Etichetă: Teologie

AMBIŢIA DE A VEDEA DRACI

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(Articol din 9 Noiembrie 2015, apărut ca blândă chemare la decenţă a celor care se încăpăţânau să vadă în ceilalţi demoni…)

Au unii, deși își spun creștini, ambiția de a vedea pretutindeni demoni şi numai demoni. Demoni şi demonizați, satane şi sataniști. Conspirații teribile pe care ei le dezvăluie plini de curaj, cu riscuri imense. Deși, evident, o fac folosind informații disponibile oricui, care circulă liber. Și, pe cât se poate, anonimatul.
Încă din anii facultăţii mi-am dat seama că există teologi şi teo-ologi.
Sau, mai bine zis, există teologi care Îl au pe Dumnezeu şi vorbitori despre Dumnezeu care de fapt nu Îl cunosc deloc.

Avem nevoie de Dumnezeu.
Dar, în acelaşi timp, ne temem de El.
Egocentrismul nostru se teme, de fapt, de orice altă persoană. De oricine ar putea să ne scoată din tabieturile noastre, din prejudecățile noastre, din sistemul pe care ni l-am construit.
Şi cine ar putea face așa ceva mai mult, mai bine, mai îndreptățit decât Dumnezeu?

Soluția unora la această dilemă este să stea departe de Biserică şi de Dumnezeu. Eventual să dea cu pietre în Biserică şi Dumnezeu, ca în cei vinovați de a le fi tulburat sufletul, de a fi trezit glasul conștiinței.
Doar că, de multe ori, dintre cei care dau cu pietre sau asistă la asta, se ridică apostoli ai Credinţei. Alt şi alt Saul, întors pe drumul Damascului de o altă şi altă uimitoare, vie şi proaspătă întâlnire cu Dumnezeu. Ca mine, de altfel.
Alții aleg o cale mai iscusită de a sta departe de Dumnezeu: merg la Biserică.
Dar merg la Biserică nu cu sufletul deschis, ci căutând să găsească ceea ce se potrivește egocentrismului lor.
Nu pe Dumnezeu Îl caută ei, ci acele părți din Dumnezeu şi din Credință ce se potrivesc sistemului propriu. Adevărul nu contează, chiar dacă este proclamat în permanență.
Sunt oamenii care, alături de atei, vorbesc cel mai mult despre Dumnezeu. Şi unii, şi alții, fără a-L cunoaște. Teo-ologi.

M-am întrebat mult în aceste zile: ce are în suflet un om care vede peste tot numai draci?
Pe Dumnezeu?
Dar Dumnezeu este în fiecare. Şi dacă Îl ai, nu poți să nu Îl vezi în celălalt.
Dumnezeu este în fiecare, deși nu fiecare Îl are pe Dumnezeu.
Căci, deși este în tine, poți să Îl ignori, poți chiar să Îl batjocorești.
El are atâta putere şi atâta iubire încât le rabdă pe toate.

Oare ce are în suflet un om care vede peste tot şi în toţi numai draci?
Oricum, nu pe Iisus Christos!
Acesta nu s-a temut să fie asociat cu „sataniştii” vremii lui.
Saduchei sau farisei, curve şi corupţi, sclavi şi liberi, sănătoşi sau bolnavi, ostaşi ori leproşi, toţi L-au avut alături, într-o clipă sau alta, pe Iisus Christos.
La o masă, la o nuntă, la pescuit, la câmp, în munte, la Templu, în piaţă, în case, pe străzi… Dragostea lui Iisus, înțelepciunea Lui, înțelegerea față de puterea şi slăbiciunea omului, faţă de fățărnicia şi sinceritatea noastră, puterea Lui, Cuvântul Lui, au atins auzul, uneori şi mintea, ba chiar şi inima şi sufletul a mii şi mii şi mii de oameni.
Cine știa, atunci, că Fiul Omului avea să fie răstignit?
El! Iisus Christos!
Cine ştia, atunci, că Fiul lui Dumnezeu avea să fie răstignit chiar de către cei pe care îi învăţase cele bune, îi mângâiase în dureri, îi încurajase în facerea binelui, îi vindecase de bolile lor? Cine?
El! Iisus Christos!

El era cel care ştia ura ce va schimonosi gândurile, vorbele, cuvintele şi feţele celor care Îl lăudau! El era cel care ştia răutatea ce-i va stăpâni pe cei pe care îi ajuta!
Şi, paradoxal pentru teo-ologi, dincolo de răutatea din ei, dincolo de demonii din ei, a văzut şi lumina din ei, bunătatea din ei… L-a văzut pe Dumnezeu în ei!
De ce?
Pentru că de la Dumnezeu venea şi Dumnezeu era!

Cel care nu Îl are pe Dumnezeu vede numai rău în ceilalţi.
Cel care Îl are pe Dumnezeu poate să zărească, dincolo de chipurile răutăţii, lumina cea bună a Dumnezeirii ce arde în fiecare.
Şi poate să-i întindă o mână omului din faţa lui, oricât de rău ar părea (altora), pentru că vede şi înţelege şi bunătatea din el.

Mihai-Andrei Aldea
#colectiv

Articol publicat iniţial pe facebook
(ro-ro.facebook.com/PrMihaiAndreiAldea/posts/1720735911493718 )

Ispita de dreapta a desăvârşirii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„… individul – oricît de înzestrat şi de superior – nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
– Constantin Hr. (vecinul meu de stranăde la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească.  Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă Liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect – ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută- şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” – şi-i place. Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit – ce bine ar fi – nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! (C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)”
Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu”1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul „vrăjitorie”, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

Apropierea de Dumnezeu, apropierea de om…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Superioritatea duhovnicească a oricărei părţi a Creaţiei nu poate să existe decât în raport de apropiere de Dumnezeu. Dar nu poate exista o apropiere geografică de Dumnezeu mai mare a unora decât a altora, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Deci nu poţi să-ţi închipui, sau, mai bine zis poţi, dar greşeşti, că Dumnezeu este undeva sus, te caţeri pe o scară, şi cu cât te urci mai sus pe scară, cu atât eşti mai aproape de El. Această apropiere poate fi cel mult un simbol al urcuşului duhovnicesc, dar nu poate fi o realitate concretă, fizică. Dacă un om ia racheta şi se duce pe Lună, nu este mai aproape de Dumnezeu pe Lună decât era pe Pământ. Nici pe Marte, nici pe Jupiter, nici pe Pluto, nici în Alfa Centauri, pentru că nu poziţia geografică determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu. Lucrul acesta este evident, de vreme ce Dumnezeu este pretutindeni.

Şi atunci, ce determină apropierea de Dumnezeu şi creşterea sau scăderea în valoare a sfinţeniei? Ce determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu? Desigur, credinţa este cea care ne face să urcăm sau să coborâm pe scara simbolică, dar ce determina apropierea în sine, de vreme ce nu este factorul geografic?
Sunt energiile dumnezeieşti necreate! Cu cât mai bogată este viaţa ta şi existenţa ta în aceste energii, cu atât mai aproape de Dumnezeu înseamnă că eşti, cu atât mai mult te sfinţeşti. Te hrăneşti din Dumnezeu prin aceste energii! În clipa în care te depărtezi de Dumnezeu, ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îndepărtezi de tine izvorul acestor puteri dumnezeieşti, seci acest izvor şi viaţa ta devine uscată, stearpă, înstrăinată de Dumnezeu. Fizic sau geografic vorbind, El este chiar lângă tine, chiar în tine, mai ales dacă eşti creştin împărtăşit, dar, în acelaşi timp, tu, pentru că ai secat acest izvor al energiilor dumnezeieşti, te găseşti la miliarde de kilometri depărtare de El.

Ca să înţelegem această realitate a Împărăţiei Cerurilor, să ne ducem la Scriptură!
În Biblie vedem această pildă, a samarineanului milostiv. În care se arată cum a fost un om ce a căzut în mijlocul tâlharilor şi a fost rănit rău, fiind lăsat aproape mort. Şi a trecut şi un preot, şi a trecut şi un levit şi nu l-au băgat în seamă. Iar un samarinean care era călător a venit lângă el. Şi văzându-l, i s-a făcut milă de el. „Şi apropiindu-se”, zice Scriptura, „i-a legat rănile”. Păi cum „apropiindu-se”, dacă era dinainte lângă el? Ei bine, întâi spune că a venit lângă el, geografic; apoi spune „apropiindu-se”, adică sufleteşte. Geografic vorbind, era lângă el, dar asta nu însemna că era aproape. Pentru că în clipa aceea, prin pilda pe care o dădea, Christos lamurea – lămureşte – ce înseamnă chiar expresia „aproapele meu”! Acolo avem răspunsul întrebării „cine este aproapele meu?”. Şi ce zice Domnul? Acel care are milă şi dragoste de mine, acela este aproapele meu! De asemenea, şi eu sunt aproapele celui de care am milă şi dragoste, mila şi dragostea fiind daruri dumnezeieşti, fiind haruri pe care trebuie să le cerem şi pe care le primim de Sus în forma lor adevărată, curată.
Sigur că există şi dragoste ori iubire pătimaşă, dar asta este cu totul altceva.

Deci, vedem acolo: acel samarinean a venit langa călător, a venit şi s-a uitat la el sa vadă, „măi, ce-i cu corpul ăsta căzut pe-aici?”. Şi-a văzut un om care avea răsuflare, bătut, rănit, jefuit, dezbrăcat de tâlhari. Şi i s-a făcut milă de el! Iar în clipa în care i s-a făcut milă, atunci abia s-a apropiat cu adevărat de el. Geografic fusese lângă el şi până atunci, dar sufleteşte fuseseră departe.

Deci adevărata apropiere este alta decât cea fizică.
Această realitate, pe care o ignorăm de obicei, din nenorocire, ne face să nu înţelegem realităţile duhovniceşti. Dumnezeu este aici şi Dumnezeu pretutindeni! Dar care este deschiderea sufletului nostru către Dumnezeu? Pentru că această deschidere este, de fapt, deschiderea porţilor către harul, puterea lui Dumnezeu, har şi putere ce izvorăsc din Dumnezeu Însuşi, sunt necreate şi fac legătura adevărată, concretă, dintre noi şi Dumnezeu. Fără o asemenea legătură nu poate exista urcuş duhovnicesc, ci numai simulacru.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Un cuvânt despre Familia şi Legea Românească de Preot Prof. Ilie Moldovan (1928-2012)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Amintim aici o pagină scrisă de Părintele Ilie Moldovan, cu nădejdea că unii se vor folosi… 
(preluare, cu mici corecturi, din Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, II, Alba Iulia 1996, p. 194-195)

„Comunitate de viaţă şi de iubire, familia este o realitate spirituală temeinic înrădăcinată în existenţă; şi, într-un mod cu totul deosebit, apare drept o comunitate suverană, putând astfel să-şi extindă influenţa asupra celorlalte forme de viaţă socială (regională, naţională şi chiar universală). Iubirea şi adevărul familiei, prin însăşi natura lor, tind să se comunice. Astfel, ele nu creează şi dăruiesc bine doar persoanelor din preajma lor, ci îl dăruiesc şi celorlalţi, conferindu-l comunităţilor umane, ce se află pe diversele trepte de existenţă: ale familiei, etniei şi ecumenei.

Constituită drept o ecclesia domestica, la diferite popoare şi în diferite ţări, familia este, pretutindeni şi totdeauna, din toate punctele de vedere, puterea de regenerare morală a omenirii. Chiar şi acolo unde familia se află în suferinţă, cum poate fi cazul în zilele noastre, [chiar] marcată de crize puternice, care îi ameninţă coeziunea internă, datorită unor influenţe culturale, sociale şi economice dăunătoare, ea rămâne punctul de plecare pentru orice încercare de refacere a existenţei umane.

În ceea ce ne priveşte pe noi, Legea Românească, despre care Lucian Blaga spune că este „legea organicului” [firescului], este aceea care stă la temelia familiei ţărăneşti, în care se plăsmuieşte şi se întăreşte sufletul de veacuri al poporului nostru: limba, tradiţiile, cultura.” (cuvânt al Pr. Prof. Ilie Moldovan)