I. Actualitate
Omul actual este atât de lipsit de duh încât încercând să fie profund este doar confuz.
Cugetarea ce constituie motto-ul micului eseu de faţă a stârnit adesea împotrivire. Cei mai mulţi dintre împotrivitori, se pare, ar primi fraza ca adevărată, dacă nu ar fi cuvântul „actual„. Dacă ar cuprinde, adică, pe toţi oamenii, din toate timpurile.
Este adevărat că omul a fost mereu o făptură pripită. Eva şi Adam s-au supus şarpelui – adică diavolului – exact pentru a o lua pe scurtătură, pentru a nu mai fi nevoiţi să străbată adâncimile: guşti din fruct şi, gata!, ai ajuns la nemurire.
Dar, dacă tot îi dăm ca pildă, să observăm că în clipa în care înfruntă primele roade dureroase ale alegerii lor cei doi se pocăiesc. Da, aleseseră scurtătura mincinoasă oferită de drac. Da, se ascunseseră de Dumnezeu după ce şi-au dat seama că au fost păcăliţi. Da, au dat vina pe altcineva – inclusiv pe Dumnezeu Însuşi – pentru ceea ce făcuseră ei. Până când au văzut de-a dreptul roadele otrăvite ale drumului pe care mergeau. Atunci s-au oprit. Şi s-au întors la Adevăr.
Mai apoi oamenii s-au încrâncenat, iar şi iar, pe drumul răutăţii.
Timpul pe care Dumnezeu l-a dat lui Cain spre pocăinţă a devenit la urmaşul lui Cain, Lameh, pretext pentru o răutate fără margini.
Dar chiar şi aceste răutăţi aveau o anume adâncime a gândirii, a pretextelor, a contextului. La mulţi. Deşi, desigur, erau mulţi şi cei care deveneau tot mai superficiali, tot mai pripiţi, tot mai lipsiţi de adâncime.
Deosebirea dintre toţi aceştia şi omul actual este dată de generalizarea – aproape unanimizarea – superficialităţii, pripelii, lipsei de profunzime.
Lucrarea a început de multă vreme, dar devine extrem de puternică prin mass-media secolului XX. Cinematograful, apoi radio-ul şi apoi televiziunea cuceresc omenirea. Târziu, dar cu o putere ce compensează întârzierea, izbucneşte mass-media virtuală. Internetul, reţeaua unora dintre cei mai inteligenţi oameni la început, devine mediul superficialităţii totale şi al patimilor dezlănţuite.
Ca o paranteză, amintesc aici de ceea ce numesc eu gândirea de internet şi cultura de internet. Ultima bazată pe prima.
Gândirea de internet este construită pe seturi de prejudecăţi, de formule standardizate. Ceea ce este exprimat prin asemenea sau în cadrul unor asemenea prejudecăţi este luat drept adevăr. Analiza critică lipseşte la sursele de încredere, în vreme ce sursele străine sunt din start declarate „surse de fake-uri” (news, trend, analitics etc.). Cunoaşterea se bazează pe motoare de căutare şi pe „sursele” furnizate de acestea; cu precizarea că se aleg din rezultatele de căutare „sursele” care corespund criteriului amintit – conformitatea cu setul de prejudecăţi (formule standardizate).
Cultura de internet se construieşte pe gândirea de internet. Tot felul de texte – de obicei inepte şi incoerente – care confirmă prejudecăţile sunt apreciate, autorii lor adulaţi. „Vedetele” de film sau teatru ce au aceleaşi prejudecăţi sunt idoli. (Idolatria este religie, a fi fanul cuiva înseamnă a fi membru al unui cult religios – iată câteva afirmaţii ştiinţifice elementare care nu ajung în conştiinţa practicanţilor noilor religii.) Cei care nu împărtăşesc aceleaşi prejudecăţi sunt străini – de obicei, văzuţi ca „fraieri” sau mai rău – iar cei care li se opun sunt duşmani.
Toată această lume a superficialităţii este plină de nefericire. Superficialitatea, pripa, lipsa de profunzime nu pot duce decât la eşec.
Am avut prilejul să văd mulţi oameni – bărbaţi şi femei – de mare succes social, plini de durere, arşi de chinuri interioare cumplite.
Nu doar tărirea după seturile de prejudecăţi adoptate cândva duce la această stare. Mass -media, virtuală sau nu, a văzut de multă vreme că durerea, tristeţea, răutatea şi alte stări negative duc la o dependenţă superioară, la o audienţă superioară. Contrastul dintre culorile vioaie ale posturilor tv, site-urilor, atmosferei radio şi, respectiv, relele promovate impune senzaţia superiorităţii totale a mass-mediei faţă de viaţa de toate zilele. Aceasta din urmă este rea, tristă, întunecată, mass-media este bună, veselă, luminoasă. Mai mult, mass-media „oferă soluţii”, precum talk-show-uri care nu ajută cu nimic – dar pretind că o fac, exact cum site-urile mincinoase pretind că au mijloace de slăbit care garantează fericirea cumpărătorului. Şi din „soluţie” mass-media în „soluţie” mass-media omul actual este tot mai înrobit. Slujeşte sistemul înjurându-l şi crezând că înjurătura îl face independent, liber, „opozant”; ba chiar erou! Păcălit în fiecare campanie electorală de acelaşi joc de marionete continuă să voteze cu una dintre marionete sau să nu voteze deloc. Alegerea raţională – să caute candidaţii (partidele) ne-iubiţi de mass-media şi să voteze cu aceştia (acestea) nu îi trece prin cap – este o soluţie prea profundă pentru actualitate. Care este a superificialităţii.
O comparaţie cu sistemele antice sau medievale ne arată că rareori omul a ajuns la un asemenea nivel.
Sclavii popoarelor barbare ale Antichităţii aveau cam aceleaşi drepturi cu cetăţenii germani sau francezi de astăzi, de pildă: să muncească enorm, să se bucure de mâncare, bere şi ceva spectacol, eventual de „fetiţele” din stabilimentele ce le storceau puţinii bani către aceeaşi stăpâni şi să încerce să creadă că sunt fericiţi. Deosebirea este că ei ştiau că sunt sclavi, că nu erau păcăliţi cu „alegeri libere” în care câştigătorii aplicau aceeaşi politică indiferent dacă se declaraseră pentru sau împotriva ei.
Un exemplu perfect al superficialităţii omului actual este conducătorul Ungariei de astăzi.
Acesta este „mare luptător împotriva imigraţiei ilegale în Europa”. Un lucru frumos, dar straniu, dacă încercăm să gândim profund: Ungurii sunt o naţiune care a imigrat ilegal în Europa şi s-a construit pe genocidul practicat împotriva Europenilor pe care i-a invadat – Români, Slavi, Germani.
Conducătorul Ungariei de astăzi este şi un „mare aparător al valorilor creştine”. Un lucru frumos, dacă nu ar fi până şi Imnul Ungariei dominat de idei necreştine. „Himnusz” declară, de pildă, că „Megbűnhődte már e nép/ A múltat s jövendőt!„, adică „Această naţiune a suferit destul pentru toate păcatele ei trecute şi viitoare„. Gândirea acestui text este total anti-creştină. Dacă un om – şi cu atât mai mult o naţiune – poate „suferi destul pentru păcatele sale”, fie şi doar trecute, Jertfa Fiului lui Dumnezeu este inutilă. Un om sau o naţiune pot să sufere pe nedrept. Dar nu poate să sufere „destul pentru păcatele sale”; termenul presupune posibilitatea de a suferi pentru păcate, ceea ce este imposibil. Omul sau naţiunea suferă din pricina păcatelor, nu „pentru ele”. Deosebirea nu poate fi înţeleasă de gândirea superficială, este adevărat. Însă creştineşte este clară. S-ar putea ca una sau alta din zecile de mii de secte neoprotestante să accepte o idee ca cea din „Himnusz” drept adevărată. Dar ea este respinsă şi de Ortodoxie, şi de Catolicism, şi de Luteranism, şi de Calvinism, şi de Unitarianism. Altfel spus, de toate formele mari de Creştinism (sociologic folosind termenul) de care a avut parte Ungaria. Acelaşi „Himnusz„, perfect ne-creştin, socoteşte genocidul împotriva Românilor, Slavilor şi Germanilor ca un dat dumnezeiesc şi pe cei care l-au practicat eroi. Cu toate că Ungurii genocidari erau, cel puţin în primul secol, păgâni, iar cei ucişi erau creştini. Nu sunt amănunte! Sunt parte a unei contradicţii fundamentale între declaraţiile de „apărare a valorilor creştine” şi realitatea concretă!
Aşa a fost şi în 1840-1849!
Ungurii strigau în întreaga Europă – şi în Rusia, şi în alte părţi ale lumii – că sunt oprimaţi de Austrieci, că vor să lupte pentru libertate! Minunat, frumos, de toată lauda! Nenumăraţi oameni iubitori de libertate din Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia etc. i-au aplaudat pe Unguri pentru „lupta lor pentru libertate”. Doar că în 1848 primul lucru pe care l-au făcut Ungurii eliberaţi de sub jugul austriac a fost genocidul împotriva celor care nu erau şi nu voiau să devină Unguri! Români, Germani, Slavi, Armeni, Evrei etc. Doar în Transilvania „Tribunalele de sânge” ale Ungurilor au ucis cca. 40.000 (patruzeci de mii) de oameni, într-un singur an, pentru „vina” de a nu fi Unguri şi de a nu accepta „alipirea la Patria Maghiară”.
Şi astăzi Ungaria are aceeaşi gândire, aceeaşi politică: libertate şi drepturi pentru Unguri, distrugerea minorităţilor.
După datele străine în 1919 Ungaria avea cca. 450-600 de mii de Români. După datele oferite de Ungaria ar fi fost 250.000. Astăzi mai sunt cel mult 6.000 (şase mii). O scădere de 40 de ori chiar după datele ungureşti! Dacă România ar fi aplicat aceeaşi politică a minorităţilor ca Ungaria, ar fi trebuit să mai existe astăzi în România sub 40.000 (patruzeci de mii) de Unguri.
Şi totuşi, cu o neruşinare şi cu un noian de minciuni profund necreştine Ungaria se plânge de cum sunt trataţi Ungurii din România – care au evoluat demografic mai bine decât Românii din România! – şi se laudă de cum tratează ea Românii din Ungaria – subiect al unui genocid unic. Este de remarcat că dacă Holocaustul, conform „Encyclopaedia Britannica” şi „Wikipedia” (în engleză) a adus moartea a cca. două treimi din Evreii care trăiau în Europa în 1939, genocidul maghiar anti-românesc din secolul XX a dus la dispariţia a cel puţin 97% dintre Românii care trăiau în Ungaria la sfârşitul lui 1919!
Iar această acţiune este lăudată de conducerea actuală a Ungariei, care declară totodată că apără „valorile creştine”!
Şi, mai mult, colaborează – conspiră este mult spus, de vreme ce este o realitate recunoscută – cu Rusia şi alte puteri spre a obţine desprinderea Ardealului de România şi alipirea lui la Ungaria. După care ar urma un nou genocid anti-românesc, la fel de „umanitar”, „civilizat”, „creştin”, dar mai ales lăudat, ca cele dinainte.
Ca parte a actualităţii să amintim faptul că sunt mulţi Români (Românofoni) care chiar cred în propaganda ungurească, în „binele” urmărit de conducerea Ungariei etc., etc.
Oameni care nu pot face deosebirea, din păcate, între gargară şi fapte. De ce? Pentru că analiza critică adevărată – nu prin folosirea prejudecăţilor – cere cercetare, timp, „ceva” profunzime (sau multă!). Iar omul actual este departe de profunzime. El „se grăbeşte”. Ca să parafrazez un umorist, omul actual este „omul care prinde toate ocaziile, până în ceasul morţii; doar atunci îşi dă seama că a pierdut ocazia să fie fericit”. A pierdut ocazia să fie fericit, să fie profund, să găsească adevărul, să fie cu Dumnezeu. Dar, ce-i drept, „a făcut politică”, „a combătut pe ăia” (cei de altă părere decât el) şi a comis multe alte asemenea „vitejii”; nu fără valoare, încă ar fi ceva, ci de-a dreptul negative.
Şi în valul acesta de zbateri, de „lupte electorale”, de înjurături împotriva sistemului pe care îl susţine prin munca şi viaţa lui, omul actual se zbate într-o nefericire profundă – pe care, eufemistic, ajunge să o numească deprimare. Ca să nu îi spună, cinstit, deznădejde…
II. Veşnicie
În vreme ce unii şi alţii se cufundau în „politică” făcută pe lozinci, în gândire de internet şi alte (post-)modernisme, Părintele Justin Pârvu spovedea şi sfătuia. Zeci, sute, mii de oameni. Mângâindu-i, uşurându-le povara, întărindu-i, îmblânzindu-i, ajutându-i să devină mai buni cu cei din casă şi cu cei din afara casei, să îşi domolească pornirile, să îşi stăpânească şi chiar izgonească patimile. În acelaşi timp, ridica şi refăcea biserici şi mânăstiri. În Judeţul Neamţ, în Moldova, în Transilvania, în Muntenia… În acelaşi timp înzestra şcoli şi le ajuta să reziste urgiilor vremii. La Mânăstirea Paltin Petru Vodă, ctitoria sa, a înfiinţat un centru pentru copii cu mari greutăţi materiale. Aceştia au fost ţinuţi în şcoală de mânăstire, au fost îmbrăcaţi, au fost hrăniţi, au învăţat şi dormit în condiţii foarte bune. Maicile cu studii superioare au făcut meditaţii cu ei. Aceşti copii au fost duşi la mare, au învăţat să înoate şi să se bucure de o vacanţă. An de an. Şi când plecau în drumurile vieţii, alţi copii veneau în locul lor, să fie ocrotiţi de mânăstire.
Maicile care îngrijesc acest copii au fost batjocorite, insultate, înjurate şi blestemate de mii şi mii de ori de oamenii actuali. De la Comuniştii care postează neîncetat comentarii anti-creştine de cea mai joasă speţă, la cei întâlniţi pe drumuri, în oraşe, la mare… Se duc maicile cu copiii la doctor – în Târgu Neamţ, la Piatra Neamţ, la Iaşi, la Cluj-Napoca, la Bucureşti etc. – se găsesc îndată şi trecători care, văzându-le haina, să le arunce vorbe rele. Se duc maicile cu copiii la muzee, la grădina zoologică, la un concurs şcolar sau alte activităţi – în felurite localităţi din Ţară – iarăşi se ivesc sufletele pline de ură care să arunce răutăţi. Ce să mai vorbim de maicile care, în hainele monahale, înfruntând arşiţa verii, conduc şi ocrotesc pe aceşti copii la mare, în staţiune, pe plajă! Sau ce să mai spunem de părinţii – preoţi sau simpli monahi – ce luau parte la aceste acţiuni!
Orice om obişnuit ar renunţa, s-ar da bătut.
Mânăstirea Paltin Petru Vodă, la şase ani de la trecerea în Veşnicie a Părintelui Iustin Pârvu, ţine neîncetat aceeaşi rânduială.
Ocroteşte copiii săraci, ajută sute de familii nevoiaşe, îngrijeşte bătrâne.
Pe 19 Martie 2019, la Iaşi, Părintele Iustin le-a dat un semn şi o mângâiere: icoana sa a izvorât mir. Un semn clasic al sfinţeniei, un pas foarte folositor pentru oamenii aflaţi în îndoială, dar mai ales o mare încurajare pentru maicile care îi duc lucrarea mai departe.
Dar Mânăstirea Paltin Petru Vodă nu este singură în lucrarea ei!
Din Constanţa în Maramureş, din Timiş în Bucureşti, din Slatina în Cluj-Napoca, mulţime de obşti creştine lucrează pentru binele celorlalţi. O singură cantină socială ortodoxă din Braşov hrăneşte anual peste 2000 de oameni – oameni fără adăpost, familii sărace, copii aflaţi în felurite încercări.
În paralel cu ura anti-ortodoxă a mass-mediei şi a omului actual, Biserica, adică Ortodocşii – mireni, monahi, clerici – lucrează binele.
Trăiesc şi cresc înaintea lui Dumnezeu ca o rădăcină vie într-un pământ uscat. Nu au nici chip, nici frumuseţe, în lumea superficialităţii mediatice. Dacă sunt cumva amintiţi, dacă vreun reporter îi găseşte şi încearcă să îi arate lumii, îndată se ascunde totul fie sub o avalanşă de comentarii pline de ură, fie sub un scandal anti-ortodox fabricat rapid, fie sub un potop de fleacuri – preferabil cât mai pătimaşe.
Nu sunt iubiţi de lume, dar îi poartă de grijă şi încearcă să o înfrumuseţeze.
Sunt dispreţuiţi şi trataţi ca cei din urmă dintre oameni, dar mângâie zeci şi sute de mii de suflete – copii abandonaţi, săraci fără alt sprijin, bolnavi, bătrâni uitaţi.
Mass-media foloseşte cele mai scârboase mijloace pentru a-i denigra, arătându-i lumii ca pe nişte gunoaie. Ei strâng gunoaiele, plantează copaci, repară garduri şi case.
În mijlocul şuvoaielor de ură şi dispreţ ce bântuie societatea de astăzi ei încearcă să aducă lumina lui Dumnezeu, bucuria de a-L cunoaşte şi de a trăi în harul Său.
Şi trec peste toate dezbinările.
Români, Germani, Americani, Armeni, Evrei, Unguri, Ruşi, Greci, Francezi şi numeroase alte naţionalităţi se unesc în Biserica Ortodoxă Română pentru a lucra binele.
Cei care, ca naţionalitate, sunt în război în afara Bisericii se îmbrăţişează aici şi îşi împărtăşesc frumuseţea moştenirii naţionale, lăsând cele rele să se spele, să piară, să fie înlocuite de bine.
Şi greşesc.
Greşesc într-o privinţă, greşesc în altă privinţă, şi în alta, şi în alta… căci sunt oameni, căci suntem oameni. Şi greşim.
Greşesc, dar se ridică. Greşesc, dar se pocăiesc şi luptă să se îndrepte. Greşesc, dar îşi cer iertare. Şi se străduiesc să nu repet greşeala!
Este un drum anevoios? Este o cale grea?
Doar dacă ne uităm la ura mass-mediei împotriva lor şi tot putem spune „Da, este un drum foarte anevoios!”, „Da, este o cale foarte grea!”
Dar cum este actualitatea? Vă amintiţi?
Deznădăjduită!
Da, actualitatea are sclipici, dar este plină de deznădejde, ură, durere.
Şi, paradoxal, fiecare moarte sporeşte aceste sentimente, aceste trăiri. Cumva omul simte că după ce a trăit supunându-se unei asemenea actualităţi Veşnicia nu are cum să fie decât rea. (Chiar dacă, venind vorba despre aşa ceva, omul actual declară, convenţional şi conformist, că „trebuie” să fie iertat, că „Dumnezeu trebuie să îl primească” etc., etc.)
Cei care urmează calea sfinţilor, cei care urcă drumul pieptiş către Dumnezeu, se împărtăşesc însă tot mai mult de frumuseţea luminii Lui. Îl cunosc tot mai mult, Îl au tot mai aproape. Devin mai buni şi mai calzi. Şi trec în Veşnicie cu bucuria de a fi alături de Cel iubit.
Între ei sunt şi mulţi oameni „simpli”. Pe care deştepţii actuali îi dispreţuiesc din principiu. Că nu au destule studii, că nu au prestanţă, că nu au titluri, că nu au avere, că nu au carieră: pe scurt, pentru că nu corespund standardului social. Acel standard pe care tot deştepţii actuali pretind că îl dispreţuiesc (pentru că ei ar fi „nonconformişti”!).
Însă discutând cu aceşti „oameni simpli” putem, de mult mai multe ori decât ne-am aştepta, să găsim în ei profunzimea imposibil de găsit în lumea actuală.
Am citit cândva o „carte deşteaptă”, după cum îmi spunea cel care mi-a recomandat-o. La sfârşitul ei am rămas cu un gust amar: cartea afişa tone de informaţii din foarte multe domenii, dar nu avea niciun rost, nu folosea la nimic; era doar o auto-lăudare a autorului, un mijloc de a-şi proclama „deşteptăciunea”. Nicio învăţătură adevărată, niciun folos personal nu se putea trage din ea. Dacă petreceai acelaşi timp citind un dicţionar, o enciclopedie sau un atlas ai fi fost mult mai folosit. De aici mi-a venit şi gândul cu care am început: omul de astăzi este atât de lipsit de duh încât încercând să fie profund este doar confuz. Pentru că, într-adevăr, era confuză cartea aceea şi confuz şi prietenul care mi-o recomandase. Când l-am rugat să-mi spună de ce i se părea cartea „deşteaptă” nu a ştiut ce să spună. După mai multe încercări, şi-a dat seama că era vorba despre informaţiile colaterale, deşi cartea, în sine, nu spunea nimic.
La fel este şi omul actual, din păcate. Chiar dacă se întâmplă să aibă multe cunoştinţe, în sine rămâne gol.
În vreme ce oamenii care trăiesc în Dumnezeu, chiar dacă rămân „simpli”, ajung în timp la o mare profunzime. Sau… mai ales dacă rămân „simpli”!
Cel aflat pe pat este Sorin Constantin; în zeci de ani de stat în această poziţie nu a avut niciodată escare
A murit astăzi, 29 Martie 2019, Sorin-Constantin. Cunoscut şi ca Sorin Focuţă Constantin sau Sorin-Constantin Rusu.
Un tânăr bărbat din Bacău ce suferea, printre altele, de sindromul „oaselor de sticlă”. Ceea ce l-a făcut, de pildă, ca la o tuse mai puternică provocată de o răceală să i se rupă câteva coaste.
Zeci de ani de zăcut, dureri parcă nesfârşite, încercări grele. Viaţa lui pare, în optica lumii actuale, un chin şi o irosire; dar a fost o lumină.
Din patul său el a mărturisit lumina lui Dumnezeu, a mângâiat şi a încurajat.
A avut curajul de a susţine deschis familia creştină, fără să se sperie de răutăţile şi batjocurile celor care se opuneau Referendumului, fără să se ascundă în spatele unor „îndoieli” şi „temeri” pe care puţină muncă de cercetare le-ar fi risipit.
A ştiut să arate valoarea de nepreţuit a unui zâmbet din inimă. A descoperit celor care voiau să afle cât bine poţi face şi atunci când pare că nu poţi să faci nimic.
S-a bucurat de viaţa şi învăţătura Sfinţilor din Prigoanele Comuniste, i-a iubit şi a învăţat de la ei. Închisoarea lor a fost luminată prin rugăciune şi bunătate; şi închisoarea lui, adusă de boală, şi-a luminat-o după chipul arătat de Sfinţii Închisorilor.
Fără „deşteptăciunea” actuală, a dovedit înţelepciunea pe care o dă harul lui Dumnezeu. Şi a fost de folos multora.
Astăzi, 29 Martie 2019, a trecut la Domnul.
La propriu.
Spovedit, împărtăşit, dar mai ales trăit în Hristos o viaţă întreagă.
Un om care a ştiut să fie şi fericit, pentru toate darurile sfinte pe care le-a primit, chiar dacă ştia şi să plângă pentru şi cu cei care sufereau.
Un om care ne arată, iarăşi, deosebirea dintre actualitate (ca lume post-modernistă) şi Veşnicie.
Dumnezeu l-a primit. Mai devreme sau mai târziu vom pleca şi noi. Ca oameni actuali, sau ai Veşniciei.
Omul lui Dumnezeu este atât de plin de duh, încât chiar şi fără să încerce lumina sa arată celorlalţi Calea.
Pr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 