Este Referndumul pentru Familie „inoportun”?

 
 
S-a tot insinuat că „Referendumul pentru familie este inoportun”, dându-se tot felul de pretexte pentru această afirmaţie. Nu le discut, deoarece orice orice discuţie asupra „oportunităţii” unui referendum este, din punctul meu de vedere, total nedemocratică şi total negativă, atâta vreme cât se întrunesc condiţiile legale pentru desfăşurarea lui.
 
A nega „oportunitatea” unui referendum cerut de cetăţeni este o practică dictatorială, prin care se poate îngropa absolut orice referendum! Absolut orice referendum poate fi declarat „neoportun”; dar democraţia cere ca oamenii să se poată exprima direct. Democraţia participativă este, de fapt, singura democraţie reală.
 
Boicotarea acestui referendum a fost un act sinucigaş pentru Români şi pentru Republica România, pentru că a negat – şi retezat – chiar rădăcinile libertăţilor democratice.
Sub pretextul apărării unei minorităţi au fost ridiculizate, atacate, satanizate etc. minorităţile care au susţinut referendumul.
Aberaţia unei asemenea purtări din perspectivă democratică este pur şi simplu nemărginită.
Iar a crede că poţi purta o discuţie deschisă şi onestă atunci când ai avut şi susţinut şi încă ai şi aperi asemenea distrugeri ale democraţiei este o simplă iluzie.
 
Concluzia:
– Referendumul pentru Familie este perfect oportun.
– Votul ar trebui, legal, repetat; nerepetarea lui este un abuz dictatorial câtă vreme, conform legii, a fost invalidat. Ceea ce înseamnă că cetăţenii NU s-au pronunţat legal asupra legii pe care trebuie să o aprobe sau să o respingă. Altfel spus, legea rămâne în aşteptare… până când va exista o exprimare validă a cetăţenilor în privinţa ei.
– Soluţia consacrată de UE este VALIDAREA REFERENDUMULUI, prin eliminarea pragurilor de validare – condamnate de decenii de Comisia de la Veneţia şi alte organisme care apără drepturile omului.
– În clipa de faţă alianţa PSD-USR a funcţionat şi funcţionează perfect pentru a smulge din mâinile cetăţenilor orice putere de a-şi hotărî legile, viaţa, viitorul.
 
Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Cât ne costă boicotul Referendumului?

Pentru oceanul de manipulare anti-referendum s-au folosit nenumărate stratageme. La fel cum a fost la alegerile din 1990, când oamenii urlau de fericire că îi pot vota pe Iliescu şi Roman, că sunt salvatorii Ţării făcând asta, că prin ceea ce fac se împotrivesc urii, conservatorilor, „cadavrelor ambulante”, retrograzilor, primitivilor, înapoiaţilor etc. Aceştia fiind noi. Noi, cei care fusesem la Revoluţie, cei care eram în Piaţa Universităţii, cei care îi susţineam pe Raţiu şi Câmpeanu.
Iliescu şi Roman au luat puterea, au chemat minerii, s-au răzbunat pe cei care îi contestaseră. Apoi s-au răzbunat şi pe cei care i-au votat. Au distrus România, pas cu pas. Exact după scenariul pe care îl demascasem noi în 1990! Scenariu despre care ni s-a spus că este „paranoia”, „mania conspiraţiei”, „gândire înapoiată”, „primitivism”, „anti-progresism” etc., etc.
Dar, iată, exact cum prevenisem atunci, industria a fost pusă pe butuci, s-a ajuns la interzicerea dezvoltării afacerilor româneşti peste un anumit plafon, România este statul european cel mai dependent de corporaţii – adică cel mai aservit unor puteri externe -, pământul este deja în mare parte proprietate străină etc., etc., etc.
Mai mult, milioane şi milioane de Români au plecat – şi pleacă! – în străinătate, în cel mai mare exod european de după 1945.
Şi mulţi sunt ruşinaţi că i-au votat pe Iliescu şi Roman, că mamele şi surorile lor au strigat „nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Roman să…”, că au fost gata să-i bată pe cei care ţineau cu Raţiu sau Câmpeanu, că i-au înjurat, blestemat şi ocărât în fel şi chip.

Cine nu învaţă istoria este silit să o repete.
Manipulările de la Referendumul din 2018 au avut succes asupra multor oameni. Oameni care, după deviza comunistă, „au crezut fără să cerceteze”.
Ştiţi, deviza aceasta? Spuneau activiştii de partid (inclusiv unii care sunt astăzi mari profesori şi dau lecţii de democraţie) că „scrie în Biblie” asta: „Crede şi nu cerceta”. Minciună pe care mulţi au crezut-o şi o cred şi astăzi, fără să cerceteze. De fapt în Biblie scrie „toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bun” (I Tesaloniceni 5.21). Dar mulţi au crezut minciuna comunistă, fără să cerceteze!
La fel au crezut şi acum, mulţi, tot felul de manipulări. În imensa lor majoritate la fel de prosteşti ca cele care „spuneau poporului cum vând Câmpeanu şi Raţiu România”. Pe care, desigur, Iliescu şi Roman – ca USR-ul şi Accept-ul de azi – o apără de „trădătorii” care „vor să ducă România înapoi în trecutul întunecat”.
În 1990 „înapoi în trecutul întunecat” însemna „în vremea burghezo-moşierimii”, în această campanie de manipulare a fost „în Evul Mediu”. Vom ajunge curând la Big-Bang sau înainte de el şi toţi se vor cutremura de groază că opoziţia îi duce acolo!

Dintre toate manipulările, mă opresc aici la una singură, extrem de idioată, dar care a fost şi este crezută de mulţi: „nu participăm la Referendum că se cheltuie banii aiurea”.
Nu o să discut acum despre felul în care este împărţit bugetul şi despre felul în care este cheltuit. Despre faptul că Ministerul Sănătăţii are bani din belşug, dar îi cheltuie… aiurea, aruncând din ţară medici şi asistente, infirmieri şi alt personal esenţial. Vreo 200 de milioane de euro s-au dat numai pe „cardurile de sănătate” care nu aduc absolut niciun avantaj, dar au provocat nenumărate blocaje ale sistemului de sănătate! Sau despre felul în care Ministerul Educaţiei zice că nu are bani pentru wc-urile şcolilor sau pentru încălzirea acestora, dar dă peste 80 de milioane de dolari pe an… ca să facă reeducarea sexuală a părinţilor. Pentru că, nu-i aşa, de aia nu merge bine România, de aia nu avem şosele, nu avem medici în spitale, de aia a închis Statul peste 70 de spitale, pentru că părinţii nu au fost reeducaţi sexual!
Dar, nu, nu despre asta discut acum.
Discut despre cele 30 sau 40 sau 50 de milioane de euro – nu s-a hotărât nimeni care ar fi cifra reală – care „s-ar irosi pe Referendum”. Sau, după aceeaşi manipulare comunistă ca cea din 1990, „s-au irosit pe Referendum”.

Însă nu o să stau să explic aici că democraţia costă, că referendumul este un drept esenţial şi costă infint mai puţin decât vor costa privilegiile absurde cerute de comunitatea lgbt. O să mă opresc la alt aspect al păcălelii uriaşe căreia i-au căzut victimă cei mai mulţi dintre Români. Un aspect care ţine de „crede şi nu cerceta”.
Căci mulţi au crezut că dacă boicotează „fac economie” sau „protestează”. Ca şi cum politicienii ar putea fi impresionaţi de asta. (Apropo, când boicotaţi autostrăzile despre care se ştie cu dovezi că au fost mijloc de jefuire a banului public? Niciodată, ştiu, logica cere discernământ.) Dar ce au făcut, de fapt?
Boicotul a dublat cheltuielile cu Referendumul.

Pentru că Legea 3/2000, după care s-a desfăşurat Referendumul din 2018, spune foarte clar, la Articolul 5, alineatul (2):

Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puțin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

Textul este foarte clar: dacă participarea este sub 30% Referendumul NU ESTE VALABIL.
Adică trebuie repetat.
Şocant?
Conform Legii 3/2000, Art. 4, alin. (2), dacă la Referendum nu participă cel puţin 30% dintre cei înscrişi pe liste… Referendumul nu este valabil! Juridic este ca şi cum nu ar fi avut loc. Adică trebuie repetat.
Trebuie repetat, deci trebuie aruncate alte 30 sau 40 sau 50 de milioane de euro! Iar şi iar, până când prostia cu boicotul este depăşită. Conform legii.

Să fie limpede: dacă se vota NU în majoritate, revizuirea Constituţiei era respinsă; dacă se vota DA în majoritate, revizuirea Constituţiei era aprobată; dacă participarea este sub 30%, Referendumul este invalidat şi trebuie repetat.
Odată ce iniţiativa a fost semnată de peste un milion de cetăţeni (peste trei milioane în acest context), iar Curtea Constituţională, Parlamentul şi celelalte instituţii au validat iniţiativa, singura încheiere este un Referendum valid.

Prin manipularea boicotului s-a izbutit crearea unei situaţii extrem de urâte:

ori se repetă Referendumul, pierzându-se o tonă de bani, ori se renunţă la democraţie, încălcându-se legea şi deschizându-se calea către dictatură.

Cât ne costă boicotul Referendumului?
Dacă suntem norocoşi, încă pe cât s-a plătit pe 6-7 Octombrie 2018.
Dacă nu suntem norocoşi, ne va costa câtă democraţie mai există (exista?) în România.

În rest, pace tuturor! Şi încercaţi să verificaţi „soluţiile salvatoare” pe care vi le oferă în zbor reţelele de socializare, televiziunile, minunaţii politicieni. E mai greu pe moment, dar e mai uşor pe termen lung.
Bună dimineaţa!

Mihai-Andrei Aldea

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Să spunem DA ca să putem spune NU

În toamna lui 2017 izbucnise un scandal în Marea Britanie: un părinte s-a plâns, puternic şi public, pentru că fetiţa lui de 12 ani fusese obligată la şcoală să scrie o lucrare. Ce lucrare? „Scrisoare pentru părinţi în care să le explici de ce te-ai convertit la Islam”.

Da, în Marea Britanie a lui 2017 este interzisă Biblia în şcoli, sunt interzise valorile creştine în şcoli, dar se promovează perversiunile sexuale în şcoli, se promovează Islamul în şcoli.
Părintele amintit a făcut scandal, dar lucrurile nu s-au schimbat.
Nimeni nu poate să propună în şcolile britanice o lucrare cu titlul „De ce aleg heterosexualitatea” sau „Pentru ce am devenit creştin”. Nimeni. Este interzis prin lege.
În schimb SE IMPUN în şcolile britanice lucrări de genul „De ce am ales să fiu gay”, „Cum cer în căsătorie pe cineva de acelaşi sex”, „Pentru ce m-am convertit la Islam”.
Se impun, pentru că nici profesorii, nici copiii, nu pot spune „NU”.
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales să fiu gay, pentru că eu sunt hetero”. Chiar dacă sunt. Şi sunt, de vreme ce organizaţiile lgbt declară că sunt 10% din populaţie în zonele cele mai pro-lgbt. Deci 90% NU sunt lgbt, dar sunt obligaţi să facă lucrări în care pretind că sunt lgbt!
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales Islamul, pentru că eu am ales Ortodoxia (sau Anglicanismul; sau Catolicismul etc.)”. Nu pot să facă asta, e interzis.

Nu poţi, ca britanic, nici măcar să spui pe reţelele de socializare „cred că homosexualitatea este o greşeală” sau „cred că homosexualitatea este un păcat”. Dacă o spui, vei fi atacat extrem atât în reţea, cât şi în viaţa publică. Sunt oameni care şi-au pierdut locul de muncă după o asemenea frază.
Nu poţi, pe scurt, să spui „Nu, eu nu cred că este aşa. E dreptul vostru să credeţi asta, e dreptul meu să cred altceva.” Nu! Nu ţi se recunoaşte acest drept! Eşti obligat să gândeşti ca ceilalţi, ca puterea politică!
Nici măcar nu ai voie să taci! Nu ai voie să spui „Nu mă pronunţ!” Asta duce automat la atacuri. „Trebuie să ai această părere!” Trebuie, nu ai voie să spui NU.

Asta se întâmplă pentru că Marea Britanie nu a ştiut să spună DA.
Nu a ştiut să spună „DA, avem valorile noastre. Vă respectăm părerile, existenţa, dar noi avem valorile noastre şi, DA, vrem să le păstrăm.”
Şi Orwell, cu al său „1984”, se dovedeşte corect. A greşit doar anii. Nu sunt anii ’80 ai secolului XX, sunt anii ’10 ai secolului XXI. Dar regimul instaurat de „toleranţii” pro-lgbt, pro-islam dar total ANTI-creştini, ANTI-libertate de gândire, ANTI-libertate de exprimare, ANTI-tradiţie etc., regimul oficial în Marea Britanie, Canada, Suedia şi tot mai multe ţări este EXACT regimul preconizat de Orwell: impunerea sexualizării (de la o vârstă cât mai mică), impunerea „fericirii”, impunerea superficialităţii, damnarea tradiţiilor, damnarea „exprimării incorecte” etc., etc.
Pentru că nu au ştiut să spună DA propriilor tradiţii, propriilor valori, aceste ţări nu mai pot spune acuma NU abuzului.

Să spunem DA valorilor, ca să putem spune NU abuzurilor!

rezistenta Bucovina

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Fotografia este a doi luptători anti-comunişti. Au spus valorilor şi tradiţiei DA, comunismului NU. Tu?

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Referendum şi persecuţie. Rânduri de la un prieten ateu

„Andrei, vreau să îmi cer iertare! Te-am luat în râs de câte ori ai vorbit despre persecuţia împotriva ortodocşilor. În România nu există aşa ceva! Ţi-am zis asta de atâtea ori, iar astăzi vreau să îmi cer iertare. Da, există în România persecuţie. Există persecuţie şi împotriva ortodocşilor şi împotriva oricui gândeşte, fie şi doar într-un punct, asemănător cu ei. M-am convins de asta acum. Pentru mine, ca ateu, familia este totuşi celula de bază a societăţii. Pentru că nu există altă celulă de bază a societăţii. Istoric, sociologic, nu există. Nu a existat niciodată altă bază a societăţii decât familia. În mituri se vorbeşte despre o societate a amazoanelor sau despre una a ciclopilor. Dar noi trăim în realitate. Şi în realitate nu se cunoaşte nicio societate care să nu aibă la bază familia. Familie formată din bărbat şi femeie. Fiind ateu, nu m-a interesat morala creştină mai mult decât aşa, de cultură generală. Ştiu totuşi că nici în Grecia antică, în care pedofilia şi homosexualitatea erau cotidiene, nu a existat familie homosexuală, indiferent de formă. Şi nu pentru că grecii nu iubeau pe cine şi cum voiau. Ci pentru că familia este mai mult decât iubirea obişnuită. În fine, ştii ideile mele. Le ştiu şi colegii mei. Pe care îi credeam prieteni. Le ştiu de ani de zile, că doar am discutat atâtea lucruri şi de atâtea ori încât credeam că ne ştim toate ideile, toate principiile. Şi că ne acceptăm, cu diferenţele noastre, că suntem prieteni şi că suntem toleranţi, inteligenţi, liberi. Dar m-am înşelat. Pentru că de când s-a votat Referendumul în Parlament părerile mele au fost interzise. Şi discuţiile au fost interzise. Este voie doar să-i înjuri pe ortodocşi. Nu ai voie să spui că familia este celula de bază a societăţii. Când am spus asta prima dată mi-au sărit toţi în cap. Cu aceleaşi tâmpenii care s-au promovat peste tot. Le ştii, nu le mai repet. Dar trebuie să îţi spun că pentru prima dată am văzut şi am simţit ce simţiţi voi, ortodocşii. Pentru că am fost tratat ca unul dintre voi. Cel puţin aşa cred. Aşa cred că vă simţiţi şi voi. Este o presiune imensă împotriva ta, la fiecare pas. De la zâmbete ironice la miştouri, de la aluzii în bătaie de joc schimbate între colegi la atacuri directe şi înjurături. Am avut parte de toate astea de la colegi, de la cei pe care îi credeam prieteni. Doar pentru că am spus că eu, ca ateu, cred că într-adevăr familia este celula de bază a societăţii. Aşa că o să merg sâmbătă la vot şi o să pun ştampila pe „da”. Însă până atunci vreau să îţi cer iertare. Nu mi-am dat seama niciodată cum trăiţi voi, ortodocşii, printre noi, cei care suntem atei sau care zicem că suntem ortodocşi dar nu avem nicio treabă cu biserica. Nu mi-am dat seama niciodată ce presiune insuportabilă punem pe voi zi de zi. Cât rău facem cu glumele noastre despre popi şi patriarh, cu miştourile despre înapoierea bisericii, cu ironiile pentru cei care postesc, au iconiţe sau cruciuliţe, sau chiar merg la biserică. Doar în aceste săptămâni am înţeles, pentru că am trăit şi eu sub această presiune. Acum am văzut ce înseamnă să nu poţi să duci un dosar de la un birou la altul fără să se ia careva de ideile tale, fără să auzi un mişto, o ironie, o înţepătură. Să nu mai poţi mânca împreună cu colegii, pentru că se iau de tine mereu, dispreţuiesc mereu ce eşti şi ce gândeşti. Să nu poţi sta în pauza de masă fără să se ia cineva de tine pentru că nu gândeşti ca ei. Sunt şocat. Nu mi-am dat seama câtă ură avem faţă de voi până când această ură nu m-a lovit pe mine. Îmi este greu să înţeleg ce se întâmplă şi cum s-a ajuns aici. De când s-a ajuns aici? Tu îmi vorbeşti despre această ură de atâta vreme, dar eu abia acum o văd. Mă simt ca şi cum s-ar fi spart televizorul şi imaginile au căzut pe jos în bucăţi. Nu ştiu cum să le pun la loc. Sau dacă trebuie puse la loc. E lumea nebună şi doar acum mi-am dat seama? Aşa mi se pare. Ceea ce înseamnă că am fost şi eu nebun. Înseamnă că atunci când mi se părea că sunt spiritual, glumind pe seama lui Geo, care mânca de post vinerea şi miercurea, de fapt eram rău. Îmi băteam joc de credinţa lui, de felul lui de a trăi. I-am cerut şi lui iertare. Mi-a răspuns atât de frumos că am plâns după ce am închis telefonul. Să nu crezi că, gata, m-am făcut credincios. Încă am o tonă de îndoieli faţă de credinţă, biserică, religie. Dar îmi bat în inimă ca o furtună aceste întrebări. Şi altele noi. Pentru că mă întreb cât de orb am fost. Cât de mult nu am văzut? Dacă nu am văzut această răutate din cei pe care i-am crezut prieteni, dacă nu am văzut această răutate din mine, cât de multe alte lucruri nu le-am văzut? Nu ştiu. Dar ştiu că am greşit faţă de tine şi faţă de mulţi creştini pe care i-am întâlnit în viaţă. Sunt şi eu o parte din persecuţia pe care am negat-o. Sau am fost. Pentru că vreau să schimb măcar asta. Şi primul pas este să-mi cer iertare.”

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un soldat în căutarea… Referendumului

În 1978 apărea, la 100 de ani de la Războiul de Independenţă, un roman excepţional semnat Petru Vintilă: „Un soldat în căutarea patriei”.
Sincer, puternic şi dureros, romanul vede Austro-Ungaria şi Regatul României prin ochii unui ardelean. Ofiţer în armata austro-ungară, acesta simte nevoia de a ieşi de sub teribila, rasista şi xenofoba opresiune austro-maghiară împotriva Românilor – şi altor ne-maghiar şi ne-germani -, de a găsi PATRIA, un loc în care să poată fi Român fără să fie oprimat pentru această „vină”.
Trece în Regatul României. Ajunge într-o ţară în care, minunat, nu este silit să vorbească în maghiară sau germană pentru a fi tratat ca om. Ajunge într-o ţară românească, într-o ţară în care Românii sunt liberi… până la un punct. Punctul din care începe CORUPŢIA. O corupţie vastă, la fel de vastă ca cea din Austro-Ungaria părăsită. Doar că în vreme ce aceea era motivată esenţial prin aroganţă şi xenofobie, aceasta este motivată esenţial prin aroganţă şi lăcomie.

Răutăţile şi greutăţile celor două regimuri – austro-ungar şi masono-român – sunt înfăţişate extrem de documentat. Precum „Caietele locotenentului Florian” a lui Ştefan Fay (apărută câţiva ani mai târziu) şi „Un soldat în căutarea patriei” se întemeiază pe izvoare până la nivelul citării. Fără a pierde ceva din puterea literară a cărţii – dimpotrivă.
Ardeleanul venit în Regatul României are parte de aceeaşi obtuzitate politicianistă pe care o cunoaştem şi astăzi. Chiar dacă nu ajunge la monstruozităţile rasiste ale politicianismului austro-ungar pare cumva la fel de greu de răbdat tocmai pentru că este de dus „în Patrie”, într-o ţară ce ar trebui să fie a Românilor, să fie condusă de popor, nu de o pătură deznaţionalizată (într-o parte a Carpaţilor, austro-ungară, în cealaltă parte, franţuzito-englezită). Corupţia pare cu atât mai urâtă cu cât are ca ţintă poporul de care teoretic aparţin politicienii care o practică.

Ardeleanul alege să îşi facă datoria fără şovăire.
Merge în Războiul de Independenţă, luptă cu desăvârşit curaj şi pricepere, îşi pune viaţa şi onoarea în joc pentru a repara efectele laşităţii şi corupţiei unor superiori. Are de suferit, însă realitatea concretă îl scoate la liman.
Se şi căsătoreşte. Cu o femeie cu care vrea copii, cu o femeie care vrea copii cu el.
Ştiţi, familia aceea care a fost singura familie românească de la începuturi şi până astăzi.
Şi merge înainte, în ciuda tuturor răutăţilor.
Aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.

Că nu îmi place clasa politică actuală este puţin spus.
Am demascat de nenumărate ori răutatea şi corupţia ei, neo-comunismul ei, laşitatea şi incompetenţa, oportunismul şi neruşinarea ce o caracterizează.
Şi am luptat şi lupt să îmi fac datoria, aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.
Neamul merge înainte, Patria merge înainte, nu prin cei care cedează, abandonează, renunţă, ci prin cei care ţin steagul sus indiferent de epocă, regim, încercări.

Dacă Străbunii se dădeau bătuţi de corupţie, dacă se lăsau manipulaţi să renunţe la iubirea de familie, de patrie, de neam, de Dumnezeu, din pricina corupţiei politice şi administrative, de mult am fi dispărut ca naţiune! De mult am fi dispărut ca limbă şi cultură, ca neam, ca ţară!
„Un soldat în căutarea patriei” şi-o găseşte, în cele din urmă, în Românii de bun-simţ, care ţin tradiţiile româneşti şi luptă să le ducă mai departe.
Nu o găseşte în clasa politică. O găseşte în cei alături de care luptă pe front, în omul obişnuit care, cu toate lipsurile şi limitele lui, îşi găseşte puterea de a-şi face datoria – faţă de familie, faţă de patrie, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Eroii anonimi – pentru oficialităţi – şi atât de binecunoscuţi de Dumnezeu ai nesfârşitului război pentru bine, pentru românitate, pentru frumos, pentru patrie. Un război de rezistenţă, din nenorocire, chiar împotriva clasei politice care ar trebui să fie românească. Dar nu este.

Sunt soldat în rezervă; grănicer.
Dar sunt soldat nu doar pentru că am făcut armata. Căci, după Constituţie, fie că a fost sau nu în armată, paradoxal însă constituţional, fiecare cetăţean al României este un soldat.
În căutarea Patriei, fiecare dintre noi, sub acelaşi acoperiş ciuruit şi murdar al corupţiei politice. La unii, ca U.D.M.R.-iştii, separatiştii şi alţii asemenea, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă rasistă, xenofobă, anti-românească fără limite. La alţii, ca în partidele zis româneşti, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă de complexaţi disperaţi după recunoaşteri ieftine şi lăcomie fără margini.
Şi totuşi, mergem înainte.
Asemenea eroilor din cartea lui Petru Vintilă – sau a lui Ştefan de Fay.
Asemenea bunicilor şi străbunicilor, stră-străbunicilor şi stră-stră-străbunicilor, până la începuturile Neamului Românesc.
Fiecare generaţie cu luptele sale, cu încercările sale.
Regăsind Patria în cei care ţin steagul sus, indiferent de epocă, regim, încercări.
Regăsind Patria în cei care nu dezertează şi nu trădează sub pretext de corupţie politică, presiuni externe, singurătate sau frică.
Regăsind Patria în cei care, cu toate lipsurile şi limitele lor, îşi găsesc puterea de de a lupta mai departe pentru bine, pentru românitate, pentru frumos… pentru Patrie!

Dacă Străbunii ar fi cedat în faţa politicianismului, corupţiei şi presiunilor externe nu ar fi existat Unirea din 1859, nu ar fi existat eroismul nesfârşit din 1877-1878, nu ar fi existat Războiul de Reîntregire, nu ar fi existat Marea Unire… nu am fi existat noi.
Dar Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor!
Mergem înainte, făcându-ne datoria.
Plevna noastră este Referendumul.
Putem să trădăm, să dezertăm, să trecem la inamic – sub pretextul corupţiei politicianiste sau oricare alt pretext.
Ori putem să ne alăturăm bunicilor şi străbunicilor, eroilor anonimi pentru oficialităţi şi atât de binecunoscuţi lui Dumnezeu, celor care au fost şi sunt esenţa Neamului Românesc.
Suntem şi noi soldaţi în căutarea Referendumului prin care ne regăsim Patria.

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă