Etichetă: Român; Români

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(II)

Prima parte a eseului se află aici (click!).

Se trăia într-o duplicitate permanentă, într-o necinste profundă, ce a cuprins întreaga ţară.
Şi care poate fi înţeleasă prin uimirea unui deţinut politic eliberat: „Când am ieşit din închisoare am văzut că de fapt doar trecusem dintr-o închisoare mică într-una mare. Toată România era, acum, o puşcărie.”
Statul fiind gardianul deţinuţilor-cetăţeni. Aşa cum este până astăzi.

Copiii, iar apoi copiii copiilor, au crescut în această lume.
În care ateismul era o dogmă absolută, impusă de tancurile sovietice şi bulanele miliţienilor, de teama de turnători şi de represaliile cumplite ale Sistemului.
În care se fura cu aprobare şi se opreau furturile – din fabrică sau C.A.P. – la ordin.
În care colaboraţionismul devenise o a doua natură, atât de bine însuşită încât mulţi copii au crezut în sinceritatea lui.

Marea catastrofă a epocii de după decembrie 1989 este lipsa recunoaşterii publice, asumate politic, administrativ, economic, a acestui colaboraţionism.
Agenţii sovietici din eşalonul trei, ajunşi la putere atunci, au transformat mărimea îngrozitoare a colaboraţionismului dintr-o ruşine ce trebuie ispăşită într-o scuză.
Punctul 8 de la Timişoara – minimul cerut de cel mai elementar bun-simţ – a fost ignorat.
Agenţii eşalonului trei au preluat editurile, televiziunea, radioul, aparatul de stat, şcolile, TOT!
Votaţi masiv de colaboraţionişti. Colaboraţionişti mai mult sau mai puţin făţiş; colaboraţionişti care făceau glume la adresa Ceauşeştilor sau a Partidului (Comunist), dar care i se supuneau sistematic; şi i s-au supus şi după 1989, votându-i cadrele reorganizate (întâi în F.S.N.).
Li s-au supus, cu toate că au avut prilejul eliberării.
Li s-au supus şi i-au votat pentru că agenţii eşalonului trei aveau acelaşi discurs ca cel dinainte, doar puţin adaptat vremii.
Pentru că erau o schimbare mică în faţa uriaşului necunoscut al unei schimbări radicale.
Pentru că şi-au arătat înţelegerea, îngăduinţa, chiar aprobarea faţă de colaboraţionismul general.

Societatea de după 1989 a fost, ca urmare, construită pe un principiu schizofrenic.
Pe de-o parte, comunismul a fost rău – ceea ce justifică mişcarea din decembrie 1989 şi suirea la putere a „noii” clase politice.
Pe de altă parte, „noua” clasă politică era – şi este – alcătuită din aceiaşi agenţi sovietici şi copiii sau nepoţii lor, precum şi din cei educaţi şi giraţi de aceştia.
Desigur, mulţi dintre ei şi-au schimbat stăpânii de la Moscova cu alţii din alte ţări.
Dar aşa cum Hitler şi Stalin au fost, amândoi, de extremă stânga – unul, socialist, celălalt, comunist – şi puternicii aceştia au fost şi sunt tot de extremă stânga. Doar că puţin cosmetizată. Sau, cum spunea un ofiţer KGB devenit „mare politician” în România post-decembristă, „comunism cu faţă umană”.
Desigur, unii dintre neo-comunişti sunt internaţionalişti sau mondialişti – dorind lichidarea totală a naţiunilor, oricare ar fi ele –, în vreme ce alţii sunt regionalişti, supunându-se uneia sau alteia dintre marile puteri naţionale (Germania, Turcia, Rusia, Austria, SUA etc.). Dar, oricum, şi unii şi alţii merg pe tiparul neo-comunist.
Iar societatea „românească” de după 1989 trebuia să urmeze modelul. Şi l-a urmat.

Nu vom înfăţişa aici felul în care comunismul a fost şi este ideologia oficială a tuturor partidelor de frunte din România post-decembristă. Nici felul în care s-a luptat şi se luptă exact pe liniile comisariatelor sovietice împotriva Istoriei Românilor, împotriva tradiţiei româneşti, împotriva a tot ceea ce ne defineşte ca Neam şi Biserică. Trec direct la o realitate ca o concluzie: tinerii şi mai puţin tinerii neo-comunişti, convinşi că fanatismul lor este o „luptă pentru libertate şi democraţie”. Ca şi mulţi activişti dinainte de ei!

Privesc nenumărate comentarii ce ar fi ridicole prin imbecilitate şi pseudo-intelectualism, dacă nu ar fi şi aberant agresive, ale unor tineri – sau mai puţin tineri – sferto-docţi, care preiau lozincile sovietice anti-Biserică, anti-românism, anti-naţiune, pro-globalizare.
Tineri şi mai puţin tineri care, cu entuziasmul tovărăşesc al bolşevicilor extremişti din anii 20 ai secolului XX luptă pentru exact aceleaşi idei ca şi aceia: desfrânare totală, distrugerea Bisericii, liber la avorturi, autoritatea absolută a statului corupt (corporaţiilor, grupărilor supra-statale) asupra oamenilor, batjocorirea credincioşilor şi credinţelor ce nu ţin de dogmele corectitudinii politice etc.
Schizofrenia amintită mai sus este limpede: oamenii aceştia, în numele progresului şi libertăţii, preiau ideile înapoiate ale unor sociopaţi care au ucis în lagăre şi puşcării peste o sută de milioane de oameni din întreaga lume.
Oamenii aceştia, tineri şi mai puţin tineri, pretinzându-se eventual „pro-occidentali”, preiau doctrina globalismului mondial, DOCTRINĂ STRICT COMUNISTĂ, încercând să o impună prin forţă.
Visul comunist de a transforma întreaga omenire într-o turmă unică, aflată sub conducerea unui partid unic, este susţinut de ei cu o mare convingere că este vorba despre o luptă pentru… libertate.
Ura faţă de Creştinism este la fel de feroce ca a bolşevicilor de altădată. Se atacă Biserica pentru că nu-şi face treaba Guvernul. Se atacă Biserica pentru că Parlamentul toacă bani şi face mai nimic. Se atacă Biserica pentru primăriile care nu-şi fac treaba. Se atacă Biserica pentru că Preşedinţia nu-şi face treaba. Se atacă Biserica pentru orice.

În timp ce instituţiile statului persecută sistematic pe cetăţeni, neo-comuniştii „progresişti” – mereu comuniştii s-au socotit „progresişti” – atacă pe cei care se opun abuzurilor. Alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că în cele mai mari scandaluri de corupţie străinii sunt făcuţi scăpaţi, dar românii, chiar şi nevinovaţi, plătesc, este ignorată sau negată violent. În această privinţă tinerii neo-comunişti luptă feroce împotriva libertăţii cuvântului, împotriva libertăţii de opinie. Sub scuza că unii dintre politicienii corupţi sunt loviţi de instituţiile de stat – aproape totdeauna fie de faţadă, fie din motive politice – se cere supunerea necondiţionată faţă de acele instituţii, indiferent de abuzurile lor.

Schizofrenia aceasta este, ca în toate cazurile grave, agresivă.
Rasismul* este condamnat de neo-comunişti aşa cum a fost condamnat şi de străbunicii lor din Revoluţia Franceză ori din Războiul Civil Rus: este condamnat în teorie, este condamnat când este practicat de alţii. Şi, la fel cu aceşti străbunici, ei condamnă pe creştini pentru că sunt creştini şi, dacă ar putea, i-ar extermina. Sunt declaraţii publice, făcute chiar de către politicieni şi parlamentari neo-comunişti din felurite grupări şi „partide”.
La locul de muncă, la locul de predare – dacă sunt cadre didactice – sau din funcţiile de conducere, dacă le au, aceşti neo-comunişti practică o violenţă teribilă împotriva celor care nu se încadrează în sistemul lor de valori.
Bătaia de joc – faţă de cei care ţin post, faţă de cei care cred în sfinţi şi eroi, faţă de cei care cred că România are un viitor – este o permanenţă.
Îndoctrinarea elevilor şi studenţilor este practicată fără nicio ruşine, fără nicio mustrare de conştiinţă. Copiii şi tinerii care au valori creştine sunt atacaţi, arătaţi cu degetul, „arşi la note”, ostracizaţi…
Precum „eroii” Uniunii Sovietice, şi aceşti neo-comunişti sunt convinşi de „eroismul” lor, de „binele” pe care îl fac „umanităţii” (prea proastă să înţeleagă acest bine, dar o să aibă ei grijă să o reeduce!). Mai mult, chiar se văd pe ei înşişi, în ciuda faptelor, în ciuda realităţii, ca plini de iubire. O iubire plină de ură faţă de cei care nu acceptă ciparea, vaccinarea obligatorie (cu vaccinurile alese, desigur, de iubiţii conducători!), declararea bolilor psihice ca normalitate, desfiinţarea naţiunilor, pierderea specificului etnic, pierderea specificului religios, supunerea faţă de bolşevicul termen de corectitudine politică… O iubire care urăşte, aceasta este religia lor, asemenea celei sovietice.
Iar această ideologie este, repetăm, indusă din ce în ce mai agresiv copiilor, elevilor, studenţilor, angajaţilor, şomerilor, telespectatorilor, utilizatorilor facebook… oricui se poate induce.

Toţi cei care cunosc fenomenul Piteşti, monstruosul sistem de reeducare experimentat de sovietici şi agenţii lor în România, pot recunoaşte uşor acelaşi fenomen de reeducare la nivelul întregii ţări.
Şi totul vine de la faptul că după decembrie 1989 nu a existat lustraţie, nu a existat pocăinţa fără de care nu există curăţirea de rău.
Ar fi fost de ajuns, atunci, în decembrie 1989, un asemenea strigăt (naţional):
„Da, am greşit! Ca fiul risipitor, ce striga tatăului său, greşit-am la Cer şi înaintea ta, la fel strigăm şi noi! Am greşit la Cer, am greşit înaintea lui Dumnezeu, înaintea Neamului nostru şi a Ţării noastre! Am greşit înaintea sfinţilor şi eroilor noştri! Am lăsat frica, lăcomia şi lenea să ne stăpânească şi ne-am supus cotropitorilor, ne-am supus şi sistemului satanic adus de ei! Am făcut din minciună şi furt viaţa noastră de zi cu zi. Ne-am minţit copiii, L-am ascuns pe Dumnezeu de ei, le-am ascuns şi sfinţii şi eroii Neamului nostru. Am greşit, Doamne! Am greşit, copiii noştri! Iertaţi-ne! Dumnezeu să ne ierte! Şi haideţi să îndreptăm împreună greşelile!”

În lipsa acestei pocăinţe, sufletul societăţii rămâne schilod până astăzi.
„Iubirea” societăţii este plină de ură faţă de toţi cei care nu se conformează. „Libertatea” acestei societăţi înrobeşte pe toţi cei care nu fug sau nu rezistă – într-o nouă Rezistenţă anti-comunistă, al cărei sfârşit încă nu se strevede. Iar moştenirea comunistă înlătură cu ură istoria şi tradiţia Neamului.

În lipsa acestei pocăinţe generale, în faţa sistemului înrobitor, există totuşi o ieşire. Nu la fel de spectaculoasă dar, pentru fiecare, la fel de eficace: pocăinţa personală. Nu doar pentru păcatele obişnuite, ci în primul rând pentru acelea mari şi ignorate mai totdeauna:
pentru irosirea vieţii noastre pe lăcomii, furii, laşităţi şi mândrii mărunte,
pentru fuga de răspunderea faţă de Dumnezeu, Neam şi Ţară,
pentru colaboraţionismul nostru, al prietenilor noştri, al părinţilor noştri sau al părinţilor prietenilor noştri.

Această pocăinţă personală ne va da puterea de a-i ierta şi pe comunişti sau neo-comunişti, aşa cum i-au iertat Sfinţii Persecuţiilor Comuniste, fără să lase ceva din valorile pentru care au suferit.
Dar şi puterea de a trăi după adevăratele valori, de a trăi aşa cum se cuvine să trăim, cu rost, ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte români adevăraţi. Trecând, cu sfinţii şi eroii noştri în suflet, peste toate furtunile. Intrând, cu fruntea sus, în Veşnicie. Singura biruinţă veşnică.

Mihai-Andrei Aldea

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)

În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.

Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.

Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…

În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.

Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.

S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.

Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.

De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.

O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!

Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.

Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.

Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.

Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…

Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre ura anti-românească pe care s-a construit Regatul României

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cine nu învaţă Istoria
va repeta greşelile trecutului
alunecând pe o spirală ce coboară adânc în Iad.
Mihai-Andrei Aldea

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în vremea domniei lui Carol I de Hohenzollern, vechile Ţări Româneşti ale Munteniei şi Moldovei, unite din 1859, sunt transformate în regat.
Schimbările din această epocă sunt în cea mai mare parte o combinaţie între dorinţele Masoneriei (străine), dorinţele, poftele şi ideile politicienilor români (aproape toţi masoni) şi felurite ingerinţe, directe şi indirecte, ale marilor puteri din epocă. Este un fel de haos politico-economico-social şi, bineînţeles, cultural.
Cuvântul de ordine este „modernizare cu orice preţ”. Însă în spatele acestui cuvânt – şi al multor alte cuvinte de propagandă – se ascund multe, multe alte interese.
Caragiale a ironizat politica şi politicienii acelor vremi. Era singurul lucru care se putea face, singura cale care nu ducea fie la a fi în slujba politicienilor, fie în temniţele sau spitalele lor de nebuni. Dincolo însă de luptele între grupările politice, exista întotdeauna un nivel de înţelegere: acela al raporturilor dintre clasa politică şi restul claselor sociale.
Pentru Regatul României acest raport a fost exclusiv unul de aservire.
Diplomatică, dacă nu se putea altfel, rapace, violentă, extremistă dacă se putea şi era convenabil (n-am spus „eficient”!). Ura dintre clanurile politice – numite şi „partide politice” – era mare, dar nu de netrecut; până la urmă, apartenenţii erau din aceeaşi lume a politicii, dacă nu chiar din aceleaşi loji masonice. Ura socială era însă extremă. Manifestaţiile erau adesea încheiate cu bătăi. Dacă erau însă cu adevărat populare, nu politice, se încheiau cu şarje de cavalerie, cu focuri de armă, cu intervenţii directe manu militari. Fără a se număra morţii şi răniţii, decât cu foarte rare excepţii.
Răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost întotdeauna înăbuşite în sânge, indiferent de gruparea mafiotă (numită şi partid politic sau alianţă politică) aflată la putere. Merită subliniată aici – şi nu poate fi supraestimată – diferenţa gigantică între slugărnicia politicienilor „români” în faţa străinătăţii şi dispreţul total, de cea mai pură nuanţă rasistă, faţă de propriul popor. Ţăranii Români, adică oamenii Ţării, adică peste 90% din populaţie, erau lipsiţi, real, de orice drept politic. Votul – la care foarte puţini ajungeau – era o mascaradă. Marea Lojă Naţională recunoştea acum ceva vreme că toţi prim-miniştrii dintre 1866 şi 1914 au făcut parte din Loja „Steaua Dunării”; deci era de ales dintre ai lor şi ai lor…
Iar dispreţul faţă de Românul obişnuit era nesfârşit. „Muncitori ca boii şi prolifici ca iepurii”, îi definea cineva care trăia pe spatele lor. Iar acest dispreţ era, la nivel practic, tipic întregii clase politice; excepţiile – gen Eminescu sau Caragiale – erau înlăturate… într-un fel sau altul. România Străveche trebuia distrusă, Românii trebuiau convinşi sau siliţi să îşi lepede Credinţa, Cultura, Istoria. Prin orice mijloace.

Desigur, cineva s-ar putea indigna, ar putea aminti nume, zise mari, cita discursuri, sonor patriotice, aminti luări de poziţie, aparent demne, din acele vremuri. Cunoaştem. Am citit şi noi destul din discursurile parlamentare ale epocii. Impresionante. Dar şi mai impresionante, negativ, în raport cu faptele celor care le-au rostit. Cei care se dădeau gata să moară pentru ţară o trădau, în acelaşi timp, cu cea mai mare uşurinţă. Cei care se dădeau demni în Parlament erau uluitor de supuşi străinilor în Guvern. Cei care îşi proclamau iubirea pentru popor îl jefuiau, ucideau, alungau din Ţară. Şi am putea continua cu asemenea contradicţii, dând nume şi exemple concrete cu nemiluita. Dar cine ştie, într-adevăr, istoria Regatului României, ştie şi că descrierea noastră nu este prea sumbră. Dimpotrivă.

Mihai-Andrei Aldea

Un criminal anti-român şi politicienii „noştri”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre figurile străine cele mai urâte din istoria modernă a României este Mihail Kutuzov, un militar de geniu şi un jeg moral, unul dintre acei siniştrii monştrii ai istoriei pentru care ajungi să înţelegi de ce există Iadul şi de ce e bine că există Iadul: acolo este locul lor.

Dincolo de victoriile pe care le-a avut pe câmpul de luptă, Mihail Kutuzov s-a distins prin ura sa nestăvilită faţă de Români, prin actele de o mare bestialitate pe care le-a săvârşit împotriva acestora oriunde a putut. Cauzele acestei uri sunt necunoscute, dar faptele sunt clare şi cumplite: un jaf neîncetat şi nestăvilit, deportări, crime, abuzuri nesfârşite. Atunci când i s-a reproşat purtarea sa cumplită faţă de Români, neomul Mihail Kutuzov a spus:

„Le voi lăsa doar ochii, să aibă cu ce să plângă!”

Dincolo de faptul că o frază similară îi este atribuită şi lui Kiseleff, alt duşman al Românilor glorificat de autorităţile „române”, trebuie să înţelegem faptul că amintirea lui Kutuzov a fost, pentru popor, aceea a unei bestii demente, stăpânită de o ură de neînţeles, de o răutate demonică.

Astăzi, la aproape 30 (treizeci) de ani de la ieşirea – teoretică – a României de sub „oblăduirea” U.R.S.S., încă există la Spitalul Filantropia din Bucureşti un monument al acestui monstru, iar la Ploieşti o stradă care îi poartă numele.
Nenumăratele încercări ale Românilor de pe amândouă maluri ale Prutului de a-i convinge pe politicieni să îndepărteze ruşinosul monument şi să dea un nume cuviincios acelei străzi au fost călcate, sistematic, în picioare.
În Arad, doar în 2010 s-a izbutit renunţarea la odiosul nume de asemenea atribuit unei străzi…

Cât de mizerabilă este purtarea politicienilor „noştri” în această privinţă, se poate înţelege din „motivele realizării monumentului” de la Spitalul Filantropia. Mai bine zis, din pretextul adus pentru acest monument: „generosul” Kutuzov a azvârlit, la o recepţie, 7 (şapte) galbeni – din sutele de mii jefuite de la Români – în cadrul strângerii de fonduri pentru ceea ce avea să fie Spitalul Filantropia. Fondurile iniţiale de construcţie şi înzestrare ale acestui spital au fost de peste 2.000 (două mii) de galbeni, ulterior suma crescând de câteva ori. Dintre aceşti galbeni, 7 (şapte) sunt cei proveniţi de la Kutuzov (care îi jefuise de la Români). Şi acesta este pretextul monumentului lui Kutuzov din Bucureşti!
Cât despre numele străzii din Ploieşti, probabil răpirea Basarabiei de către Kutuzov şi actele de ucidere a Românilor de acolo şi din restul Moldovei, din Muntenia şi din ţinuturile de la est de Nistru merită, după politicienii ploieşteni, o asemenea răsplată….

Mihai-Andrei Aldea

ÎNTRE BOALĂ ŞI LEAC

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Mişcările separatiste care uimesc şi îngrozesc Europa sunt roadele internaţionalismului practicat de (neo)comunişti. Pentru că, de fapt, naţionalismul (a.k.a. iubirea de Neam şi Ţară) este o nevoie naturală a omului.
Ne naştem cu nevoia de a avea părinţi şi a-i iubi; copiii singuri simt lipsa fraţilor, iar supra-compensările (prin izolare sau, dimpotrivă, extrovertire, prin complexe ori, dimpotrivă, orgoliu) doar mărturisesc această lipsă şi golul pe care îl lasă în suflet. Bunicii au nevoie de nepoţi, nepoţii au nevoie de bunici. Toţi avem nevoie de familie. Iar întâlnirile largi, în care fraţi, nepoţi, cumnaţi, veri, şi alte ramuri se adună împreună, au o putere şi o bucurie extraordinară. Mărturisind NEVOIA unităţii neamului…
 
Feluritele religii comuniste, de la vechiul comunism utopic de secol XVIII-XIX şi până la naţional-socialism ori formele de internaţionalism contemporane au negat sistematic nevoia iubirii de neam şi a unităţii naţionale. Au săpat sistematic la temeliile acestora, au încercat să nege naţionalităţile ca entităţi naturale, să distrugă naţiunile existente; totul sub vorbe goale de genul „să fim o singură naţiune”, omenirea „să fie un întreg” etc. De parcă trupul omului nu este întreg pentru că are organe şi nu poate fi un întreg decât dacă e unicelular! La fel aceşti fanatici ai utopiilor (neo) comuniste au promovat o omenire trasă la copiator, fără naţiuni. Pentru care ţel au şi lovit, sistematic, în existenţa vechilor naţiuni.
Rezultatul?
Nevoia NATURALĂ a omului de a avea un neam duce la alcătuirea unor NOI naţiuni pe ruinele celor vechi.
 
Spaniolii s-au bucurat să fie (printre) cei mai progresişti şi internaţionalişti europeni; cel puţin marea parte a Spanilolilor de stânga „progresişti” şi „open-mind”, „new-age” ş.a.m.d. Acum culeg roadele lucrării lor; şi este doar un început. Pentru că fenomenul este mult mai vast.
De la o parte mândră a Spaniei, Catalanii devin anti-spanioli.
Cei care au vreun dinte împotriva Spaniei se bucură. Cei impresionaţi de propaganda pentru o Catalonie separată de Spania se aliază mişcării, fie şi la nivel de simpatie. E o mişcare uşoară – mai ales când comunismul internaţional, aflat în inerţia luptei împotriva naţiunilor, ia parte puternic mişcării catalane de independenţă. Fără să îşi dea seama cât îl contrazice această mişcare şi cum se contrazice susţinând-o.
 
Pretutindeni unde s-a izbutit surparea iubirii de neam, pretutindeni unde naţiunea matcă a fost izgonită din sufletele oamenilor, locul ei a fost luat de un naţionalism regionalist, ori de alte forme – uneori total stupide, însă nu mai puţin fanatice – de naţionalitate. Pentru că prin firea lui omul are nevoie de părinţi, de familie, de neam, de iubirea faţă de acestea, de a trăi şi pentru ele, nu doar pentru cele materiale.
Şi la noi formele de „oltenism”, „ardelenism”, „moldovenism” etc. duse la extrem sunt rezultatul ideologiilor de stânga, internaţionaliste, anti-naţionale. La fel se întâmplă în Italia şi Franţa, în Belgia şi în alte ţări, unde comunismul a surpat masiv iubirea de Ţară, iubirea de Neam.
Ciocnirile de forţă dintre naţionalismul spaniol şi neo-naţionalismul catalan sunt doar un început.
Nu doar că o Catalonie independentă va privi către Roussillon şi-l va cere Franţei (agresiv). Dar şansele unei sfărâmări a ei în patru sau cinci state mai mici sunt extrem de mari, oricât de surprinzător ar părea acum acest lucru. Iar fenomenul se va repeta în oricare altă parte a Europei. Şi riscă să se propage în întreaga lume.
Oricât de dureros ar fi, trebuie să fim pregătiţi să vedem lupte pentru independenţă ale unor părţi din Canada sau Mexic, Australia, SUA etc. Pentru că oriunde ideologiile (neo)comuniste distrug sentimentul naţional ce dădea unitate ţării se vor ivi noi naţionalisme.
Este reflexul interior al nevoii de a avea, a iubi şi a trăi pentru Ţară şi Neam. Este o necesitate naturală, pe care nicio doctrină nu o va putea şterge vreodată. Va putea, cel mult, să o devieze, aşa cum se întâmplă acum. Căci rămaşi fără Ţara şi fără Neamul a căror denigrare au acceptat-o – în numele uneia sau alteia dintre curentele comuniste – oamenii îşi vor căuta o altă ţară şi un alt neam. Pentru care, firesc, vor fi gata să lupte şi să moară.
 
Singura cale sănătoasă este, prin urmare, lepădarea de lepădarea de Ţară şi de Neam. Reamintirea iubirii Străbunilor pentru limbă, Neam, Ţară, pentru moştenirea înaintaşilor. Sunt Români cei care duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc. Să fim Români, ca să nu ajungem să ne sfărâmăm, precum Spania sau Italia şi alte ţări, în provincii care se vor sparge în judeţe, care se vor sparge în plaiuri sau alte mici comunităţi… Să fim Români, ca să nu ajungem să vedem apariţia unor grupuri tot mai agresive de „daci de dreapta”, „daci de stânga”, „daci-secui/siculi”, „daci moroşeni”, „geţi”, „geto-daci”, „daco-geţi”, „geto-sciţi”, „daco-agatârşi”, „daci bănăţeni”, „moldovani”, „ardeleni”, „daco-ardeleni”, „daco-moldovani”, „daci-maghiari” etc., etc.
În imbecilitatea lor, păpuşarii din umbră ai internaţionalismului comunist au pregătit asemenea grupări, ca mijloc de a scăpa de România şi Români. Ca treaptă – după mintea lor bolnavă şi prostănacă – de a „distruge naţionalismul”. Aşa cum au pregătit asemenea grupări şi pentru celelalte ţări.
Cum spunea Eminescu,
„Noi suntem Români şi punctum!”
Îşi caută altă identitate decât aceea de Român doar cel care NU îşi iubeşte Neamul şi Ţara.
Căci şi dacă am uitat ceea ce înseamnă Român, chiar şi dacă am uitat că Statul NU ESTE Ţara, LEACUL pentru suferinţă nu este aderarea la o naţionalitate străină – fie ea preexistentă sau născocită, fie ea franceză, spaniolă, italiană, americană etc. sau una fantasy. LEACUL este întoarcerea la izvoare, la viaţa, iubirea, truda şi lupta Străbunilor noştri Români.
Istoria este o nesfârşită luptă între binele şi răul din oameni.
Pensie nu există.
Există doar alegerea uneia dintre cele două tabere.
Neamul Românesc a ales, de două mii de ani, să stea cu Hristos, în Biserica lui Hristos, de partea Binelui.
Ducându-şi cum a putut ostenelile, suferinţele, rănile, roadele.
Străbunii au cucerit astfel Cerurile şi au zidit o Românie Cerească uriaşă, un imperiu duhovnicesc nesfârşit, cu milioane şi milioane de mucenici şi muceniţe, de eroi şi eroine, de oameni sfinţiţi prin muncă sau luptă, printr-o jertfire neîncetată.
Fuga de moştenirea noastră, fuga de Românism nu va face viaţa mai uşoară; pentru că oriunde ne-am duce şi în orice ne-am transforma, războiul merge înainte, lupta dintre bine şi rău este la fel de ascuţită.
Dar stând în Românism, stând ÎN CEEA CE SUNTEM, vom avea pace în suflet; vom şti sigur pentru ce muncim şi pentru ce luptăm. Şi, mai ales, vom avea alături, nevăzuţi dar nespus de puternici, Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc. Încurajându-ne şi ajutându-ne să ne dăm şi noi munca şi lupta, ca să intrăm, alături de ei, în Veşnicie!
 
Mihai-Andrei Aldea