Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…
Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.
Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.
Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.
Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.
O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noi, plantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori…
Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.
În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.
Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…
Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.
Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemn. Untdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.
Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.
Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.
Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăze, coarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…
Mihai-Andrei Aldea
(copyright foto: Alexandra Aldea)
Magazin DSV The Way to Vozia…
Îndem la luptă
România Străveche - Ancient Romania 