Etichetă: Român

Pe-al nostru steag e scris unire

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Pe-al nostru steag e scris unire

Ciprian Porumbescu

Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.

Acel ce-n luptă grea se teme
El însuși e rătăcitor,
Iar noi uniți în orice vreme
Am fost, vom fi învingători.

Am înarmat a noastră mână
Ca să păzim un scump pământ,
Dreptatea e a lui stăpână,
Iar Domn e Adevărul sfânt.

Și-n Cartea Veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri,
Dar mândra noastră Împărăție (sau ”Dar mândra noastră Românie”)
Etern, etern va înflori.

Învingători, cu laur verde,
Noi fruntea nu ne-o-mpodobim
Nici scumpele grămezi de aur
Drept răsplătire nu dorim

Știind că-n viața trecătoare
Eterne fapte-am împlinit
Și chinu’ morții-ngrozitoare
Bogat, bogat e răsplătit.

Textul poemului Pe-al nostru steag e scris unire, de Ciprian Porumbescu, este înfățișat aici în chipul său original, așa cum a fost păstrat de Timotei Popovici (în Pe-al nostru steag e scris unire, Calendarul ”Amicul poporului”, Sibiu, 1904) și de M. Gr. Poslușnicu (în Istoria Muzicei la Români, ”Cartea Românească”, București, 1928).
M. Gr. Poslușnicu subliniază că pentru Ciprian Porumbescu singura împărăție era Românimea. Aceeași Românime sau Românie înfățișată cu dor de Mircea Vulcănescu, Mihai Eminescu și alți patrioți români. Singura veșnică, pentru că era și este singura sub Dumnezeu (în timp ce toate celelalte neamuri se pun deasupra Acestuia). De aceea la început Ciprian Porumbescu a folosit versurile „Dar mândra noastră Împărăție/ Etern, etern va înflori”. Cenzura austriacă a fost îngrozită de gândul că Românii ar putea vedea ”Imperiul austriac” drept împărăția lor; și cu atât mai mult că ar fi vorba despre învierea Romaniei sau României – de care ținuseră toate țările românești din vechime. Ciprian Porumbescu avea două variante la acel vers urât de cenzură: „Iar scumpa Românie Jună” sau „Dar mândra noastră Românie”. Amândouă au fost socotite primejdioase de către Austrieci. Prima pentru că deși se putea potrivi societății ”România Jună” din care Porumbescu făcea parte, se putea înțelege și ca o nădejde în creșterea Regatului României (România Jună, adică tânără, față de România Veche ce avusese capitala la Constantinopol). Iar a doua variantă era și mai „dușmănoasă” din punctul de vedere al administrației austro-ungare. Ca urmare, s-au folosit primele trei strofe, fiind lăsate deoparte celelalte (pentru ca în timp ultimele două, adică strofele 7 și 8, să se piardă cu totul).
Poemul păstrat redă credința în Dumnezeu a autorului și dorința de a-L sluji pe Acesta și ca persoană, dar și ca națiune.
Am redat aici cele șase strofe păstrate, spre întărirea sufletească a cititorului de astăzi și înarmarea lui în slujirea prin Dumnezeu a Neamului Românesc.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mihai Eminescu Old Icons, New Icons. O parere

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mihai Eminescu Old Icons, New Icons. O părere

Pentru mine Mihai Eminescu este unul dintre oamenii mult subapreciați ai culturii și istoriei noastre.

Într-adevăr, se studiază în școli ceva din poezia lui. Într-adevăr, se amintește adeseori despre el ca despre „cel mai mare poet român” sau ca despre „românul absolut”. Totodată, este atacat sistematic, fățiș sau fățarnic, atât prin adorații de o falsitate extremă, cât și prin minciuni și abjecții pretins „demitizante”.

Această ultimă realitate este de așteptat pentru orice nume vestit: nulitățile vremii, inclusiv cele cu funcții, de curte, adică „nulitățile celebre”, cum le spun eu, trebuie să își gâdile orgoliul prin raportare la marii oameni ai trecutului și prezentului. Iar această raportare se face fie prin însușirea acestor mari oameni, fie prin denigrarea lor. Ultima formă este preferată, pentru că satisface complexele de inferioritate și nevoia de supra-compensare a nulităților.

Deci, la prima vedere, fie prin cinstirea curată, fie prin laude umflate ori critici răutăcioase, Mihai Eminescu pare să fie încadrat în celebritățile reale ale unei țări sau culturi – aici ale României sau culturii române.

Însă nu la aceste laturi ale receptării lui Eminescu mă refer. Ceea ce mi se pare mie că este o subapreciere adâncă a Eminului este limitarea lui la poezie.

Poate să fie un șoc pentru mulți ceea ce spun, dar poezia a fost o lucrare secundară pentru Mihai Eminescu. A fost o lucrare făcută din adâncurile ființei lui, o lucrare făcută la un nivel unic în cultura română a vremurilor – și care, din punctul meu de vedere, își găsește concurenți în George Coșbuc sau Radu Gyr (mai ales Radu Gyr!). Dar ceea ce a dat un plus de valoare acestei lucrări și i-a dat o mare parte din răsunetul păstrat până astăzi este gândirea și lucrarea patriotică eminesciană.

Și din acest punct de vedere privesc eu lucrarea

Old Icons, New Icons – 2020

Old Icons, New Icons, by Mihai Eminescu, translated by Tatiana Danilova, published by Amory Stern, San Diego, CA, 2020 – ce va fi citată mai departe în forma [Eminescu, 2020:p.]

Prezentată pe Glasul (glasul.info) încă în 2020, această traducere eminesciană a ajuns la mine doar în acest an. Ca urmare, scriu cu întârziere despre ea. Dar scriu, pentru că ar putea să fie – și ar fi bine să fie – un punct de plecare într-o nouă și întregită receptare a lucrării lui Mihai Eminescu. O lucrare ce îl afirmă pe acesta ca istoric, politolog, filosof și chiar sociolog, după cum poate vedea cel care îi studiază așa-zisa „activitate jurnalistică”, după cum recomandă Tacit, sine ira et studio.

Lucrarea pleacă de la materialele publicate de Mihai Eminescu în Decembrie 1877 în Timpul (mai precis în 11, 13, 14, 18, 21 și 23 Decembrie 1877) sub titlul Icoane vechi și icoane nouă (azi se folosește forma icoane noi)1. Materialul ni se pare exemplar pentru o regăsire a adevărului. A adevărului despre Istoria Românilor (cel puțin pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea), despre cultura română (cel puțin a acelorași timpuri), despre genocidul anti-românesc și autorii lui (de atunci și de după aceea) etc. Alături de toate, materialul este exemplar pentru ceea ce l-a făcut pe Mihai Eminescu atât de iubit de Români.

Mulți privesc trecutul prin ochii realităților – și irealităților – prezente. De pildă, dacă un om din trecut este astăzi vestit, prețuit, știut ca mare, viața îi este privită prin această prismă. Puțini își dau seama, și mai puțini își dau seama continuu, că nu era așa atunci când a trăit. De pildă, Mihai Eminescu nu a avut parte de respectul autorităților din vremea sa. Aceeași clasă parazitară… am vrut să spun, politică, ce astăzi ține discursuri sforăitoare despre „românul absolut” dacă asta îi aduce voturi, l-a ignorat și îl ignoră în rest, cu abisală nesimțire.
Iosif Vulcan se cutremura în fața acestei nesimțiri ce domnea în societatea așa-zis românească a Regatului vremii (”Familia”, Oradea, nr. 29 din 19/31 Iulie 1887, p. 345). De la membrii Academiei Române – ce nu au găsit de cuviință, spre veșnica lor rușine, să îi dea vreun premiu, cu atât mai mult să îl invite în aceasta – până la politicienii și „iubitorii de cultură”, toți au preferat să se cațere pe prestigiul lui Eminescu… sau să îl ignore. Se impune o paralelă cu situația culturală și socială din ultimii 83 de ani, în care aproape constant sunt promovate nulități de curte – nomina sunt odiosa. Declarate „mari poeți”, „mari filosofi”, „mari scriitori”, „mari pictori” etc. Prezentate – aceste nulități celebre – la radio, în presă, la televizor, publicate și promovate sistematic, ba chiar incluse în manualele vremii. Dar șterse din conștiința colectivă, ca nume și operă, din clipa în care, slavă Domnului!, se duc în sfârșit în Iad (ca și cei care i-au susținut și promovat cu aceeași trufie dementă cu care s-au înălțat pe sine). Căci, să nu uităm, plata minciunii conștiente, sistematice și lipsită de pocăință este moartea veșnică.

Este de ajuns să spunem Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu, pentru a constata aceeași crispare disperată a puternicilor zilei și a nulităților celebre ca în cazul lui Mihai Eminescu – mai ales în trecut, dar tot mai mult în regimul neocomunist de astăzi.

Pentru a înțelege de unde această crispare, de unde ignorarea lucrării de istoric, analist politic, filosof și sociolog a lui Eminescu, Icoane vechi, icoane nouă este un punct de pornire excepțional.
Acest lucru este de ajuns pentru a face din Old Icons, New Icons, un foarte bun punct de plecare în receptarea corectă a operei, lucrării, vieții lui Mihai Eminescu.

În acest context, scăderile ediției sunt minore.

Ideea după care Eminescu ar fi fost un „entuziast germanofil” („an enthusiastic Germanophile”) [Eminescu, 2020:4] este, desigur, o exagerare semnificativă. În paralele dintre decadența morală teribilă franceză și rigoarea germană Eminescu subliniază superioritatea ultimeia. Dar nu există în scrierile lui „entuziasm” față de cultura sau civilizația germană. Respect față de oamenii de valoare întâlniți, da, însă aceasta e o altă dimensiune.
Totuși, această greșeală este de înțeles – și, credem noi, se poate lămuri printr-o adâncire a studierii vieții și operei eminesciene. Există un reflex, nu doar vestic, de atribuire culturală simplistă, pe temeiul școlilor urmate. Conform acestui reflex, un om ce urmează școli franceze ar fi francofil, un om ce urmează școli germane ar fi germanofil etc. Reflexul a fost contrazis sistematic de nenumărați oameni care, urmând asemenea școli, chiar cu note strălucite, au fost anti-francezi, anti-germani ș.a.m.d. Mulți dintre ei fiind chiar localnici și, teoretic, purtători ai culturilor respective, alții străini. Însă chiar această realitate – ce se menține până astăzi, cu accente adeseori tragice – nu a eliberat încă pe Vestici de reflexul prin care pun semnul egalității între cunoaștere și asumare.2

Din acest punct de vedere merită subliniat că Mihai Eminescu a fost românofil mai presus de toate. Ceea ce a studiat în alte culturi – de la cea sanscrită la cea germană – a fost doar instrument și armament întru slujirea Românismului3. Lucru ce se poate vedea chiar în textul lucrării Old Icons, New Icons, extrem de clar. Și tocmai de aceea asemenea greșeli nu sunt o scădere semnificativă a valorii lucrării.

Pe de altă parte, merită lăudată poziția editorului față de moartea lui Mihai Eminescu, socotită a fi cel puțin un malpraxis. Din acest punct de vedere eu recomand cu încredere lucrarea lui Călin Cernăianu, Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului; mi se pare o demonstrație logică excepțională a faptului că a existat o conspirație pentru înlăturarea lui Eminescu din viața publică, iar apoi pentru asasinarea lui [ibidem:6].

Disponibilă în marile rețele online, cartea Old Icons, New Icons mi se pare de mult interes pentru Românii de astăzi.

Pe de-o parte, mulți sunt engleziți, și tind să respecte mai mult un text în engleză decât unul în propria limbă. Ca urmare, o ediție în această limbă îi poate ajuta să înțeleagă mai mult despre ei înșiși, despre înaintașii lor, despre cum s-a ajuns la prăbușirea în care Românii se găsesc astăzi.

Pe de altă parte, cei care vor să prezinte unui prieten Britanic, American sau Canadian, Australian, Indian etc. ceva din luptele Românilor, din colonialismul semi-mascat prin care România a trecut și trece, această carte este cel mai bun punct de plecare. Altfel spus, este un dar potrivit pentru cei care sunt interesați de Români – fie că sunt, sau nu, încărcați de prejudecăți.

În sfârșit, Old Icons, New Icons este un început în înțelegerea propriei culturi și istorii și pentru alte popoare.

Românii nu sunt singurii ce au avut parte de o pătură politică străină interesului național – ce și-a subordonat și cultura. Ostilitatea și chiar ura Ungurilor față de Români și România – deși Ungurii înșiși au puternice rădăcini românești – izvorăște dintr-o asemenea pătură politică; în trecut controlată de Papalitate, prin Germanism (Bavaria, la început), apoi de Papalitate și Protestantism, apoi de Ultra-Catolicismul Austriac etc. Rușii sunt controlați de secole de o pătură străină, la început varegă (vikingă, adică), apoi tătaro-teutonică, apoi de aceeași factură amestecat francofilă și germanofilă ca la noi, dar cu alte aroganțe și năzuințe (imperiale). Putem continua exemplificările, dar credem că sunt de ajuns. Ruptura dintre clasa politică și popor, impusă de ideea (patologică a) contractului social (vezi aici) este tot mai generalizată. Ca urmare, credem că mulți cititori de alte naționalități vor putea găsi oglindită în realitatea României de secol 19 realitatea propriei istorii. Și, poate, răspunsurile firești, naționaliste, pe care trebuie să le primească această realitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Feluite articole eminesciene se pot găsi pe site-ul https://www.mihai-eminescu.ro,

2Un alt punct ce pare să determine această idee editorială despre germanofilie la Mihai Eminescu este confuzia – iarăși des întâlnită în critică – între gust sau estetică și asumare cultural-politică. Din punct de vedere poetic, dar și din punct de vedere beletristic, adică, în fapt, artistic, Mihai Eminescu are, într-adevăr, o serie de puncte apropiate de anumite linii artistice germane. Fapt observat și de editor [Eminescu, 2020:8]. Ni se pare însă evident că acest lucru nu face parte din ceea ce definește germanofilia; așa cum existența unor aprecieri (și preluări) estetice din culturile latină, italiană sau franceză a unor poeți sau scriitori germani nu îi face pe aceștia latinofili, italofili sau francofili.

3Vom menționa în treacăt un element esențial, adeseori uitat în cercetările privitoare la Eminescu: evoluția spirituală, culturală și științifică a acestuia. Pe măsură ce înaintează în cunoaștere și înțelegere Eminescu devine tot mai mult o expresie a tot ceea ce regăsește valoros în Cultura Română Veche – de la trăirea populară la Ortodoxie.

Dubla nevroza a Ardelenilor

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci …

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis

* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.

Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.