Acelaşi amestec, de altfel, în numele ierarhilor ortodocşi, există în Panonia Inferior, Moesia Superior – devenită apoi Dacia Aureliană -, în Moesia Inferior şi Sciţia Mică (a se vedea [Păcurariu, 1975]).
Nume precum Dardan sau Dardana au supravieţuit pe alocuri al Români (ex.: Constantin Dardan, fost primar al Chişinăului în perioada interbelică, Adriana Dardan, originară din Cernăuţi, excepţional om de cultură de limbă engleză) şi la Albanezi. Desigur, şi în forma toponimului Dardanele.

Aceste fapte – foarte pe scurt înfăţişate aici – sunt pricina pentru care istoricii sunt astăzi unanimi în a recunoaşte originea traco-romană, iliro-romană sau iliro-traco-romană a Împăratului Iustinian cel Mare.

(va urma…)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mică bibliografie

Evident, în primul rând Fontes Historiae Daco-Romanae sau FHDR, apoi

  1. Aldea, Mihai-Andrei (2007) Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti
  2. Alexe, Asistent Ştefan C. (1969) Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti
  3. Gerostergios, Asterios (2004) Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Ed. Sophia, Bucureşti
  4. Papanace, Constantin (1995) Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, Bucureşti
  5. Păcurariu, Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 (mai ales la p. 323-324).