Etichetă: România Străveche

Puţin despre artele marţiale româneşti. Cuţitul (V)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

După ce am vorbit despre arte marţiale în general, despre animalele care au însoţit pe Români în luptele lor, despre spada care era arma vitejilor şi despre ghioaga românească, şi alte arme înrudite cu ea, azi trecem la

d. Lupta cu cuţitul.

Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.
Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.

Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.

Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva -dezarmat.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.

Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!

Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.
Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.

Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.
Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.

Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.

Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.

În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.

În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile „de obşte” lăutarii sunt puşi pe o „masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt „duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină „bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.

Brăila şi Galaţiul au avut nu doar o veche tradiţie a cuţitarilor, dar chiar o adevărată rivalitate pe temă, ajungându-se la forme de harţă sau duel între cuţitarii din cele două oraşe. Această rivalitate se păstrează până astăzi.
De fapt toate zonele portuare – de la Dierna/Orşova, Drobeta şi Calafat până la Constanţa şi celelalte porturi maritime – au avut o bogată tradiţie a cuţitului, în care un rol foarte important l-au avut marinarii. Aceştia au fost întotdeauna adepţi ai cuţitului – între săbii preferând-o oricând pe cea scurtă – şi au ştiut să-l folosească.
Iarăşi, în bălţile româneşti, din Banat şi Panonia centrală până în Delta Dunării, cuţitul a fost nu doar o unealtă fundamentală, ci şi arma cea mai la îndemână.

Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.

Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea „unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.

Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.

Datul cu şuriu’/şişu’ era denumirea folosită în puşcării şi mahalale pentru formele de folosire a cuţitului în aceste locuri. În vreme ce în vechea tradiţie românească folosirea cuţitului cuprindea crestături (tăieturi), împunsături şi lovituri (cu pumnul sau partea de jos a mânerului cuţitului), în puşcării şi mahalale datul cu şuriu’ implica mai ales împunsături sau străpungeri, date pe neaşteptate, rareori tăieturi fulgerătoare (la gât, gură sau ochi), de obicei date din „gardă inversă” (lama ţinută în lungul antebraţului).

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

(va urma…)

 Mihai-Andrei Aldea

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea

Piticii. Între culturi, istorie şi legendă

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cartea lui Iov, Capitolul 28:

„1 Cu adevărat, argintul are zăcămintele lui de obârşie şi aurul are locul lui de unde-l scoţi şi-l lămureşti.
2 Din pământ scoatem fierul şi din stânca topită scoatem arama.
3 Omul a pus hotare întunericului şi cercetează până în cele mai depărtate adâncuri, sfredelind piatra ascunsă în umbră şi în beznă.
4 Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe funii şi se clatină încoace şi în colo.
5 Şi deasupra este pământul din care iese pâinea, dar pe dedesubt este răvăşit ca de foc.
6 Aici pietrele lui sunt de safir, dincoace sunt puzderii de aur,
7 Cărări pe care nu le-a cunoscut pasărea de pradă şi pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat.
8 Fiarele sălbatice nu le-au călcat niciodată, niciodată leul nu s-a strecurat pe aici.
9 Dar omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci de cremene şi munţii i-a răsturnat din temelie.
10 El a săpat şanţuri în stânci şi nimic de preţ nu scapă privirii lui.
11 El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină.”

Aceste cuvinte ale Bibliei vorbesc despre un popor străin – adică puţin cunoscut celorlalţi oameni – care ţine, totuşi, de omenire şi care a săpat, „departe de oameni„, nenumărate cărări în adâncurile pământului, fie acesta cel „din care iese pâinea„, câmpia, sau, dimpotrivă, muntele.

Poate să pară de neînţeles amestecul între cuprinderea poporului străin între oameni, şi, în acelaşi timp, deosebirea lui de aceeaşi oameni. Căi, pe de-o parte, se spune că „omul a pus hotare întunericului” sau „omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci”, iar pe de alta că „un popor străin a săpat cărări… departe de oameni„.
Dar dacă ne uităm în Scripturi vedem că sunt şi alte locuri în care se foloseşte aceeaşi vorbire atunci când este vorba despre o anume parte a oamenilor;
cuprinderea acestei părţi între oameni se face spre a-i arăta, după cum sunt, parte a omenirii, iar deosebirea se face între ei şi, desigur, majoritatea oamenilor.
Deci, pe scurt, poporul necunoscut face parte din stirpea oamenilor, dar se deosebeşte puternic de cei mai mulţi dintre aceştia.

Dincolo de aceste mici lămuriri, se pune, totuşi, întrebarea: cine este acest popor necunoscut?
Etnologic şi istoric există un singur răspuns posibil: piticii.

În foarte multe părţi ale lumii, pe multe continente, piticii sau oamenii mici sunt cunoscuţi, în legende, basme şi mituri, ca o parte străveche a omenirii. Unii trăind pe lângă ape, în păduri, în stâncării şi alte ascunzişuri, dar şi în peşteri şi mine.
Aşa apar piticii în basmele şi legendele Românilor, aşa sunt văzuţi şi în folclorul Amerindienilor, aşa apar în legendele şi basmele Celţilor şi ale multor alte popoare, de la Scandinavi şi Teutoni până la Chinezi şi Japonezi, din Siberia în Africa.
Şi aceştia, piticii din folclorul întregii omeniri, sunt singurii pentru care citatul biblic din Iov se potriveşte.

Desigur, aici se pune o altă întrebare: chiar există sau au existat pitici?

Răspunsul este unul simplu: da, au existat şi există pitici. Dar în ce măsură au existat şi există aşa cum spun basmele, miturile sau legendele… este mult de cernut!
De fapt pitici există şi astăzi, mult mai mulţi decât ne dăm seama, de la popoarele de pigmei din Africa şi până la concetăţenii noştri de statură mică.
Faptul că în trecut grupuri dintre ei aveau propriile aşezări, cătune şi sate risipite printre cele ale celorlalţi Români şi ale altor neamuri este de aşteptat, aşa cum au şi pigmeii din Africa asemenea aşezări. Tot de aşteptat este ca valurile Istoriei să-i fi risipit.
Pe de-o parte, fanatismul Apusean a distrus tot ceea ce nu se conforma unui anume standard. În care chiar şi înălţimea a jucat un rol greu. Prezenţa piticilor ca sclavi la curţile – foarte murdare, de altfel – ale nobililor şi regilor apuseni este foarte bine documentată. Există chiar şi tapiserii şi tablouri medievale în care aceştia apar, uneori în poziţii mai bune, alteori ca „jucării” ale celor puternici. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Turold, piticul zugrăvit şi numit în Tapiseria Bayeux, care a trăit în secolul al XI-lea la curtea Contelui Guy (Ponthieu). Departe de a fi singurul, este doar unul dintre mulţii pitici întâlniţi în documentele Evului Mediu Vest-European.

Distrugeri şi mai mari au loc în Asia şi dinspre Asia.
Dacă amintim doar de cetăţi, oraşe şi chiar popoare întregi rase de pe faţa pământului de năvălirile mongole şi tot avem în faţă un genocid uriaş, în care făpturile mai slabe au fost nimicite fără nicio milă, ireversibil.

În sursele folclorice româneşti, dimpotrivă, piticii apar într-o poziţie egală cu a oamenilor „obişnuiţi”, chiar dacă uneori „supăraţi/necăjiţi de oamenii răi”.
Unii dintre ei trăiesc în munţi, în peşteri şi mine. Aceştia, de obicei, sunt şi făurari foarte înzestraţi.
Alţii sunt morari, sau se ocupă cu alte meşteşuguri, undeva pe hotarul dintre tărâmuri, la marginea dintre stăpânirea oamenilor şi sălbăticiile necunoscute.
Alţii sunt iubitori de păduri şi apă, ducându-şi traiul în adâncuri foarte greu de pătruns pentru om.
În sfârşit, dacă unii vieţuiesc în stâncării – uneori aproape de urieşi – alţii, dimpotrivă, în adâncurile pământului, într-o lume neumblată de om şi de fiare, ascunzându-se aici de răutatea lumii. (Printre aceştia sunt blajinii.)
Fie că au un fel de viaţă, fie că au altul, fie că sunt prietenoşi, arţăgoşi sau sfioşi – foarte rar duşmănoşi – aceşti pitici sunt priviţi în folclorul românesc vechi cu mult drag, cu respect şi prietenie, ca nişte adevăraţi fraţi (aşa cum sunt şi numiţi uneori de către Români). Bătrânii piticilor sunt socotiţi a fi izvoare de adâncă înţelepciune, şi în cunoaşterea firii, dar mai ales a sălbăticiei şi artei făurarilor, neîntrecuţi.

După izvoarele străvechii culturi româneşti, treptatul amestec între fetele piticilor – se zice, foarte frumoase – şi oameni(i obişnuiţi), a făcut să se piardă hotarul dintre cele două părţi. Aşa cum s-au pierdut, în timp, şi hotarele dintre oameni(i obişnuiţi) şi uriaşi. De aceea se întâmplă ca în familiile româneşti să se ivească, parcă de nicăieri, ba oameni de statură foarte mică, ba unii foarte înalţi. De fapt, moştenitori ai seminţiilor străvechi, fie ai piticilor, fie ai uriaşilor.

În această parte a cunoaşterii suntem, e bine să o spunem, pe un tărâm în care cunoaşterea sigură se îmbină cu întrebările şi necunoscutul.
Faptul că pitici au existat şi există este absolut cert; este o realitate biologică, medicală şi istorică absolută.
Cât din ceea ce păstrează culturile lumii din amintirea vechilor pitici este adevărat… rămâne să aflăm, poate, pas cu pas, prin cercetări cât mai profunde – şi cât mai străine de prejudecăţi.
Pentru mine însă, amintirea piticilor din basmele şi legendele Românilor este vie şi adevărată; îmbinarea de părţi rele şi bune, atât ale piticilor cât şi ale celorlalţi oameni trăitori atunci este atât de firească, descrierea vieţii acestora se potriveşte atât de bine cu numeroase descoperiri arheologice, încât sunt încredinţat că mult, foarte mult, din ceea ce pare doar închipuire, este adevăr, fie el şi străvăzut prin ceţurile vremilor.

Mihai-Andrei Aldea

Căţelul pământului şi uitarea Străvechii Românii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În România Străveche a fost o viaţă care astăzi poate să pară cel mult legendară celor înghiţiţi de lumea nouă.
Cu adevărat, ce şi cum ar putea înţelege Românofonii străini de pământ, străini de ape, străini de văzduh şi cer, străini de pădure şi iarbă, străini de vietăţile Creaţiei lui Dumnezeu?
Înlănţuiţi în lumi „virtuale”, înlănţuiţi în prietenii ireale, dependenţi de betoane, asfalt şi închiderea în camere – ca să nu mai amintim de beţie şi altele asemenea – ce şi cum ar putea înţelege din libertatea pe care o trăia Românul din vechime, legat de un minunat întreg azi neştiut?
Şi totuşi, Străbunii ne cheamă! Ne cheamă şi lumea lor, ne cheamă România Străveche şi Legea Românească.
Dragostea de Dumnezeu s-a văzut la Românii vechi în primul rând în dragostea faţă de fire, în legătura lor cu natura – cum i se zice astăzi. O legătură adâncă, bogată, înţeleaptă. Dispreţuită de greco-franţuzito-germano-ruso-engleziţii ultimelor veacuri, privită – ca şi Legea Românească şi Credinţa Străbună – drept „superstiţii”, „înapoiere” şi tot aşa…
Dar care, unei priviri sincere, ce caută temeiurile adânci ale existenţei, îi apare plină de o înţelepciune cu atât mai uimitoare.

Căţelul pământului este un nume sub care, cândva, se înţelegeau, după împrejurări, două feluri de vietăţi: brebul sau castorul şi orbetele sau ţâncul pământului.
În basmele româneşti de demult se vorbeşte despre viteji care capătă drept ajutor câinii pământului, doi sau trei, de obicei unul fiind mic faţă de ceilalţi.

Castorul ori brebul (Castor fiber) este o vietate fără de care nici nu se putea gândi, cândva, pădurea românească ori balta românească.
Din sudul cald şi până în îngheţata miazănoapte, dar mai ales între părţile nordice ale Hemului (Munţii Balcani), coastele Alpilor şi bălţile dinspre Marea Baltică, brebul sau castorul cu vizuinele şi zăgazele (stăvilarele) sale era întâlnit pretutindeni.
Lipsa lui însemna lipsa apei.
De aceea castorul era întâlnit în Sciţia Mare, dintre Prut şi Emba (râu la răsărit de Volga), doar în bălţile şi pe râurile mai mari, lipsind pe întinderile (parcă) nesfârşite ale câmpiilor sau stepelor din această parte a lumii.

Aici însă devenea des întâlnit ţâncul pământului sau orbetele (Spalax leucodon sau Spalax microphtalmus, dar şi Nannospalax leucodon), tot rozător şi el, ca şi castorul, însă mult mai mic şi iubitor al unui pământ mai uscat decât cel de pe ţărmurile râurilor şi din bălţi.
În Bărăgan, în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarbia şi alte părţi ale Sciţiei Mari, în Câmpia Tisei, între Dunăre şi Alpi, trecerea de la părţile umede, cu mlaştini şi apă multă, la cele mai uscate – pe care astăzi le-am numi de stepă – se făcea simţită şi prin înlocuirea castorilor cu orbeţii. Dar, de fapt, aceştia însoţeau ţinuturile înierbate până sus, în păşunile munţilor. Astfel că până şi pe înălţimi aveai trecerea de la căţeii pământului de pe lângă ape către căţeii pământului din locurile mai seci.

După cum se vede, sub numele de căţeii pământului avem de-a face cu mai multe animale, toate mamifere, toate rozătoare, dar din specii diferite.
Orbeţii, ce-i drept, fie ei mai mici sau mai mari, seamănă destul de mult între ei, însă castorul se deosebeşte limpede. Ca urmare, se pune întrebarea ce i-a făcut pe Români să unească aceste vietăţii deosebite sub un singur nume?

Lătratul… sub pământ!

Ceea ce au în comun vietăţi acvatice precum castorul şi subpământene, precum orbeţii este faptul că latră şi fac acest lucru foarte mult, castorul, şi exclusiv, orbeţii, sub pământ.
Altfel spus, în vizuinile sale, aflate şi sub apă, dar şi, logic, sub pământ, castorul are cea mai vocală parte a vieţii sale. Atât când înoată, cât şi în lucrările sale terestre, este mai degrabă tăcut. În schimb în vizuină este, adesea, chiar gălăgie. De la puii şi tinerii ale căror scâncete seamănă cu ceva între plânsetele puilor de câine şi, respectiv, ale iezilor, până la „discuţiile” dintre adulţi, sunt emise o serie de sunete altfel ascunse oamenilor. Şi pe care, dacă asculţi cum creşte iarba, le poţi auzi – sau… le puteai auzi, cândva.
Din parte lor, orbeţii duc o viaţă aproape cu totul subpământeană, ieşind foarte rar deasupra, şi cel mai des doar cât să-şi asigure răsuflătorile. Vânaţi în vizuină de nevăstuici, hermeline sau jderi, ei sunt necunoscuţi păsărilor de pradă. Iar acolo, în reţelele de tuneluri sau galerii pe care le sapă neîncetat şi în care îşi duc viaţa, au „vorbăria” lor: latră.

Ca urmare, vechii Români, care dormeau adesea pe câmp sau la pădure, puteau asculta adesea cum latră, în adâncuri, căţeii pământului.
Prin solul mai ud sau mai uscat, lătrăturile acestor vietăţi răzbăteau ca ecouri ale unei lumi subterane, înrudită cu alte lumi subterane, tainice, despre care, totuşi, Românii Vechi ştiau mai multe decât oamenii de astăzi.

Fiind, pe de-o parte, purtători ai unor boli, dar mai ales fiind animale ce nu ieşeau deasupra niciodată, orbeţii – numiţi şi ţâncii pământului, pentru că uneori ţipetele puilor seamănă foarte mult cu ale ţâncilor – se iveau pe faţa pământului doar înainte de unele cutremure sau atunci când apele freatice urcau, invadându-le galeriile. De aceea, ieşirea orbeţilor însemna, totdeauna, un semn rău, era o prevestire de cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc. Prevestiri ce se împlineau aproape fără greş. (Spunem „aproape”, deoarece, foarte, foarte rar, se mai întâmpla să apară la vedere un orbete disperat fugărit de nevăstuică sau jder.)
Ca urmare, se socotea că e bine dacă auzi căţeii pământului lătrând în adâncuri, dar, totodată, că e rău dacă dai ochii cu orbeţii.
Bineînţeles că „superstiţia” era de fapt un adevăr.
Dacă orbeţii se auzeau în adâncuri înseamna că pământul este bogat, apa este la o adâncime bună pentru ei, deci şi pentru ierburi şi copaci, deci pentru toată lumea, şi totul este în bună rânduială. Dacă nu se auzeau, însemna că pământul este prea uscat şi urmează secetă. Dacă ieşeau la suprafaţă însemna că urmează cutremur, inundaţie sau altă schimbare în rău, care îi izgoneşte din locuinţele lor.

Teama faţă de vederea căţeilor pământului nu se aplica, totuşi, castorilor. Dar în cazul lor se socotea rău să pescuieşti sau să bei apă de la stăvilarul lor sau de pe lângă vizuinile lor. Legea Românească era, în această privinţă, ca orice pescuit sau băut de apă să se facă din susul râului, „ca să nu îţi meargă rău„.
O altă „superstiţie ţărănească”, ar zice rasiştii, ca de obicei. Doar că brebul – castorul european – are obiceiul să-şi facă nevoile chiar în apă, lângă vizuini sau stăvilare. Ceea ce face apa din aceste locuri, delicat spus, „improprie pentru consum”. Ceea ce Românii din străvechime ştiau foarte bine.

Pe de altă parte, ştiau şi faptul că acolo unde brebii sau castorii îşi fac stăvilare, se înmulţesc şi peştele, şi plantele de apă, se fac luminişuri în pădurile dese, viaţa se îmbogăţeşte şi toată lumea are de câştigat.

În toată legătura sa cu vietăţile unite sub numele de căţeii pământului Românii României Străvechi arată un discernământ care vine dintr-o cunoaştere adâncă a tainelor firii, dintr-o înţelegere adâncă a legăturilor – bune şi rele – dintre toate vietăţile şi laturile Creaţiei.
Fără să fi spus, nici pe departe, totul despre căţeii pământului, închei totuşi această călătorie în lumea românească de altădată. Poate doar pentru o vreme…

Mihai-Andrei Aldea

 

Pagini de cultură şi istorie românească. Despre Românii Călători

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În şcoli nu se învaţă despre Românii Călători.
Deşi de aproape trei decenii Românii sunt alungaţi din România. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, anotimp de anotimp, an de an, mandat după mandat, clasa politică din România pare că are un singur ţel, un singur vis, o singură misiune: desfiinţarea Românimii din România şi trecerea Ţării în mâinile altora.

De ce, atunci, nu i-a amintit în manuale pe Românii Călători?
Ar fi fost ca un argument în plus: „iată, mulţi dintre Străbuni au călătorit, au trecut hotarele Ţării, voi doar le urmaţi pilda…”
Să aibă cumva mustrări de conştiinţă?
Să îi ardă pe undeva plânsul copiilor lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă?
Să îi ardă pe undeva blestemele milioanelor de Români siliţi să plece din propria Ţară?
Cu cât mai puţin îi arde aici, cu atât mai cumplit îi va arde dincolo, în Veşnicia Focului Negru ce îi aşteaptă cu foame turbată.

Sau poate nu conştiinţa, ci teama.
Teama că Românii de astăzi ar putea vedea, ar putea înţelege, ar câştiga putere, ar şti ce au de făcut…

…

Cândva, acum peste o mie cinci sute de ani, Sfântul Paulin de Nola cânta laude Sfântului Niceta de Remesiana, supranumit şi Apostolul Dacilor.
Supra-numele venea întâi de la faptul că Remesiana, cetatea sfântului Niceta, era în Dacia Aureliană, care se întindea pe atunci din Bosnia-Herţegovina de astăzi şi până departe în Bulgaria de astăzi, de la limesul roman de la nord de Dunăre şi până la hotarele Macedoniei şi Epirului.
De asemenea, supra-numele venea şi de la faptul că unele ramuri dacice din aceste părţi – nord- şi sud- dunărene -, ce rămăseseră păgâne multă vreme, primiseră, prin acest episcop de un neam cu ele, Evanghelia şi limba, stră-româna vorbită pe atunci între Mediterana, Adriatică, Alpi şi Caucaz.

Sfântul italic Paulin de Nola avusese cinstea şi fericirea de a-l întâlni pe marele episcop Niceta de Remesiana şi a primi de la el răspunsuri la întrebările despre lucrarea misionară pe care o dusese acesta. La, spune Paulin de Nola, amândouă felurile de Daci: aceia care trăiesc statornic lucrând pământul şi cei care umblă de colo-colo cu turmele de vite. „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.” Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte” [1].

Acest amestec între Dacii aşezaţi şi Geţii călători, între Sciţii mişcători şi Bessii care, deşi avuseseră migraţiile lor, acum erau aşezaţi, este tipic pentru Neamul Românesc dintotdeauna.
Iar această complexitate a Românimii a fost aproape totdeauna trecută cu vedere la nivel oficial, şi în epoca modernă, şi în cea contemporană.

Pretexte pentru asemenea prostie sunt destule. Motive rele, anti-româneşti există; bune, nu.
Au rămas ca o amintire exotică mocanii, adică păstorii Romanilor, cum îi numeau Ungurii, la sosirea lor în Panonia, pe acei Străbuni ai noştri care se îndeletniceau cu păstoritul transhumant.
Erau oameni ce nu intrau nici în „ceata” sedentarilor, dar nici în aceea a nomazilor.
Pentru că nomazii sunt cei care nu au o aşezare stabilă [2], în vreme ce sedentarii sunt cei care au o aşezare stabilă.
Doar că păstorii Români aveau… două sau mai multe aşezări stabile, între care se mişcau de-a lungul anilor, cu turmele de oi. De obicei, era satul de vărat şi satul de iernat; sau satul şi locurile de iernat. Amândouă – sau toate – aşezările aveau colibe (călive) sau odăi sau case, deşi unele erau mai bine întocmite, altele mai slabe. Dar dincolo de aceste deosebiri, adevărul este că existau aceste construcţii la care se revenea, an de an, ceea ce este, absolut, altceva decât nomadismul propriu-zis. Nomadismul nu are case – nici odăi, bordeie sau colibe – ci doar corturi sau alte adăposturi mişcătoare.

Asemenea păstori Români au trăit în trecut în Alpi şi Dinarici, în Pind şi Rodopi, în Hem (Bacani) şi Timoc, în Apuseni, în părţile Sibiului sau Braşovului, Argeşului sau Neamţului, în Moravia sau Tatra, în Maramureş, Pocuţia sau Munţii Dobrogei, în Munţii Crimeii, în Munţii Pontici din Asia Mică şi în Caucaz, ba şi mai departe în Răsărit.
Drumurile lor sunt scrise de mii de ani, de păstorii dinaintea lor, de acei oameni tari care, în mijlocul frământărilor cumplite ale istoriei, îşi purtau turmele între locurile de iernat şi de vărat, după cum era anul mai secetos ori mai ploios, după cum erau oamenii mai liniştiţi sau mai tulburaţi…

13570_2013_Article_86_Fig2_HTMLCu galben se arată zona principală de păstorit a ciobanilor din Mărginimea Sibiului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(Bulgaria va interzice păstorilor trecerea Dunării, apoi Ungaria va bloca o vreme trecerea Carpaţilor, dar loviturile cele mai grele vor fi date de Sovietici, care nu doar că închid frontierele, dar practică un adevărat genocid împotriva păstorilor Români)

Alături de păstori, alţi Români erau călători pe aceleaşi – sau alte – drumuri ale Românimii. Cităm dintr-o lucrare în care am prezentat aceste realităţi prin prisma cunoştinţelor geografice pe care le aveau Vechii Români:

„Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunoscută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri occidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat-o în seamă de loc. […] Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din vechime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

În primul rând, se cuvine să ştim că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Balcani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute şi alese, aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului.
Drumurile lor nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau vaduri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi “conformaţia terenului”, cât şi “biotopurile”, sau “vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică “demografie”, “legislaţie locală” şamd. Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt lucrurile stăteau şi în unele părţi încă stau cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vreme lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi austro-ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef? Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pământ, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cealaltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puternici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşunat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanurile, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi nenumărate alte lucruri. Adică exact ceea ce am arătat şi mai sus. Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cunoştinţe, păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călătoreau între aşezările de vară şi iarnă cu familii cu tot!

De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geografice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Mediterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de caravane, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei îndeplineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută astăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică transportul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebuiau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Era nevoie însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu-se de schimbările neprielnice ale vremii, ocrotindu-şi oamenii şi animalele, să facă drumul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată perfect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletnicire.
Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuincioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l-a dat Neamul nostru, mai cu seamă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi însemnate ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adunând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei dinainte, ba chiar mai mult.” (preluare, cu unele corecturi, din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Theodor Capidan, în Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942) consemnează (la p. 46-47) despre transportatorii Români din sud:

„Ocupaţia cu transporturile la Macedoromâni a existat de când cu primele încercări de a-şi desface produsele lor în lapte şi lână. La început, ei se mulţumeau să transporte aceste produse dela locuinţele lor de munte sau de şes, până la principalele centre regionale. Când însă ei, în afară de produsele care ţineau de păstorit, mai transportau şi mărfurile altora, când pentru acest dublu scop care le aducea venituri mai mari, ei nu se mulţumeau să parcurgă drumurile din cuprinsul unui singur ţinut, ci cutreierau întreaga Peninsulă Balcanică, când, în fine, prin ocupaţiunea cu caravanele, foarte mulţi dintre celnicii lor începuseră să se dedea şi la comerţ şi, prin aceasta, se vedeau siliţi să treacă de la ţară la oraşe, atunci meseria transporturilor cu caravanele ajunsese la o extensiune foarte mare, devenind cel mai sigur mijloc de îmbogăţire.
Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsulă. Ei străbăteau, pornind de acasă cu caravanele, drumurile care duceau la centrele cele mai importante pentru comerţul intern al Peninsulei. Intre acestea, lăsând la o parte oraşele
mari ca Salonicul şi Constantinopolul, în timpurile vechi cele mai cunoscute printre populaţiunile din Epir, Albania şi Macedonia erau porturile Valona, Durazzo şi Raguza. Din aceste trei, chervangii macedoromâni transportau în interior toate mărfurile aduse din Italia prin Venezia şi Trieste. Acei care expediau aceste mărfuri, constând mai
mult din ţesături scumpe ca pânză de mătase şi postav, după aceea tot felul de obiecte de sticlă şi de metal, în fine, argintării în filigran, etc., erau Macedoromânii stabiliţi în cele două oraşe italiene.„

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de dincolo de Nistru în anii 1940

Am amintit în aceste rânduri despre patru feluri de Români Călători, adică întâi păstorii sau ciobanii, apoi chervanagii sau, cum le-am spune astăzi, „transportatorii„, apoi călăuzii sau călăuzele, şi, desigur, negustorii.
La aceştia se adăugau însă şi alţii.

Primii, pe nedrept uitaţi, sunt plutaşii.
Aceştia coborau cu plute uriaşe pe râuri, din munţii în care îşi aveau aşezările (deci nu erau nomazi) până la târgurile, cetăţile sau porturile unde vindeau lemnul adus pe calea apelor.
Mureşul, Drava, Morava, Vistula, Nistrul, Oltul, Repedea/Bistriţa, Siretul, Prutul, Dunărea, Mariţa/Evros… iată doar câteva dintre apele pe care, veacuri şi milenii de-a rândul, Românii Plutaşi au dus roadele munţilor, şi în primul rând lemnul, constructorilor de case, corăbii, mobilă etc.
Şi, dacă tot am vorbit despre ape, trebuie să amintim podarii şi luntraşii de pe marile cursuri de apă – Dunăre, Olt, Nistru, Mureş etc. – care asigurau trecerea, mutându-se adesea, după schimbările cursului, în susul şi în josul râului sau fluviului. Având, în acelaşi timp, aşezările lor, unde aveau casele, familiile şi toată averea.

Marinarii Români din vechime sunt foarte puţin cunoscuţi. Cel mult se ştie numele unuia sau altuia ajuns pe cine ştie ce corabie veneţiană ori genoveză, bizantină sau de altă origine. Ştim că Ştefan cel Mare a construit corăbii de transport, că Mircea cel Bătrân avea vasele sale, că pe caiacele turceşti lucrau şi Români… Prea puţin pentru a avea un tablou cât de cât limpede.

În schimb ştim că erau herghelegii sau crescători de cai dintre care unii, asemenea păstorilor transhumanţi, aveau satele sau cătunele lor, pe când alţii se mişcau alături de cai toată viaţa lor, din Bărăgan în Basarabia sau Vozia, din Zaporojia în Tauria, Crimeea sau Sarmaţia Cubanului. Unii dintre ei aveau case – ba chiar şi neveste – în mai multe sate şi cetăţi din aceste locuri; familiile lor nu ştiau una de alta, chiar dacă bănuieli erau, aşa cum erau asemenea bănuieli şi asupra marinarilor din acele vremuri. Desigur, nu spunem că toţi crescătorii de cai Români de atunci se ţineau cu mai multe femei, dar nici că toţi erau uşă de biserică.

Tot o transhumanţă, dar de obicei pe întinderi mult mai mici, se făcea cu cirezile de vite – vaci şi bivoli, aceştia din urmă cel mai rar – sau cu ciurdele de porci. Mişcările cu cirezi de bivoli, sau cu cele de amestec între vaci şi bivoli sunt, după informaţiile noastre, specifice părţii de nord dintre Tisa şi Nistru, cu treceri de cel mult 80 de kilometri la vest şi respectiv est de aceste râuri. (Însă mai este mult de studiat în această privinţă.)

În sfârşit, nu se poate să scoatem dintre Românii Călători categoriile – desigur, pentru unii exotice – ale aventurierilor, luptătorilor profesionişti, călugărilor şi altor misionari şi solilor sau diplomaţilor.

Subliniem aici că prin aventurieri înţelegem ceea ce mai târziu s-a numit mai ales exploratori, cu toate că mulţi dintre aceştia au fost departe de rigoarea exploratorilor britanici, oameni ai interesului practic (ştiinţific, economic, politic etc.). Însă la Români destui tineri – şi nu doar tineri – au simţit, în fiecare generaţie, chemarea curiozităţii, dorinţa de a ştii – „de-a dreptul” – „ce se află dincolo de zare”. Asemenea oameni au ajuns până departe – un călător Român ce vizita Imperiul Rus la începutul secolului XX a găsit în Vladivastok asemenea compatrioţi, plecaţi din acelaşi spirit de aventură cu al lui, dar rămaşi în Manciuria pentru totdeauna.

Iarăşi trebuie să subliniem faptul că luptătorii profesionişti nu sunt ceea ce se înţelege de obicei prin mercenari. Sunt, foarte adesea, oameni care pur şi simplu au o vocaţie a armelor şi vieţii ostăşeşti. Mulţi dintre ei au trăit şi au murit pentru cauze nedrepte, dar pe care le credeau drepte sau nobile. (Amintim că în Războiul Civil din Rusia au fost implicaţi enorm de mulţi ostaşi Români, fiind documentaţi până în prezent peste 50.000 în Armata Albă şi peste 50.000 în Armata Roşie…) Înainte de orice judecăţi de valoare – dacă pot fi făcute asemenea judecăţi – este nevoie de o adâncă înţelegere a realităţilor istorice. Faptul că în secolele XV-XVI toţi hatmanii din Zaporojia sunt Români – cu toate că, după datele actuale, se pare că Românii nu depăşeau un maximum de 40% din numărul Cazacilor Zaporojeni – este cert şi are o legătură directă cu moştenirea războinică a urmaşilor Romanilor şi Traco-Sciţilor, popoarele cele mai puternice în război ale Antichităţii din Europa şi vestul Asiei. (Fără a scădea calităţile şi capacităţile războince ale Celţilor, Germanilor, Grecilor etc., dimpotrivă.) O pildă aspră şi greu de înghiţit a tradiţiei ostăşeşti a Românilor o constituie oamenii munţilor, un trib musulman din Sinai. Acesta a luptat de curând cu trupele ISIS (Daesh), înfrângându-le în mai multe bătălii grele, în ciuda armamentului net superior al Islamiştilor. Luptele au fost provocate de încercările ISIS de a ataca şi distruge Mânăstirea Sfânta Ecaterina, pe care oamenii munţilor, deşi musulmani, o apără cu fanatism, dintr-un motiv simplu şi cutremurător: în urmă cu peste 1.500 de ani Împăratul lor, Iustinian, i-a adus din satele valahe ale străbunilor din Munţi şi i-a aşezat în Sinai ca să apere Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Ultima femeie care ştia limba română s-a stins prin anii ’80 ai secolului XX, deşi unele cuvinte şi cântece însă se mai păstrează. Credinţa s-a pierdut, amestecându-se cu o formă specifică a Islamului, dar misiunea de apărare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina este îndeplinită şi astăzi, cu orice preţ. E doar un exemplu al complexităţii vieţii şi valorilor luptătorilor profesionişti, cum am numit această categorie românească… Sperăm să trezească măcar un pic de respect în sufletele cititorilor şi să-i facă să se oprească de la pripite judecăţi – pozitive sau negative – şi să se deschidă către o altă viziune asupra Neamului Românesc.

Iarăşi trebuie subliniat că misionarii creştini au atins recorduri greu de închipuit pentru lumea de astăzi. Este dovedit faptul că Celţii Ortodocşi au călătorit în Atlantic în bărci din piele tăbăcită, cusute, ajungând până în Islanda şi Groenlanda, înfiinţându-şi chilii şi mânăstiri pe stânci bătute de furtuni etc., etc. În acelaşi fel şi misionarii Români au ajuns până departe, din Alpi în Caucaz, Siria şi Palestina, din Sinai în Finlanda. Ca un semn al unităţii peste veacuri, chiar şi mocanii şi alţi Români strămutaţi de Ruşi/Sovietici, aşezaţi în lagăre şi în domicilii obligatorii în Siberia, Kazahstan etc. au îndeplinit în ultimele două secole rosturi misionare, atât religioase cât şi civilizatoare. (Despre asta, poate, o să putem scrie altădată.)

Despre soli şi diplomaţi este poate cel mai greu de scris, pentru că, pe de-o parte, în afară, poate, de familie, ei lucrau, adesea, singuri. Mai mult, se întâmpla să fie şi iscoade, ceea ce făcea trebuincioasă o taină şi mai mare decât cea oricum cerută de solii şi alte „diplomaticeşti iscusinţe„. Dar ştim că de la familiile boierilor mari din Muntenia, Moldova şi Transilvania, până la cele ale Domnitorilor Români, multe erau grupurile care trimiteau soli şi diplomaţi la felurite curţi europene şi asiatice. Triburile Româneşti din Pind, Rodopi şi alte părţi sudice îşi aveau oamenii lor aflaţi la Istambul, Viena, Veneţia, Buda ş.a.m.d.  Este o întreagă lume, în mare parte românească – dar cu masive influenţe din afară – şi cu un ecou pe cât de tainic, pe atât de puternic, în viaţa Românimii.

Sunt, toate cele amintite, doar puncte din ceea ce au fost în trecut Românii Călători.
Oameni puternici, care au ştiut să fie Români şi să îşi păstreze dragostea de Dumnezeu, de Neam şi Ţară chiar şi în mijlocul unor populaţii cu totul străine.
Această lecţie de bun-simţ – pe care alte naţii o cunosc şi o arată preabine chiar şi în zilele noastre – să fie cea care i-a făcut pe politicieni să ascundă existenţa Românilor Călători de copiii României din ultimele secole?
Căci, desigur, dacă Românul ştie că poate să fie Român oriunde s-ar duce, dacă Românul ştie că oriunde este un Român este o Românie, izgonirea Românilor din România nu ar duce la nimicirea Neamului Românesc, ci la întărirea lui! Căci Românii izgoniţi, scăpaţi de apăsarea politicienilor anti-români, ar lucra româneşte la eliberarea României şi la înălţarea Neamului.
Acum, oricare ar fi pricina tăcerii, oricare ar fi pricina pentru care se aminteşte doar de Românii Aşezaţi, nu şi de Românii Călători, cine a citit până la capăt ştie. Rămâne să şi facă ceea ce este de făcut!

(o mică urmare aici)

Mihai-Andrei Aldea

[1] http://basilica.ro/sfantul-niceta-de-remesiana-apostolul-daco-romanilor/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Nomad#Common_characteristics

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă