Etichetă: Romania

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre armele Dacilor până în timpul lui Decebal

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.

Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).
În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.

Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).

Dacia Decebal 01

Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.

Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză „polearms” ori „pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria „lăncilor„. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit „coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.
Falx-ul dacic – numit şi „daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).

Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.
Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptă, cosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.

Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.
Junghere, pumnale curbe sau drepte, cosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca „monezi”.

Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.

Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.

Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.
În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.

Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.

Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.

Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).

Merită amintite şi centurile metalice grele, „cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.
Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.

Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.

Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.
Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.
Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.
Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).

În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi,  desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.
Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.
De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.

Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Stânjen = veche măsură românească de cam 2 metri şi ceva (de obicei între 2,2 şi 2,26 m).

** Curbura scuturilor ajuta la devierea loviturilor inamice, uşurând atât efortul scutului (care rezista mai mult) cât şi pe cel al purtătorului.

*** Romanii erau obişnuiţi să lupte în inferioritate numerică. În Bătălia de la Alesia, de pildă, în care Galii sunt zdrobiţi de Cezar, raportul de forţe a fost de cca. 1:20 în favoarea Galilor. Această capacitate a Romanilor de a învinge forţe net superioare numeric era una din pricinile admiraţiei Tracilor faţă de ei (şi a condus la înscrierea unui număr uriaş de Traci, de până la 250.000 de oameni pe generaţie, în armatele romane).

 

Străbuni uitaţi. Cei dinainte de noi (I)

Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - c

1. Celţii sau Galii

Moţii – locuitorii din Apuseni – sunt numiţi astfel pentru că bărbaţii purtau părul împletit – în parte, sau de tot – în ceea ce local se numea „moaţe” – astăzi le-am spune, mai curând, „codiţe”. Aceste moaţe ale moţilor – cunoscute astăzi mai ales prin chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan – sunt de fapt coafură antică celtică. Moţii fiind astfel, din câte ştiu, singura populaţie europeană ce a păstrat natural, ca parte a culturii sale, această coafură celtică din Antichitate până în secolul XX.

Tot în ceea ce îi priveşte pe Celţi trebuie să spunem şi că influenţa lor culturală a fost uriaşă. Ei au adus civilizaţia fierului în teritoriile în care s-au aşezat în cadrul marilor lor migraţii. Sub numele de Gali, ei pătrund până dincolo de Nipru la nordul Mării Negre (şi Azov) şi până în adâncurile Asiei Mici, unde înfiinţează Galatia, devenită mai târziu provincie romană. Şi care este unul dintre primele teritorii în care se răspândeşte creştinismul, chiar de către Sfinţii Apostoli. Paradoxal, şi în lumea traco-scito-celtică de la nordul Mării Negre este adus creştinismul tot în vremea Sfinţilor Apostoli. Doar că în vreme ce în Asia Mică primii – şi cei mai cunoscuţi – vestitori ai Evangheliei sunt Sfinţii Apostoli Pavel, Marcu şi Barnaba (cu însoţitorii lor), în ţinuturile nord-pontice Sfântul Apostol Andrei este primul creştinător.

De asemenea, trebuie ştiut că Dunărea a fost, de la izvoare şi până la gurile ei, un loc în care galii au avut o prezenţă extrem de importantă de-a lungul veacurilor. Ca pildă a acestui fapt amintim că limesul roman sau hotarul roman de la Dunăre – un întreg teritoriu, nu o „linie”, aşa cum este văzută astăzi – avea, din părţile Austriei de astăzi până la Dunăre, localităţi precum:

Boiotro (Passau), Boiodurum (Passau-Innstadt), Stanacum (Oberanna), Ioviacum (Schlogen), Ovilava (Wels), Lentia (Lenz), Lauriacum (Enns, centru foarte important, tabără legionară), Albing (perechea lui Lauriacum şi, de asemenea, tabără legionară), Canabiaca (Zeiselmauer), Vindobona (Viena), Caruntum, Arrabona (Gyor), Brigetio (Komarom), Odiavum (Almasfuzito), Crumerum (Nyergesujfalu), Aqvincum (Budapesta; de fapt în Buda, cu Transaqvincum şi Contra Aqvincum la Pesta, pe malul răsăritean al Dunării), Lussonium (Dunaklomod), Cornacum (Sotin), Sirmium (Sremska Mitrovica), Acumincum (Slancamenul Bătrân; localitate aflată aproape de gura Tisei de astăzi), Rittium (Surduk), Taurunum (Zemun), Singidunum (Belgrad), Viminacium (în dreptul gurii vechi a râului Caraş, nu foarte departe de cea de astăzi), Bononia (Vidin), Tegulicum (Turtucaia), Arrubium (Măcin), Aliobrix şi Noviodunum etc.

Costantin_nord-limes_png - cCu verde hotarele şi direcţiile pătrunderii Galilor/Celţilor în Răsărit; Roma este invadată de ei la anul 390 î.Chr., regiunile traco-ilire puţin mai târziu; asimilaţi în cea mai mare parte a acestui spaţiu (cu excepţia I-lelor Britanice), ei vor contribui foarte mult, totuşi, la culturile ce se vor forma local şi la unitatea europenilor

Desigur, toate aceste localităţi cu nume sau influenţe celtice – multe pur şi simplu celtice până la cucerirea romană – sunt doar un exemplu. Noricum este un ţinut celtic, Panonia devine şi ea, din anul 400 î.Chr. încolo, o provincie majoritar celtică. Doar partea sa de răsărit, de dincolo de Dunăre, va intra în secolul I d.Chr. sub stăpânirea Sarmaţilor Iazigi, care vor stăpâni Celţii şi Traco-Ilirii din cuprinsul ei (la rândul lor, fiind stat clientelar al Romanilor).

Pe de altă parte, Galii au cucerit sau invadat vreme de secole Peninsula Italică, având o contribuţie esenţială în prăbuşirea (mini-)imperiului etrusc şi influenţând puternic pe latini, alături de mulţi alţii. Înainte ca stăpânirea romană să ajungă la hotarele Galiei, şi înainte ca primele triburi şi ţări galice să se alăture Romaniei, invaziile celtice loviseră deja Italia şi chiar Roma, căreia îi impuseseră tribut.

Galaţi, Galu, Gălăţui – sunt doar câteva toponime de origine celtică. Şi dacă Celţii sunt asimilaţi de populaţia traco-iliră în multe zone din Carpaţi, iar Burebista distruge cu totul nobilimea celtică încă neasimilată, există însă, până astăzi, o moştenire celtică uriaşă.
În tot spaţul tracic şi în spaţiul scitic întins din Panonia (azi în Ungaria) şi până în stepele Doneţului, cultura celtică a lăsat în urmă numeroase mlădiţe, mărturisite şi de un foarte bogat tezaur arheologic. De la arme de fier la structuri megalitice, de la piese de ceramică la podoabe, specialiştii găsesc şi studiază an de an o mulţime de vechi şi noi piese ale unei civilizaţii străvechi.
Astăzi trecută sub tăcere şi de prezentările didactice – simplificatoare până la falsificare – şi de mass-media, şi chiar de conştiinţa publică. Se uită de prezenţa Celţilor în Apuseni şi pe Dunăre, la Nistru şi dincolo de acesta, de prezenţa lor în Macedonia şi Tracia, în Galatia Asiei Mici şi multe alte părţi. Se uită de faptul că aceşti Gali au fost şi un factor de regionalizare – se pare că Dacii s-au desprins de restul Traco-Ilirilor sub influenţa lor – dar şi de unificare (cultura fierului adusă de ei, numită azi Latene, răspândindu-se din Insulele Britanice până în Asia Mică şi la nordul Mării Azov). Se uită că au fost în număr imens în armatele romane, întrecându-i în număr chiar şi pe Tracii alături de care au luptat, pentru Romania, în nenumărate bătălii şi războaie. Se uită că au dat eroi şi sfinţi, că au făcut parte din urzeala care, hrănită de harul Duhului Sfânt, a născut Poporul Român. Doar unii arheologi şi istorici se mai apleacă asupra amintirii lor, asupra nenumăratelor urme pe care le-au lăsat. Şi dintre care multe, de la unele unelte şi arme până la muzica lor, se păstrează până astăzi în Cultura României Străvechi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Această scurtă prezentare istorică a apărut în anul 2011. Forma prezentă este preluată din Revista Atitudini.

După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri anti-româneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin.

La o primă vedere, pentru a înțelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susținători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alți monştri din istoria recentă a umanității, alături de urmaşii lor din Ungaria „şi nu numai „de astăzi.

Dar, din nefericire, mulți sunt atât de lipsiți de cele mai elementare cunoştințe istorice, încât chiar nu înțeleg ce se petrece.

De aceea, să vedem o scurtă istorie a Românilor, Secuilor şi Ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi istorici recunoscuți internațional şi chiar mondial[1]. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul Românilor

După cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizați prin Evanghelie. Că Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizați sau romanizați apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici[2]. Deosebiri apar la factorii de romanizare[3] şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc. În această ultimă privință întinderea schițată de Nicolae Iorga (din Carpații Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră[4])  ni se pare a fi un minim de bun-simț[5].

Prezența Românilor atât la nord cât şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea Ungurilor în Europa, după mijlocul secolului IX d.Hr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în chiar locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfântul Constantin cel Mare, pe țărmurile Bosforului. Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, Românii nordici se simțeau atât de legați de acesta încât şi conducătorii lor „de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori „ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură. Simplul fapt că primele creştinări ale Ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului roman şi nu de agenții papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct.

Până în secolul IX d. Hr. Românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciți” la sfinți ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităților stră-române şi române este foarte lung. Şi, spre deosebire de alte nații, Românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mâna celorlalți. Mari ctitorii ale românității, precum Sfânta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către Români într-o frățească unire cu alți constructori (în cazurile amintite împreună cu Armenii). O altă pildă sunt trupele din Sciția Mică sau Dicia[6] „cum se numea pe atunci Dobrogea[7] „care apărau nu doar acel ținut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi gurile Dunării. Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim[8], Sfântul Ioan Casian[9], Dionisie Exiguul[10] şi Niceta de Remesiana[11], ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punți între Răsăritul şi Apusul Romanității, dar şi între Romanitate şi celelalte națiuni creştine „Greci, Armeni, Egipteni şamd. Existența lor a însemnat atât de mult pentru unitatea Creştinătăți cât aproape nu se poate spune. Atât de mult, încât atunci când invazia slavă rupe „la începutul sec. VII „legătura Românității cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de Constantinopol. Imperiul roman „devenit de limbă greacă şi numit romaic[12] „şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înțeleagă. Mijlocirea Românilor încetase, iar prețul plătit de Europa „şi chiar de întreaga omenire „va fi cumplit.

Sunt doar câteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrânți la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaților „Transilvania „şi se aşează stăpâni peste Românii şi Slavii din Panonia, oameni paşnici care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi țineau spiritual de Imperiul roman[13].

Ce au adus Ungurii la venirea lor în Europa? Oricât de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare. Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăție, Ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănați cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă[14], ce răvăşise Europa câteva secole mai devreme[15]. Aceeaşi neomenie a însoțit primul secol al Ungurilor în Europa. O dâră de dureri cumplite, de sânge şi foc rămânea în urma fiecărei acțiuni[16] sau năvăliri a lor, până când germanii aproape îi nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).

În aceeaşi vreme însă, o ramură începuse a se depărta de păgânismul inuman care era la originea cruzimilor nesfârşite săvârşite de Unguri. Sub influența Românilor din Panonia, şi poate şi a Secuilor, unii dintre războinicii unguri, şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează. Ultimii doi sunt chiar botezați la Constantinopole, devenind apostolii Credinței şi civilizației într-un neam sălbatic şi aducând pe ierarhul Ierotei „hirotonit, desigur, la Constantinopole „ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii „unealtă sângeroasă a papalității

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice „ca celebrele „Donații Constantiniene” „au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învățăturii de Credință. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste „de la supremația papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu „au fost impuse manu militari întregului Occident[17].

În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părților de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forță a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat țările şi popoarele ortodoxe, Inchiziția, păgâni plătiți să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupților în țările țintă „Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.

Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliații germani „sau supuşii germani -ai Papalității nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste „fie ele creştine sau păgâne „din Răsărit[18].

O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?

Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş „care venea în conflict cu mândria ungurească „dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naționalități, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurință pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogați, avea să prevaleze.

Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte nații avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credință, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioții nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.

De la Voiteh cel devenit Ştefan „pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulți alți criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] „a devenit Ungaria unealta Papalității. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuții religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.

Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credința romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forța care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiții şi veleități universale a papalității „Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănțuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forță de percuție a fost Regatul ungar„ [20]

Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Iştvan (Ştefan) a fost chiar Poporul Ungar. Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinței a fost inacceptabilă atât pentru noul trecut la romano-catolicism cât şi pentru urmaşii săi. Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuții publice el „a convertit” pe toți nobilii din nucleul central al Ungurimii. Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viață şi canonizat după moarte de Papalitate.

Foarte mulți dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată principalii vizați de presiunea papistă au fost nobilii „Unguri, Români, Slavi „aflați sub controlul coroanei ungar. Se credea că oamenii de rând vor fi siliți de stăpâni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate față de stăpâni.

Acest lucru s-a întâmplat prea puțin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ținut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzând prigoanei catolice preoții şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor. Totuşi mulți dintre nobilii Români şi Slavi s-au integrat atât papismului cât şi ungarismului, pierzându-şi identitatea etnică precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.

Roadele rasismului şi persecuțiilor ungureşti

Într-un fel sau altul, prigoana a devenit mai aprigă. La început numărul mic al nobililor unguri supraviețuitori impusese o oarecare măsură în persecuții. Cu timpul însă, numărul lor a crescut prin asimilarea nobililor slavi „mai ales în părțile Croației şi Dalmației „şi a celor români „mai ales în Panonia şi regiunile Tisei. Ca urmare, şi persecuțiile au devenit din ce în ce mai puternice şi sistematice. Între altele, ele erau şi un mijloc de creştere a puterii şi averii, slujitorii Papalității obținând numeroase avantaje.

Oricât de trist ar fi, trebuie să spunem adevărul: foarte mulți Români au trădat. Au trădat mai ales de frică şi din oboseala de a mai rezista prigoanei, dar unii şi din lăcomie. Şi-au trădat Credința, şi-au trădat Neamul. Au devenit întâi catolici, iar apoi şi unguri. Înaintarea Catolicismului în Românime a însemnat şi deznaționalizare, nu doar apostazie. Românii trecuți la Catolicism îşi pierdeau rădăcinile şi intrau în puterea unui cler superior în întregime străin şi duşman Neamului Românesc. Totodată prin trecerea la Catolicism Românii căpătau, în teorie, cale liberă către structurile superioare ale societății. Dar şi aici domnea un feroce rasism anti-românesc. Deci, şi în religia nou căpătată, şi în straturile sociale nou accesibile, Românul era privit ca un nimic, doar Ungurul însemna ceva, urmat de Neamț şi, la urmă, de Secui. Ca urmare, mulți, foarte mulți dintre Românii ce îşi pierduseră Credința îşi pierdeau şi Neamul, maghiarizându-se. Rezultatele? Să le vedem!

Populația ungurească nu depăşea, pe la anul 960 d.Hr., un maximum de 100.000 (o sută de mii) de oameni, foarte mulți dintre aceştia nefiind de fapt Unguri propriu-zişi, ci feluriți străini adăugați grupului unguresc de războinici jefuitori. Aceştia nu depăşeau un maximum de 50-60 de mii de oameni. Dar să luăm cifra maximă, de 100.000 de oameni. În acelaşi secol X, numărul Românilor de la N de Dunăre este de minimum 1.500.000 (un milion cinci sute de mii) de oameni. Totdeauna sporul natural al Ungurilor a fost mult sub sporul natural al Românilor. Dar hai, de dragul demonstrației, să punem egalitate între aceste două sporuri naturale. În secolul XX, Ungurii au ajuns la o populație de 10.000.000 (zece milioane) oameni. Proporțional, Românii ar fi trebuit să fie 150.000.000 (o sută cincizeci de milioane)!!! Însă, în statisticile vremii, Românii apar ca fiind, la nord de Dunăre, cca. 20.000.000 (douăzeci de milioane). Cum se explică această diferență? Cum se explică faptul că o națiune având un spor natural mai mic ajunge de la o sută de mii la zece milioane de oameni, iar o națiune având un spor natural mai mare ajunge de la un milion şi jumătate la douăzeci de milioane de oameni, în aceeaşi perioadă? Răspunsul este foarte simplu: prima națiune a crescut mai puțin prin spor natural, dar a crescut foarte mult prin asimilări forțate!

Este de ajuns să amintim că numele Satu Mare sau Sătmar, nume tipic românesc[21], a fost maghiarizat sub numele Szatmar, Szathmar, Szathmary şamd, ca să se ascundă originea sa reală. Totuşi toate familiile ungureşti care poartă asemenea nume „şi sunt destule! „sunt la izvoare familii de Români deznaționalizați.

Acestea sunt roadele rasismului şi persecuțiilor ungureşti de peste o mie de ani asupra Românilor şi altor popoare: crime, jafuri, rapturi, împopoțonarea cu meritele altora, genocid şi asimilare forțată.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Ca, de pildă, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu, P. P. Panaitescu şi alții asemenea.

[2] Amintim în grabă pe Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Gheroghe Brătianu, Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Constantin Papanace, Silviu Dragomir, Ovid Densuşianu, P. P. Panaitescu şamd.

[3] Uneori se pune accentul pe creştinare, alteori pe cucerirea şi administrația romană, alteori „foarte general „pe elementul cultural şamd. Credem că singurul factor esențial ce explică unitatea lingvistică a limbii române „care unitate implică o etnogeneză simultană şi relativ omogenă pe o întindere foarte mare „este, desigur, răspândirea Învățăturii lui Hristos. Ea s-a făcut în vremea Sfinților Apostoli şi ucenicilor lor în mai tot spațiul traco-ilir aflat sub stăpânire sau influență latină, atât de la sud cât şi de la nord de Dunăre. În afara fâşiilor litorale greceşti, limba propovăduirii şi cultului a fost, fireşte, latina.

[4] Istoria românilor, vol. II, p. 102 în ediția 1992.

[5] Până la urmă şi cei care, asemenea lui Ovid Densuşianu sau Ferdinand Lot, încearcă să plaseze centrul de greutate al formării Poporului Român la S de Dunăre sunt nevoiți „de fapte lingvistice şi istorice incontestabile „să admită existența unor ramificații (de mare influență, însă!) şi la N de acest fluviu. Ceea ce „chiar fără a recurge la alte numeroase argumente „le anulează apriori propria teză.

[6] Dicia, de la Dacia.

[7] De unde şi numele de dician pentru dobrogean în Limba română a secolelor XVI-XIX.

[8] Străromân de la granița dintre Panonia şi Iliria, primul care dă o traducere integrală a Sfintelor Scripturi în limba latină (aşa numita Vulgata, din pricina elementelor de limbaj popular din vocabularul şi gramatica traducerii, elemente de altfel foarte utile pentru studiul fazelor timpurii ale Limbii române).

[9] De fel din Dobrogea „Sciția Mică / Dicia „adevăratul întemeietor al monahismului apusean „deformat mai târziu de racilele papismului „şi mare ascet şi teolog.

[10] De asemenea din Dobrogea, mare ascet şi teolog, autorul calendarului folosit astăzi de întreaga omenire.

[11] Episcop din Timoc „pe atunci Dacia Aureliană „şi mare teolog. Va aduce la Hristos şi latinitate pe mulți dintre acei daci încă rămaşi păgâni la sud şi mai ales la nord de Dunării. Printre altele a fost unul din cei mai mari imnografi ai istoriei creştine, fiind şi cel care a creat primele Te Deum-uri (toate care au urmat fiindu-i, evident, tributare). A ştiut să țină o legătură strânsă între Dacia şi Dardania şi Italia.

[12] Prin această denumire „de romaic sau romei „grecii din Imperiul roman voiau să arate că nu au legătură cu vechii elini şi păgânismul lor, ci sunt, în lipsa Românilor, continuatorii şi moştenitorii Romanilor şi Romanității răsăritene.

[13] Fapte atestate chiar de cronicile ungureşti cele mai vechi. Imperiul roman era cel cu capitala la Constantinopole.

[14] Să amintim ca pildă fie şi numai că numele hun Atila înseamnă „Ucigaşul” sau „Asasinul”.

[15] Trebuie să spunem însă că, în afara neomeniei fără margini, nu exista nicio legătură între huni, neam turcic „ai căror urmaşi cei mai apropiați sunt ciuvaşii din Rusia „şi unguri, neam fino-ugric sau de altă origine, dar în nici un caz turcică.

[16] Aici intră şi, trebuie spus, acțiunile făcute „la comandă”, adică actele de mercenariat militar comandate lor de câte o țară sau putere împotriva alteia.

[17] Pentru cei care doresc să ştie mai multe „şi documentat! „în această privință, recomandăm cărțile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică ale istoricului „fost istoric romano-catolic „Wladimir Guettée, Căderea Angliei ortodoxe de Vladimir Moss (scriitor şi istoric britanic), Viețile sfinților ortodocşi din Apus. Sfinții Insulelor Britanice, de Vlad Benea, Românii în secolul al XIII-le. Între cruciată şi Imperiul mongol de Şerban Papacostea şamd.

[18] Să nu se creadă că un asemenea număr, ce pare foarte mic astăzi, era de neglijat. Hunii îngroziseră întreaga Europă cu armate de „doar” 30.000 de luptători.

[19] Unul dintre ultimii criminali odioşi „beatificați” de Papalitate este Cardinalul Aloisije (Alois) Stepinac, un mare sprijinitor al ustaşilor, şovinişti croați ce au masacrat în 1941-1945 cel puțin 500.000 sârbi, au expluzat cel puțin 250.000 şi au silit să devină catolici încă pe atâția. De asemenea, conform aceleiaşi surse „Centrul Simon Wiesenthal „ustaşii au masacrat mii şi mii de evrei (se estimează la peste 30.000 numărul total al victimelor evreieşti) şi țigani (cifrele variază între 40 şi 100 de mii de oameni ucişi) tot pe considerente etnice. Deşi, conform principiilor iezuite, Aloisije Stepinac se manifesta politicos față de orice „minoritar” care îi cerea ajutorul, el încuraja totodată pe ustaşi în lucrarea lor, adică în măcelărirea aceloraşi „minoritari”. De asemenea acest cardinal avea o atenție deosebită pentru Ortodoxie, față de care nutrea un dispreț şi o ură fără margini. Prin acțiunile sale consecvente, dincolo de unele circumstanțiale şi ceva discursuri iezuite, Alois / Aloisije Stepinac este un complice „dacă nu chiar autorul moral „al monstruoaselor crime ale ustaşilor.

[20] Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea „, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 7.

[21] Deşi cele mai cunoscute toponime cu această formă sunt oraşul Satu Mare şi ținutul sau județul cu acelaşi nume, sunt departe de a fi singurele din Românime şi, mai mult, sunt incontestabil de origine latină (atât substantivul „sat” cât şi adjectivul „mare” având această origine).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă