Etichetă: Romania

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. IV. Demenţa neocomunistă

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am prezentat anterior originea masonică a minciunii urii dintre Daci şi Romani, cu intenţiile şi realizările ei; transformările suferite de această minciună în urma dezvoltării „închisorilor naţionale” la sfârşitul secolului al XIX (şi până la Al doilea război mondial); şi, în sfârşit, ceea ce s-a întâmplat pe acest plan în puşcăria comunistă (1944-1989). Ajungem la ultima parte, cea a incredibilei nebunii contemporane.

Cei care am ieşit în stradă în decembrie 1989 ştiam ce a fost şi ce a făcut comunismul în (şi din) România. Chiar dacă nu în toate amănuntele – despre Reeducarea de la Piteşti se vorbea şoptit, despre genocidul sovietic, unguresc, bulgăresc ori iugoslav împotriva Românilor de peste hotare, la fel. În acea vreme chiar şi Doina lui Mihai Eminescu era motiv de puşcărie.

Din păcate, într-un fel sau altul neocomuniştii – adică agenţii KGB/NKVD din eşalonul doi al Partidului – au ştiut să păstreze controlul statului.
Cererile moderate de la Timişoara – inclusiv minimalul şi esenţialul punct 8 – au fost ignorate în tot ce aveau esenţial.
Deţinuţii politic, cei care luptaseră pentru libertate, cei care ar fi trebuit să vină la conducerea Ţării, au rămas în umbră. Declarativ, erau respectaţi. Practic, erau „nişte legionari periculoşi” – inclusiv cei cu alte opţiuni politice decât cea legionară – şi erau puşi sub urmărire.
Partidele istorice pe care unii foşti deţinuţi politic au încercat să le reînfiinţeze au fost infiltrate masiv. Apoi, sub conducerea unor ofiţeri sub acoperire – precum Emil Constantinescu sau Traian Băsescu şi mulţi alţii – toată „opoziţia” a fost deturnată pe aceeaşi idee neocomunistă.

Haosul care s-a instalat în ţară, la toate nivelurile şi în toate domeniile, pare o formă generalizată a demenţei. Prin demenţă înţelegem termenul clar:
„DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta.”
„Alienaţie” înseamnă înstrăinare; înstrăinare de realitate, înstrăinare de bun-simţ, logică, firesc; nebunie.
Şi este ceea ce se vede în toată societatea.
Se văd oameni (?) care îşi spun Români – şi pretind să decidă viitorul României – şi îşi insultă Ţara cu cele mai abjecte cuvinte, ca nişte iude mizerabile, ca nişte trădători de Ţară şi Neam; fiind, bineînţeles, extrem de jigniţi de asemenea comparaţii.
Comparaţii pe care nu le pot contrazice însă, pentru că, evident, doar un trădător, o iudă, îşi insultă Ţara. Patriotul luptă să o salveze din mizerie, să o ridice. Iuda se întreabă doar câţi arginţi poate scoate de pe urma ţării. Patriotul se întreabă ce şi cum poate face şi da pentru Ţară, astfel încât aceasta să se ridice.
Se văd oameni care se dau urmaşi ai marilor luptători din trecut dar îşi lasă fetele să devină desfrânate, disponibile pentru orice plătitor. Şi nu se ruşinează o clipă că acestea „fac Turcia”, „fac Japonia”, „fac Italia” etc.
Se văd oameni care se dau mari la colţul străzii – plini de alcool – explicând superior şi agresiv cum trebuie condusă o echipă de fotbal, cum trebuie educată o clasă, cum trebuie condusă o primărie, Ţara sau întreaga lume; în vreme ce nu sunt în stare să se conducă pe ei înşişi, familia e vai de ea, copiii lor sunt prost crescuţi.
Se văd instituţii de stat care fură statul şi cetăţenii. Se văd politicieni „români” care pupă tălpile străinilor şi sunt gata să-i zdrobească pe cetăţenii români care-i împiedică în vreun fel din această activitate.
Şi lista poate continua foarte mult, înfăţişând o nebunie colectivă, cu felurite grade şi forme, cu felurite grupuri de adepţi.
Totul fiind în mod evident intenţionat şi dirijat de la nivel superior (şi, mai ales, exterior).

Înainte de a menţiona o lucrare anti-românească extrem de gravă (şi, din păcate, eficientă), dăm un citat care argumentează clar ideea intenţionalităţii acestor acţiuni:

„Românii sînt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale.
Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență de gunoaie etnice iremediabile în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice.
Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
(Karl Marx și Friedrich Engels în Opere complete, vol. Vlll, București, editura Politică 1963, pag. 259;
această opinie face parte din gândirea marxistă – masonică – susţinută, făţiş sau implicit, de mulţi oameni de cultură şi politicieni din Republica România; care sunt, astfel, implicit sau explicit, anti-români)

Revenind la firul nostru, hai să privim adevărul în faţă:
Din 1990 încoace au fost condamnate, sub îndrumarea statului, în şcolile de toate gradele şi în mass-media, iubirea de Neam, iubirea de Ţară, dragostea faţă de Străbuni şi moştenirea lor. Deşi se ştie că toate aceste sentimente sunt fireşti. Se regăsesc la toate naţiunile lumii, inclusiv la cele luate ca exemplu – cel puţin teoretic – de conducătorii la vedere şi din umbră ai României.
Dispreţul autorităţilor faţă de Români şi Românitate a mers până la libera promovare a incitării la genocid. Un exemplu clar fiind expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită [de Români].”.
Incitări care în orice ţară din lume ar fi dus la demisii, procese, condamnări. Mai ales în situaţia incendierii bisericilor româneşti din Har-Cov, a persecutării Românilor de către funcţionarii unguri din întreaga Ţară (inclusiv din Bucureşti) şi a altor acte similare de persecuţie etnică şi genocid cultural. În care, de altfel, intră chiar şi defrişările de păduri, prin care sunt nimicite comunităţi româneşti străvechi, de la moştenii din Vâlcea până la sate şi cătune de Bistriţeni sau Suceveni. În care intră, evident, îndemnurile şi impulsurile pentru emigrare, în care autorităţile excelează constant. Emigrare cumplită, incluzând ŞASE MILIOANE DE ROMÂNI nevoiţi să plece din Ţară. Şi pentru care statul „român” nu oferă niciun sprijin! Nu oferă niciun sprijin nu pentru repatriere – asta este cel mult o gogoaşă electorală -, dar nici pentru păstrarea identităţii naţionale. Aşa cum face orice stat cât de cât normal cu etnicii săi – şi cu atât mai mult pentru cetăţenii săi – aflaţi peste hotare.
Dar, asemenea coloniilor de sub stăpânirea vechilor imperii europene, Românii nu au voie să existe ca Neam! Ca urmare, desigur, Românii nu au voie să-şi iubească Neamul, Ţara, Străbunii şi moştenirea lor! Totul trebuie şters ori, şi mai bine, denigrat, batjocorit, murdărit*.

Pentru atingerea acestui scop un mijloc excepţional a fost – şi este – minciuna urii dintre Daci şi Romani.
Pe de-o parte, (1) îi desparte pe Români de Străbuni.
Pe de alta, (2) schimbă naţionalitatea Română cu altele, inducând deznaţionalizarea treptată, dar sigură, a Românilor.
În acelaşi timp, (3) asigură dezbinarea Românilor până când dezideratul deznaţionalizării este atins.

(1) Minciuna urii dintre Daci şi Romani îi desparte pe Români de Străbuni. Cum?
a. În primul rând, prin scoaterea dintre Străbuni a Galilor (Celţilor) şi Scito-Sarmaţilor. Două seminţii a căror moştenire a fost parte a sufletului românesc vreme de mii de ani. Şi care acum sunt şterse, pur şi simplu şterse din Istoria Românilor (unele informaţii despre moştenirea dată de Celţi şi Scito-Sarmaţi aici).
b. În al doilea rând, prin impunerea unei alegeri între Daci şi Romani. Pentru că se induce ideea că trebuie să alegi o tabără. „Trebuie” să fi de partea Dacilor sau a Romanilor… Ceea ce înseamnă că te lepezi de unii dintre cei doi. Adică, din patru străbuni, rămânem cel mult cu unul…
dar, de fapt, cu niciunul. Pentru că
c. Prin prezentarea mincinoasă a Istoriei ni se înfăţişează nişte străbuni care nu au existat, o moştenire inexistentă, lucruri care nu există. Aşa încât să rămânem cu nimic. Pentru că minciunile date de unii şi alţii drept adevăruri sunt minciuni, adică nimic.

(2)  Dacă noi „nu suntem Români”, ci, de exemplu, „Daci”, ne-am pierdut naţionalitatea. Eminescu spunea „Noi suntem Români şi punctum!”; Eminescu spunea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor”; Eminescu spunea „De la Nistru pân’ la Tisa, tot Românul plânsu-mi-s-a”; Eminescu era Român. Dacă noi nu mai suntem Români, l-am pierdut pe Eminescu, ne-am pierdut Neamul. I-am pierdut pe toţi înaintaşii care ştiindu-se Români, au luptat pentru Limba Română, pentru Neamul Românesc.

Este bine şi frumos să păstrăm şi să ducem mai departe tot ce avem bun şi frumos de la Daci sau Traco-Iliri, de la Romani, de la Scito-Sarmaţi, de la Celţi. Dar dacă pretindem că „nu suntem Români”, ci unii dintre aceştia, am pierdut totul.
Desigur, am putea, cu străduinţă, să devenim un fel de „Neo-Daci”, „Neo-Traci”, „Neo-Iliri”, „Neo-Sciţi” etc. Dar nu putem nici să fim Românii din secolul al XVII-lea, măcar! Cu atât mai puţin popoare şi mai vechi.
Renunţând la numele nostru de Români, renunţăm la propria noastră naţionalitate. Şi asta se şi urmăreşte, programatic, sistematic, stăruitor, neîncetat!

(3) Minciuna urii dintre Daci şi Romani este o sursă clară de dezbinare a Românilor.
Am amintit mai sus (punctul (1)b. că cei contaminaţi de această minciună se văd nevoiţi să aleagă o tabără. Faptul că acest lucru duce la dezbinare este evident. Iar propaganda lucrează masiv la dezvoltarea urii.
Faptul că cineva crede sincer că Dacii şi Romanii s-au urât nu ar trebui, de fapt, să-l facă să aleagă o tabără. Pentru că noi suntem Români. Iar în clipa în care alegi o tabără între Daci şi Romani, deja renunţi la o parte din Românitatea ta. Luptele dintre aceştia – fie că au fost ceva firesc, fie că au fost cadrul, unic în istorie, al unei uri inter-etnice antice – au fost demult. Noi, ca Români, putem să studiem ce a fost, să încercăm să înţelegem etc. Dar nu să ne transformăm în susţinători desprinşi de realitate a uneia dintre taberele trecute de multă vreme în legende.

Totuşi această alegere a unei tabere a fost promovată de stat.
Întâi în Epoca Ceauşescu, atunci când s-a realizat până şi un joc, „Dacii şi Romanii”, asemănător şahului, care opunea cele două „popoare-concept” (conform viziunii comunist-ceauşiste).
Apoi în epoca demenţei neocomuniste, când discuţiile au, inclusiv din zonele oficiale, accente de o agresivitate chiar patologică.
Oameni care pretind a susţine românizarea sau romanitatea românilor folosesc, nedrept şi absurd, tot felul de invective la adresa Dacilor sau Traco-Ilirilor (ori altor populaţii ne-latine). Lipsa de fundament istoric a atitudinii, lipsa de principialitate a atitudinii, rasismul evident ar trebui să împiedice persoane publice şi orice om de ştiinţă să accepte asemenea puncte de vedere şi manifestări. Dar în realitate cei care fac asemenea lucruri nu susţin românizarea sau romanitatea românilor, ci doar folosesc această „susţinere” ca pârghie de dezbinare a Românilor, de dezintegrare naţională.
O situaţie similară există în tabăra aşa-zis „pro-dacică”, în care ura faţă de Romani şi Romanitate este adesea nu doar exacerbată, ci văzută ca o virtute, ca o calitate, ca un element necesar al susţinerii Dacilor. Patologic, desigur, acest punct de vedere, dar adoptat cu naivitate de mulţi oameni de bună credinţă.
Evident, existenţa unor susţinători ai unei origini scitice sau celtice a Românilor nu face decât să accentueze patimile.

Dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani atinge, în aceste zile, accente paroxistice. Şi, după cum vom vedea, profund ilogice.
Pentru că, după ce am prezentat geneza şi dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani, vom încerca, desigur, să prezentăm Adevărul istoric despre legăturile dintre Daci şi Romani.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Există excepţii, există funcţionari care încearcă să mişte ceva pentru Românii din diaspora, pentru cei din Ţară etc. Nu doar că sunt puţini, nu doar că sunt înecaţi într-o birocraţie sufocantă, ridiculizaţi şi împiedicaţi la fiecare pas, nu doar că dacă izbutesc ceva meritele sunt „asumate” (strict electoral) de alţii, dar riscă oricând să fie retrogradaţi sau concediaţi… Ceea ce, desigur, face din ei nişte eroi, din cei care îi persecută, nişte monştri, iar din sistem, unul de genocid anti-românesc.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. III. Puşcăria comunistă

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici).

În 1944, prin graţia lui Mihai I şi a sfătuitorilor săi, România pierde înţelegerea semnată de Aliaţi cu Ion Antonescu (care garanta României hotarele din 1939 şi ieşirea onorabilă din război, în neutralitate).
Ţara este ocupată de sovietici.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia, cea mai mare parte din Maramureş, Pocuţia, Podolia şi Vozia sunt răpite de U.R.S.S. (fiind astăzi sub stăpânirea Ucrainei sau Rusiei).
În România – devenită din 1948 republică – Naţiunea Română şi Credinţa ei, Ortodoxia, sunt prigonite sistematic. Din 21 de episcopi ortodocşi români, în câţiva ani 17 sunt înlăturaţi. Din 8.000 de preoţi ortodocşi români 5.000 sunt închişi, ucişi sau înlăturaţi prin alte metode. Peste 100.000 de Români ortodocşi intră în puşcăriile comuniste din pricina religiei lor sau a iubirii de Ţară şi Neam.
Rezistenţa anti-comunistă română, unică în istorie, se desfăşoară fără niciun sprijin din afară. Dacă mujahedinii afgani vor primi, peste ani, miliarde de dolari, în bani, armament, muniţie, echipament militar, medicamente etc. ca să lupte cu sovieticii; dacă în Coreea sau Namibia sprijinul anti-comunist este direct şi evident, inclusiv prin trupe, dar şi în bani, muniţie, armament ş.a.a., Românii luptă singuri, fără niciun sprijin, vreme de peste 15 ani, împotriva comunismului.
Sau, cel puţin, unii Români! Alţii, dimpotrivă, colaborează cu ocupanţii deveniţi peste noapte cetăţeni români, se preocupă doar de carieră – în sistemul comunist – şi de interese mizere. Mulţi devin colaboraţionişti, intrând în organele „de masă” create de comunişti şi împingându-şi copiii pe aceeaşi cale. Unii dintre ei fac asta spre a putea lovi sistemul din interior, fiind de fapt parte a Rezistenţei anti-comuniste. Dar cei mai mulţi sunt ori devin adepţi semi-convinşi ai comunismului. Nenumărate scursori sociale – criminali, violatori, hoţi etc. – sunt promovaţi în funcţii, de la cele de gardieni de închisoare – unde se dezlănţuie asupra Românilor închişi aici – şi până la funcţii „de răspundere” în Partid(ul Comunist „Român”) şi toate structurile sociale.

Acesta este fundalul pe care se… dezvoltă, să spunem, şi Istoriografia oficială.
Spre a înţelege „obiectivitatea ştiinţifică” a comunismului, cităm un exemplu anecdotic.
Ana Pauker, la o întâlnire cu activiştii de partid – dedicată pregătirii acestora – pune o întrebare simplă:
– Tovarăşi, cât face 1 plus 1?
Activiştii se uită unii la alţii nedumeriţi. Unul ridică timid mâna şi întreabă:
– 2?
Ana Pauker dă din cap dezamăgită:
– Greşit, tovarăşe, greşit! Aceasta este o concepţie burgheză.
Toţi se holbează îngroziţi – concepţiile burgheze garantau drumul către puşcărie.
– Deci, întreabă ea iar, cât face 1 plus 1?
Alt activist ridică mâna:
– Cât hotărăşte Partidul?
– Exact, tovarăşe! Exact! Aceasta este gândirea comunistă!

Istoriografia merge pe acelaşi drum.
Care începe de la forme încă apropiate de gândirea sovietică, trecând pas cu pas către naţionalismul comunist.
La început şi Dacii şi Romanii devin în mod egal „răi”: aveau nobili, aveau sclavi.
„Buni” sunt doar haiducii – dar nu cei anti-comunişti, ca cei legionari sau din alte grupări anti-comuniste şi anti-sovietice, aceştia sunt, evident, foarte răi! – şi unele personaje istorice precum Fraţii Grachi sau Spartacus. Toţi fiind zugrăviţi ca un fel de înaintemergători ai comunismului.
Ca popor sau naţiune, singurii buni sunt – pentru comunismul sovietic – Slavii şi în special Ruşii.
Tot ce poate fi pretins a avea origine slavă este bun. Restul este cel mult „umplutură”, dacă nu negativ.

În 1958 ocupaţia sovietică directă ia sfârşit. Trupele sunt retrase din România.
Comuniştii din România încep, treptat, construirea unui „comunism naţional”, care să le dea o mai mare putere internă şi o poziţie mai bună în relaţiile externe – şi mai ales în negocierile cu Moscova.
Sistemul comunist era un sistem de puşcării în puşcării. Fiecare ţară era o puşcărie mare, în care se aflau multe, foarte multe, mai mici. Prin sistemele de supraveghere, prin ordinea riguroasă impusă, prin sistemul de tolerare a abuzurilor privilegiaţilor („şobolanii roşii”), prin sistemul de sancţiuni pentru orice nesupunere în faţa sistemului, fiecare organizaţie – de la sindicat la cele pentru copii – funcţionează ca o puşcărie.
„Comunismul naţional” trebuia să funcţioneze în cadrul acestui sistem şi după regulile sistemului.
Avea nevoie de ziduri, iar acestea erau „zidurile de stat”. Ca urmare, „Dacia” comuniştilor trebuia să corespundă României Socialiste. Tracii din afara ei sunt excluşi din Istoria Românilor, Sciţii din interiorul sau exteriorul ei sunt ignoraţi, Celţii sunt trataţi ca nesemnificativi. Complicau lucrurile! Mai grav, depăşeau limitele, zidurile în care trebuia închis Poporul Român.
Cu atât mai mult o făceau Romanii, întinşi din Caucaz la Atlantic, din Insulele Britanice în Mesopotamia, din Germania în Africa. Absolut clar, Romanii nu corespundeau naţionalismului comunist, nu corespundeau puşcăriei ce devenise România Socialistă. Deci, erau răi!

Legenda romantică a eroilor Decebal şi Traian de asemenea nu corespundea. În primul rând, era opusă ideologiei comuniste sovietice, în care masele sunt esenţiale. În al doilea rând, prezenta favorabil pe un reprezentant al Romanilor, Traian, ceea ce putea duce gândurile Românilor peste hotare. Poate chiar către Românii din Iugoslavia sau Bulgaria, din U.R.S.S. ori Ungaria, aflaţi în plin genocid. Ca urmare, această legendă romantică trebuie, conform intereselor Partidului, eliminată.
Însă formele de transfer identitar între realităţile politice contemporane şi situaţia din Antichitate sau Evul Mediu corespund perfect!
Ca urmare, se începe realizarea unui asemenea transfer identitar între România Populară/Socialistă şi „Dacia”. Aceasta din urmă încetează să fie o realitate istorică obiectivă, determinată de izvoarele istorice şi devine… ceea ce vrea Partidul!

Un exemplu tipic este „discursul lui Burebista” din filmul realizat în 1980 („Burebista”). Un rege trac născut de clasa nobiliară dacică – tarabostes – şi care supune manu militari teritorii întinse, măcelărind orice opoziţie, este prezentat în film ca un „reprezentant al poporului” şi ţine un discurs de activist comunist.

Campaniile de cucerire ale lui Burebista devin, în propaganda comunistă, eforturi – conştiente! – de „unificare naţională”. Evident, nu există nicio atestare istorică pentru asemenea idei, dar cine poate contrazice Partidul?
Decebal – şi el exponent al clasei nobiliare şi puţin apreciat de mulţi dintre supuşii săi, după cum atestă izvoarele istorice – devine, în propaganda comunistă, un alt „luptător pentru popor”.

Despărţirea de U.R.S.S. garanta nomenclaturii comuniste din România puteri lărgite asupra ţării – adică posibilităţi mari de jaf, viol, crimă etc. fără pedeapsă ori întrerupere, fără concurenţă.
Propagandistic, ea este întruchipată de comunişti prin inventarea urii dintre Daci şi Romani, între Dacia şi Romania [a.k.a. „Imperiul Roman”], prin care se făcea transferul identitar între România Socialistă şi Uniunea Sovietică.
Oficial „Imperiul Roman” invadator ar fi simbolizat S.U.A., dar propaganda internă sugera adesea o altă direcţie. Simpla colaborare cu S.U.A. la realizarea filmelor „istorice” de propagandă „dacistă” schimba paradigma şi arăta că „duşmanul” trebuie căutat în altă parte. Nu că S.U.A. ar fi fost cu adevărat un stat prieten pentru comunismul din România, dar „umbra marelui Urs” era mult mai densă, mai apropiată; învecinată chiar.
Poporul trebuia să sprijine nomenclatura comunistă din Ţară împotriva oricărei intervenţii externe. Faptul că această nomenclatură fusese impusă extern trebuia uitat. Faptul că această nomenclatură nu era românească trebuia uitat. Trebuia uitat şi că această nomenclatură distrusese sistematic România, jefuise ţăranii de pământuri şi îi prigonise cumplit, ucisese bestial sute de mii de Români, colaborase la genocidul anti-românesc din URSS, Bulgaria, Ungaria etc.
Nomenclatura comunistă trebuia văzută ca esenţială pentru România şi Români. Trebuia înveşnicită.

Pentru atingerea acestor scopuri se folosesc o serie de şabloane istorice fundamental false, dar simple şi, astfel, uşor de ţinut minte.
Unul dintre şabolane este cel amintit, acela al „urii” dintre Dacia şi Romania, dintre Daci şi Romani.
Sunt invocate repetat, în romane, nuvele şi alte opere literare, în filme şi alte asemenea producţii propagandistice, ideile unui naţionalism dacic născocit.
Într-o opoziţie permanentă cu Romanii care, subtil, sunt tot mai mult asimilaţi Sovieticilor.
Lupta dintre Daci şi Romani devine o paradigmă a luptei dintre Români şi Sovietici.
Atacurile lui Decebal asupra Romaniei lui Traian devin „rezistenţa Daciei în faţa invaziei romane”.
Jafurile dacice în Romania, de pe urma cărora suferă în primul rând populaţia aşezărilor simple, ţărăneşti – adică Traco-Romanii – devin „lupte de eliberare naţională”, „atacuri împotriva cotropitorilor” etc.

Ultima fază a transformărilor istoriografiei comuniste are loc în anii ’80 ai secolului XX.
Treptat Ceauşescu, sigur de poziţia lui în România şi în gândirea Românilor, începe să se extindă în afară. Capătă influenţă, îi place, vrea mai multă. Începe să adune în jurul României ţări mai mici şi mai slabe, pe care le sprijină şi le încurajează. Îşi creşte puterea internaţională.
Dar pe ce bază ideologică, din punct de vedere istoric?
Până atunci paradigma „Românii şi Sovieticii = Dacii şi Romanii” opusese „naţionalismul” comuniştilor români „imperialismului” (şoptit „sovietic”).
Dar extinderea influenţei politice, pe ce bază istorică se putea susţine?
În „Magazinul istoric” există un material folositor: „Neamuri şi triburi tracice”.
Ion Popescu-Puţuri scoate la iveală, fascinant pentru cititori, surse istorice până atunci ocultate de autorităţi, în seria „Pe urmele strămoşilor”.
Şi zugrăveşte pentru prima dată legături între Daci şi Sciţi, între Daci şi Sarmaţi, între Daci şi Traci, între Traci şi Parţi etc., urmărind aceste legături pe întinderi cât mai mari.
Alt om al Partidului, din diaspora, lansează o carte care devine celebră în România – cu sprijinul aparatului de stat, desigur: „Noi, Tracii”.
Tot pas cu pas, cum se făcuse trecerea de la „Slavii cei măreţi” la „Dacii naţionalişti proto-comunişti şi anti-imperialişti”, se inţiază şi o altă optică, aceea a unei „înfrăţiri tracice” – sau traco-scitice – întinsă pe o mare întindere. Prezentată de comunişti ca foarte democratică – proto-comunistă – şi opusă „imperialismului” şi „sistemului” constituit de Romani.
Este o nouă formă a ideologiei urii dintre Daci şi Romani, extinsă.

Dar Regimul Ceauşescu nu apucă să definitiveze această nouă propagandă istorică.
În 1989 o lovitură de stat dată de KGB-işti „în adormire” – cică! – precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi alţii asemenea include şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Liniile politice se aşează puţin diferit.
Ca urmare, şi istoriografia oficială.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre armele Dacilor până în timpul lui Decebal

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.

Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).
În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.

Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).

Dacia Decebal 01

Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.

Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză „polearms” ori „pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria „lăncilor„. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit „coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.
Falx-ul dacic – numit şi „daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).

Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.
Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptă, cosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.

Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.
Junghere, pumnale curbe sau drepte, cosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca „monezi”.

Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.

Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.

Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.
În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.

Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.

Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.

Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).

Merită amintite şi centurile metalice grele, „cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.
Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.

Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.

Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.
Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.
Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.
Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).

În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi,  desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.
Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.
De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.

Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Stânjen = veche măsură românească de cam 2 metri şi ceva (de obicei între 2,2 şi 2,26 m).

** Curbura scuturilor ajuta la devierea loviturilor inamice, uşurând atât efortul scutului (care rezista mai mult) cât şi pe cel al purtătorului.

*** Romanii erau obişnuiţi să lupte în inferioritate numerică. În Bătălia de la Alesia, de pildă, în care Galii sunt zdrobiţi de Cezar, raportul de forţe a fost de cca. 1:20 în favoarea Galilor. Această capacitate a Romanilor de a învinge forţe net superioare numeric era una din pricinile admiraţiei Tracilor faţă de ei (şi a condus la înscrierea unui număr uriaş de Traci, de până la 250.000 de oameni pe generaţie, în armatele romane).