Smalţul şi sticla din Egipt au fost folosite pentru nenumărate opere de artă. Unele spirituale – precum mozaicele smălţuite din unele temple -, altele practice – de la vase pentru medicamente sau cosmetice la ochi falşi – sau estetice – coliere, brăţări, inele.
Vestea despre smalţul şi sticla din Egipt s-a răspândit până departe. La aceasta, bineînţeles, a ajutat şi una dintre cele mai mari forţe ale comunicării dintre oameni: negoţul.
Atât negustorii egipteni, cât mai ales cei fenicieni, dar şi libieni, evrei etc., au dus până departe vase smălţuite, mărgele şi vase din sticlă produse în Egipt.
Se pare că din Fenicia sau Siria provine ţeava de suflat sticla, devenită în timp simbolul acestei arte (suflarea sticlei).
La sfârşitul secolului al XIX-lea (şi în secolul XX) cercetătorii europeni descopereau cu uimire mărgele din sticlă, provenite din Egiptul antic, la multe triburi africane. Cu o vechime de două sau trei mii de ani, aceste mărgele – verzi şi albastre mai ales – erau păstrate de Africani ca o scumpă moştenire străbună.
În Mesopotamia s-a putut importa chiar şi tehnica producerii smalţului şi sticlei – chiar dacă meşterii sticlari de aici nu i-au putut întrece pe cei egipteni. Din Mesopotamia – şi poate şi din Africa, pe vechile drumuri fără pulbere ale negoţului maritim – smalţul şi sticla au ajuns şi în India.
Dar nicăieri în lumea antică sticla nu a avut preţuirea pe care a primit-o la Romani!
Geniul tehnologic roman este greu de supraapreciat.
Romanii au dăruit lumii drumurile moderne – stratificarea practicată de ei se păstrează şi astăzi, chiar dacă materialele diferă uneori. Au dăruit lumii apa curentă pentru toată lumea, canalizările, spectacolele pentru fiecare (chiar şi pentru sclavi). Au conceput încălzirea în pardoseală – cu aer cald. Au realizat primele semafoare şi au conceput primele reguli de circulaţie – inclusiv zonele pietonale şi sensurile de mers. Au produs un avans uriaş în tehnologia metalurgică, dând un avantaj foarte puternic moştenitorilor lor – covârşitor europeni, cei africani şi asiatici fiind masacraţi de Islam. Din moştenirea romană au ieşit revoluţiile tehnologice în prelucrarea lemnului şi a metalelor ce au dus la supremaţia Vest-Europenilor din secolele XVI-XX.
În toată această explozie de creativitate umană ce a fost cultura romană un loc deosebit îl are sticla.
Sticla a ajuns în Res-publica Romană – adică în vechea confederaţie de triburi latine – încă de la sfârşitul mileniului II î.Chr.
A ajuns sub forma mărgelelor verzi, albastre, mai rar de alte culori, aduse de Fenicieni şi Greci din Egipt.
După multe sute de ani de lupte pentru libertate – în faţa invaziilor celtice, etrusce şi greceşti – Romanii încep să crească şi să devină tot mai puternici.
Probabil secolul III î.Chr. este cel care transformă pe Romani dintr-un mic popor – unic prin patriotism şi toleranţă – într-o superputere.
Ceea ce a făcut posibilă această devenire a fost combinaţia între patriotismul şi geniul ingineresc roman.
Fiecare cetăţean roman era dator să fie un luptător pentru Ţara sa.
Şi, pentru a fi un bun luptător, trebuia să se priceapă la construcţii, la meşteşuguri, la realizarea bazei materiale prin care se duce – şi câştigă – un război.
Această mentalitate a făcut să existe un interes unic în lume pentru fiecare artă omenească.
Inclusiv pentru ceramică şi, respectiv, sticlărie.
Romanii au plecat de la ceramica celtică – ei fiind îndeaproape înrudiţi cu Celţii – şi de la cea locală. Vasele feniciene, etrusce şi greceşti s-au adăugat şi ele.
Cuptoarele romane au devenit tot mai bune, deci şi ceramica a fost arsă la temperaturi tot mai mari. Ceea ce a permis o smălţuire foarte bună, alături de calitatea superioară a lutului ars.
Acesta este, foarte pe scurt, cadrul în care începe dezvoltarea sticlei la Romani.
La început, s-au produs mărgele de sticlă asemănătoare celor egiptene.
Dar cuptoarele romane folosite pentru metalurgie şi ceramică erau nespus de bune faţă de vetrele libere folosite de Egipteni.
Ca urmare, meşteşugarii romani au început să scoată din cuptoarele lor felurite vase din sticlă. De obicei verde, aceasta era translucidă, mult mai frumoasă decât sticla mată egipteană.
Dar, fireşte, meşterii latini nu s-au mulţumit cu atât.
Pe de-o parte, au căutat felurite mijloce spre a face o sticlă cât mai bună şi mai frumoasă.
Au ajuns să producă, prin urmare, sticlă albă, sticlă neagră, sticlă albastră, sticlă verde, sticlă galbenă etc.
Până la producerea – mult mai târziu – a sticlei transparente, sticla romană a fost de departe cea mai luminoasă sticlă a omenirii.
Pe de altă parte, meşteşugarii romani au împodobit sticla.
În primul rând, prin pictură.
În al doilea rând, prin aplicaţii – unele chiar din sticlă, altele metalice.
În al treilea rând, prin gravură. Gravura sticlei începe cu Romanii şi se realizează cel mai bine folosindu-se un fel de dălţi alcătuite dintr-un mâner de lemn şi un cap din diamant. Cu acesta din urmă se zgâria cu grijă sticla – poate pe urmele unor desene făcute cu cărbune – până se obţineau modelele dorite.
În al patrulea rând, prin matriţe. Acestea erau forme pe care se apăsa ori în care se sufla sticla. Aceasta căpăta astfel felurite modele.
Bineînţeles, unele vase din sticlă aveau combinaţii de asemenea decoraţii.
În următoarea parte vom vorbi despre câteva minuni excepţionale ale sticlăriei latine: vasele cu dantelă (numite, greceşte, diatrete) şi vasele murine (murrhine).
< Sticla la Egipteni III Sticla la Romani V >
Mihai-Andrei Aldea
Ei foloseau vergi lungi din fier, pe care puneau la un capăt un fel de pară din lut şi nisip. Meşterul înarmat cu o asemenea unealtă aştepta ca ucenicul să (răs)toarne pe o lespede bucata cleioasă de sticlă topită şi să o întindă cu altă vergea de fier. Apoi aduna mica „plăcintă” de sticlă pe capătul de lut şi nisip al vergelei sale. Era gata de lucru: începea să rotească sticla vâscoasă pe lespede, dându-i forma dorită înainte să se răcească. Mai târziu, unii meşteri au izbutit să adauge la acest exerciţiu de măiestrie şi bucăţi de sticlă prelucrate ca toarte, fire aplicate, căpăcele etc. Era nevoie de foarte multă muncă şi îndemânare ca să poţi lucra bucăţile fierbinţi de pastă groasă în forme frumoase. Produsul era departe de simetria industrială de astăzi, avea neregularităţi în grosime şi formă, dar era o minune, o nestemată creată de om. Era nevoie de mult combustibil ca să topeşti – şi retopeşti – în aer liber micile cantităţi de amestec din care ieşea sticla. Ca urmare, preţurile vaselor şi figurilor din sticlă erau uriaşe, asemănătoare cu cele ale pietrelor nestemate naturale prelucrate. Şi asta, să nu uităm, cu toate că sticla nu era încă transparentă, nici măcar translucidă, fiind foarte asemănătoare cu rocile vitroase despre care am vorbit în 
România Străveche - Ancient Romania 