Etichetă: Rasism

Cultura violenţei. Un nou rasism (II)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)

II. Rasismul ca realitate concretă, imediată

Reflexele gândirii şi purtării rasiste constituie o parte intrinsecă a oricărei culturi în care o formă sau alta de rasism a fost sau este practicată. (Reamintim de folosirea termenului de rasism în înţelesul lărgit prezentat în prima parte a acestui eseu, de aroganţă de grup în raport cu celelalte grupuri.)
Această realitate este omniprezentă. Şi, cumva, tocmai de aceea este adeseori foarte greu de simţit atât de purtătorii rasismului cât şi de ţintele acestuia.

Un exemplu al acestei situaţii o constituie Germanismul. Care, dincolo de orice alte pretenţii, este marcat în mod real de un dispreţ profund faţă de ne-germanici.
Oare?
Oare nu este aceasta o exagerare?
Oare nu este vorba doar despre o îndreptăţită mândrie a propriilor realizări tehnice şi culturale?
Oare nu este vorba doar despre o recunoaştere a propriei valori?
Oare nu este vorba doar despre o corectă apreciere a unei superiorităţi tehnice şi culturale ce se cuvine a fi recunoscută ca atare?
Asemenea întrebări – sau afirmări – erau ridicate, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX de către filogermanii din Regatul României.
Ei vedeau în ceea ce alţii numeau „aroganţa germană” un fenomen firesc, pe nedrept înfierat. Ei spuneau că superioritatea culturală germană este o realitate şi că a fi mândru de calităţile şi realizările tale nu este un defect, este ceva natural.
Aceste puncte de vedere s-au prăbuşit, însă, în anii 1916-1918. A fost nevoie doar de 707 zile de contact direct cu Germanismul, de trăire în direct a culturii germane, pentru ca filogermanismul să se prăbuşească total în România.

Trebuie citită lucrarea „707 zile sub cultura pumnului german„, scrisă de Virgiliu N. Drăghiceanu. Acesta era un om format în culturile apusene, care vorbea germana şi franceza la un nivel pe care puţini Germani şi Francezi îl atingeau. Şi, tocmai de aceea, a fost desemnat de autorităţile române ca reprezentat pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. Pentru că, în toamna lui 1916, Germanii ocupaseră Oltenia şi Muntenia. Misiunea oficial atribuită lui Virgiliu N. Drăghiceanu ar fi trebuit să fie relativ uşoară: să colaboreze cu Germanii în ocrotirea patrimoniului cultural românesc. La cât de mare şi frumoasă este cultura germană (conform filogermanismului!) o asemenea însărcinare părea destul de uşoară – dincolo de sentimentele personale, evident dureroase, faţă de ocuparea unei largi părţi din Regatul Român.
Nici vorbă!
Bestialitatea ocupaţiei germane în Muntenia şi Oltenia avea să fie egalată doar de ocupaţia sovietică de mai târziu!
Cele 707 zile de ocupaţie germană au fost marcate de un rasism extrem al autorităţilor germane faţă de Români. Cu excepţii vrednice de laudă, însă cu atât mai triste cu cât erau excepţii, Germanii, fără Hitler pe care să dea vina, s-au dovedit de o răutate greu de descris.
Nu vorbim aici despre ceea ce s-a întâmplat în „focul luptei” şi în „aprinderea de după bătălii”. Vorbim despre ceea ce s-a întâmplat în teritoriile ocupate de Germani în care se aşezase, teoretic, pacea.
Vorbim, de pildă, despre trupele germane cazate în mânăstirile româneşti. Trupe care au dovedit o plăcere diabolică în a distruge. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim cazul Mânăstirii Lainici. O mânăstire aflată în hotarul Olteniei cu Transilvania, la peste 500 de kilometri de front. Înconjurată de păduri bogate. Şi în care soldaţii germani au făcut focul cu mobilă veche, de cea mai mare valoare, cu manuscrise şi cărţi vechi – deşi lemne erau cu nemiluita.
Asemenea distrugeri au avut loc pretutindeni.
Ceea ce nu se fura sau jefuia se distrugea, ceea ce nu se distrugea se jefuia sau fura.
De către Germani.
Sub directa oblăduire a autorităţilor germane.
Cu o mitocănie arogantă, întrecută doar de minciunile aproape de necrezut ale propagandei germane, care înfăţişa ocupaţia germană în cele mai strălucitoare culori şi lumini.
Sunt fapte. Sunt fapte consemnate nu doar de un om, fie el şi cu misiune diplomatică oficială în România ocupată de Germani.
Sunt fapte consemnate de mii de surse.
Românii erau folosiţi ca sclavi oricum şi oricând voiau Germanii.
Abuzurile Germanilor nu erau pedepsite, protestele Românilor faţă de abuzuri erau pedepsite.
Excepţiile la acest comportament au fost atât de rare, încât jaful şi distrugerile au avut o scară greu de închipuit.
Toate convenţiile internaţionale au fost încălcate de Germani în mod repetat.
Românii au fost trataţi de Germani, oficial, drept „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
S-a furat până şi pământul! La propriu!
În Teleorman şi alte judeţe sudice Românii au fost scoşi cu miile pe câmp şi puşi să încarce stratul superior al pământului, cel mai roditor, în sute şi mii de vagoane. Care l-au dus în Germania, să fie folosit drept îngrăşământ. Efectele dezastrului ecologic provocat atunci se simt şi astăzi.
Crime, violuri, abuzuri nesfârşite, un jaf care a lăsat bisericile fără clopote şi uşile fără clanţe. Românii au fost înfometaţi până la limita subzistenţei, trăind (ca „oameni liberi”!) mult mai rău decât Germanii din lagărele româneşti de prizonieri (unde li se asigura o raţie decentă de mâncare).
Cutremurat în ceea ce vedea, în vara lui 1918, în România ocupată de Germani (pe care ştia cum o lăsase în plin război), un ofiţer român, cu inima sfâşiată de durere, scria:

„Poate că înfrângerea vă va deschide ochii şi, ridicând întunecoasa perdea a militarismului sălbatic, prin muncă onestă, vă veţi restabili o viaţă nouă, întemeiată pe adevărata iubire a aproapelui. 
Nu uitaţi însă că nevinovatele glasuri ale milioanelor de orfani risipiţi pe tot pământul nu vor înceta să vă blesteme cât timp numele de german va zbura de pe buzele lor sfinte!„
(Cpt. Petre Popescu – „În faţa morţii: amintirile unui luptător din linia întâi„)

Sunt fapte.
Fapte care au dus la prăbuşirea filogermanismului în România.

Sunt fapte.
Fapte despre care de obicei nu se vorbeşte. Fie din laşitate, fie din comoditate, fie din felurite interese politice. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care se supără de amintirea acestor fapte („Să nu scormonim mizeriile trecutului!”) nu au nicio problemă în a căuta şi prezenta tot ce e mai rău – real sau născocit – la Români. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care neagă Românilor dreptul la cunoaşterea acestor fapte nu au nicio problemă în transformarea unor fapte similare – dar la adresa altor naţionalităţi – în politică de stat. Se predă în şcolile româneşti mult mai mult despre suferinţele altor etnii din partea Germanilor sau Sovieticilor decât despre suferinţele Românilor din partea Germanilor, Sovieticilor sau altor etnii. Ceea ce, evident, este o formă de persecuţie etnică radicală. Este rasism. Rasism anti-românesc.
Iar faptul că este practicat de autorităţile (zis) române nu îi schimbă în niciun fel valoarea de purtare şi doctrină inumană, extremistă. Doar îi accentuează perversitatea.

O formă tipică a rasismului, trăită de Români ca realitate imediată, este sintetizată de expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”.
Expresia este o incitare directă la genocid; şi reflectă o ură extremistă împotriva Românilor ca etnie şi naţiune.
Orice om sănătos la cap ştie că orice grup – şi cu atât mai mult orice popor – are bune şi rele. Că trebuie lucrat la înmulţirea binelui şi la îndreptarea a ceea ce este strâmb. Orice om sănătos la cap ştie că soluţia nu este exterminarea Tătarilor – pentru ceea ce au făcut sub Genghis Han şi urmaşii acestora -, exterminarea Germanilor – pentru ceea ce au făcut sub Kaiser ori sub Hitler -, exterminarea Japonezilor – pentru ceea ce au făcut în Al doilea război mondial în Coreea, China, Indochina etc.
Ca urmare, cei care acceptă o gândire, vorbire şi purtare de tipul „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”, nu sunt sănătoşi la cap! Mai precis, suferă de rasism într-o formă foarte gravă.
Cei care sunt – sau se cred – Români şi au asemenea idei suferă de o formă de rasism sinucigaş, auto-distructiv, numită etnofobie (adică ura faţă de propriul neam, o patologie similară cu cele care duc la auto-mutilare şi sinucidere).
Cei care sunt de altă naţionalitate şi au asemenea idei suferă de xenofobie, de românofobie şi/sau alte forme similare de gândire patologic-extremistă.
Şi acestea sunt fapte.

Vedem astfel că în viaţa de toate zilele avem de-a face cu forme tipice sau ne-tipice, clasice ori extinse de rasism.
Se poate găsi ieşirea din matrix, eliberarea de asemenea patologii.
La nivel creştin este foarte limpede: îndreptarea vine din lăuntrul fiecăruia, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin urmare, eliberarea de rasism presupune atât eliberarea de etnofobie, cât şi de xenofobie, la nivel personal. Dragostea faţă de Străbuni, faţă de propriul Neam, dragostea faţă de Ţară, sunt fiinţial unite în Ortodoxie cu dragostea faţă de Dumnezeu şi de întreaga Creaţie, implicit faţă de întreaga Omenire. Naţionalismul creştin este ca iubirea de părinţi – sau, respectiv, de copii. O asemenea iubire este cu atât mai deplină cu cât nu este întinată de ura faţă de alţi oameni. A crede că pentru a-ţi iubi părinţii sau copiii trebuie să-i urăşti pe cei care nu îţi sunt părinţi sau copii este la fel de aberant cu a crede că pentru a-ţi iubi Neamul sau Ţara trebuie să îi urăşti pe cei care nu le aparţin.
Nenorocirea vine însă, la nivel social, din profunda înstrăinare a Românofonilor de astăzi de Ortodoxie. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre vorbitorii de limbă română (aproximativ română) şi posesorii de cetăţenie română sunt desprinşi de moştenirea naţională. Or a pretinde că eşti parte a unui Neam, a unei Naţiuni, a cărei istorie şi cultură îşi este străină e în cel mai bun caz exprimarea unei dorinţe, unui ideal, unui vis. Dar nu a unei realităţi concrete.
Dovada este în faţa noastră: realitatea concretă este a unui rasism anti-românesc multilateral dezvoltat.
Un exemplu clar şi uşor de observat este acesta: oricine poate să spună orice lucru rău despre Români şi România, dar dacă spune lucruri rele despre alte popoare şi ţări este îndată taxat. Este o atitudine socială generală, este un fapt care nu poate fi negat de niciun om corect.
Iar una din fundaţiile patologiei care macină societatea în general şi pe cei mai mulţi dintre aparţinătorii ei în particular este ceea ce am numit rasism cultural. 

(a treia parte aici)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (I)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură 

Desigur, în înţelesul său propriu rasismul desemnează convingerea că o anume rasă este, masiv şi esenţial, superioară celorlalte; de aici rezultând o gândire, vorbire şi purtare în care, la nivel personal, dar şi de grup, cei care aparţin rasei desemnată ca superioară îşi arogă tot felul de privilegii, tratându-i pe cei din celelalte rase cu un dispreţ ce poate uşor să ajungă până la violenţă – inclusiv până la genocid.
Dar termenul de rasă este, în fapt, recent şi neclar.
Pentru secolele VIII-XIV ale Europei de Vest, de pildă, nu rasa avea vreo însemnătate, ci originea personală – nobiliară sau nu – şi religia. Un arab ori persan era interesant prin exotism, dar era respectat dacă avea origine nobilă. Totuşi un egal cu cei de frunte dintre vest-europeni era doar acel nobil care aparţinea Catolicismului. Catolicismul era „rasa superioară” a vremii şi locului.
Doar puţin mai la sud, în lumea Islamului, avem exact aceeaşi gândire, în aceeaşi epocă. Doar că „rasa superioară” este aceea a religiei islamice.
Şi mai la sud, în Africa animismului şi şamanilor, nu religia este factorul de departajare, ci puterea. Puterea militară, în primul rând, însoţită de orice adjuvanţi posibili – de la magie la surse de mâncare, aur, sclavi etc. Aici nu contează de obicei nici originea personală, nici religia, nici cultura, ci doar puterea (şi în primul rând, repetăm, puterea armată, militară). Aceasta „dă dreptul” feluriţilor conducători locali – şefi de trib sau regi – să îi înrobească, jefuiască, ucidă etc. pe cei care nu le sunt folositori, nu li se supun, îi deranjează etc. Cei care nu au putere sunt o „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
Făcând un salt până în Extremul Orient, găsim în Japonia o altă împărţire. Se menţine aici factorul social-genetic – cei născuţi în afara castelor de samurai şi daimyo (nobili) sunt categoric inferiori acestora. Dar în vreme ce opţiunile religioase au, la nivel naţional, o importanţă secundară din punct de vedere ierarhic, există o extremă împărţire la nivel etnic. În vreme ce Japonezii sunt văzuţi ca având origine divină, iar Chinezilor li se recunoaşte o poziţie asemănătoare (uneori egală, uneori superioară, uneori puțin inferioară), Ainu și Coreenii sunt categoric tratați ca „rase de nivel jos”. De altfel Ainu au fost expuși legal exterminării libere până în secolul XX, legislația niponă acceptându-i ca oameni (deși nu chiar ca egali!) foarte târziu.

Vedem astfel, fără a mai înșira nenumăratele exemple ce se pot aduce, că există un fenomen foarte larg de aroganță de grup tipică istoriei umane.
Denumirea de rasism, legată de conceptul, târziu, de „rasă umană”, definește destul de bine acest fenomen dacă acceptăm aplicarea lui la alte categorii decât aceea de „rasă”. (În realitate ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică. Între albul cel mai alb şi negrul cel mai negru sau galbenul cel mai galben sau roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații. Delimitările rasiale pot fi făcute la oameni din fotoliu, dar în teritoriu ele se dovedesc a fi extrem de prezumpțioase. Iar legenda cu „semiți, hamiți și iafetiți”, ridicolă și pe plan teologic, și pe plan biologic, este doar un exemplu ale prezumțiozității amintite.)
În cazul de față voi folosi deci termenul de rasism pentru conceptul de dispreț radical pentru cei care nu aparțin grupului propriu.

Rasismul propriu-zis a fost caracterizat de un dispreț adesea violent față de „rasele” declarate ca inferioare. Se recunoștea acestora existența unor calități, limitate drastic față de cele ale „rasei superioare”. Dar valoarea lor era privită ca nulă dacă nu erau folosite în slujirea „rasei superioare”. Ca urmare, în situația în care nu exista această slujire sau, „mai rău”, exista chiar opoziție față de „rasa superioară”, orice violență – de la cea verbală până la genocid – era îngăduită.
Amintim aici de masacrele Mongolilor asupra ne-mongolilor în vremea lui Genghis-Han, de masacrele Islamicilor asupra ne-islamicilor în vremea expansiunii arabe sau a cuceririi Indoneziei, de masacrele Catolicilor asupra Ortodocșilor din Imperiul Roman la începutul secolului al XIII-lea, de masacrele Catolicilor spanioli și portughezi asupra Africanilor și Amerindienilor în vremea colonizării Americii și Africii, de masacrele Musulmanilor asupra ne-musulmanilor din Irak, Siria, Palestina, Liban, Iordania, Egipt, Etiopia, Țările Române, Armenia, din vremea primelor jihade și până astăzi etc., etc. Toate aceste imagini de iad ne arată demonismul comportamental la care se poate ajunge prin asemenea forme de rasism (chiar dacă, repetăm, nu este unul clasic, legat de conceptul de rasă, ci unul bazat pe altă ierarhizare a omenirii).

Evident, nu orice ierarhizare este negativă, nu orice ierarhizare duce la asemenea fenomene.
Împărţirea în învăţător sau meşter şi ucenic, de pildă, este o ierarhizare străveche şi cel mai adesea pozitivă.
Împărţirea în părinţi şi copii, ca altă pildă, este o ierarhizare ontologică şi, de asemenea, cel mai adesea pozitivă.
Exemplele pot continua şi aici, pentru că egalitatea oamenilor este o minciună totală. Oamenii sunt diferiţi şi complementari, nu egali. („Egal” înseamnă identic, or nici măcar gemenii nu sunt identici!)
În vreme ce rasismul – clasic sau nu – dispreţuieşte şi chiar neagă complementaritatea oamenilor, egalitarianismul dispreţuieşte şi chiar neagă specificul personal şi de grup, valoarea diferenţelor.
Pradoxal la prima vedere, egalitarianismul sau, ca să îi spunem pe şleau, comunismul, ajunge la o altă formă de rasism: dispreţ total şi chiar ură funciară faţă de cei care nu i se supun. În acest caz avem de-a face cu o altă ierarhizare, în care „rasa superioară” o constituie adepţii comunismului, iar „rasele inferioare” sunt cei de alte concepţii. Divizarea merge până la ura totală inclusiv în faţa formelor de comunism declarate „incorecte” (ura între stalinism şi titoism este doar un exemplu).

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea

Între rasismul oficial şi regăsirea de sine

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am scris acest material în urmă cu nouă ani. În ce măsură mai este de actualitate?
Publicat întâi de Răzvan Codrescu, pe blogul personal, a trezit reacţii (pentru mine) neaşteptat de virulente, adesea pe nuanţe absolutizate de comentatori, uneori pe probleme de substanţă. Au ieşit la iveală atât limitele cunoaşterii şi asumării propriei istorii, cât şi puternica înrădăcinare a rasismului anti-românesc până şi în rândul patrioţilor sinceri.
Ca o pildă a limitelor cunoaşterii şi asumării propriei istorii,
mertiă amintită aici uimirea unora şi indignarea altora faţă de aşezarea Sfântului Constantin cel Mare în categorii precum „daco-roman” sau „împărat de origine traco-iliră”. Asta cu toate că acest împărat s-a născut în Dacia (Aureliană, dar tot dac este prin naştere), tatăl lui fiind Constanţiu cel Verde (Constanţiu Chlor), descris de izvoarele istorice ca traco-ilir. Desigur, dacă locul naşterii acestui împărat ar fi fost Galia sau Iberia, nimeni n-ar fi protestat faţă de ideea că este gal sau iber prin naştere, mai ales dacă tatăl său ar fi fost originar din Raetia (zonă masiv celtică, deşi deosebită de Galia inclusiv prin prezenţa germanică şi tiparul roman). Dar dacă auzim că ar fi daco-roman, sau traco-iliro-roman, e musai să se găsească printre noi unii indignaţi care – pe paradigme rasiste şi fără mult discernământ – să se repeadă să dea cu bâta.
Dincolo de aceste aspecte de atunci (oare?), să vedem ce s-a schimbat. A pierit rasismul oficial anti-românesc?
Ce-i drept, Românii au răspuns acelui rasism. Deşi, ca să fim corecţi, mai mult Româncele. Pentru că ele sunt cele care poartă des cămăşi cu motive populare, ie sau chiar costum popular întreg. Jackie Chan, la Bucureşti, a putut să poarte cămaşă populară, la fel Ambasadorul Japoniei la Bucureşti şi alţii asemenea, care au vrut să ne onoreze tradiţiile. Foarte frumos din partea lor. Cu toate acestea, bărbaţii români nu poartă haine naţionale decât in extremis, la cununii, botezuri şi altele asemenea. De câte ori merg prin ţară „în civil”, adică în haine naţionale, sunt privit cu uimire de Români, care eventual mă întreabă „unde este festivalul de folclor”; fiind imposibil, în mintea lor, ca un bărbat român să poarte haine cu motive populare în mod obişnuit, aşa cum poartă Româncele. Deci, dacă este vorba despre un răspuns dat rasismului oficial prin asumarea identităţii naţionale, prin adoptarea unor minime însemne identitare, etnice, Româncele sunt înaintea Românilor cu cel puţin o tură de stadion, ca să folosim un termen sportiv.
Dar autorităţile? Şi-au schimbat poziţia anti-românească?
Ce-i drept, a apărut în Bucureşti un monument închinat eroilor Rezistenţei Anticomuniste. Cam vai de el, stropşit între „corectitudinea politică” şi rostul declarat. Dar, cel puţin, există. Există însă şi un monument porno-istoric, ce s-ar vrea dedicat lui Traian – deşi pare o bătaie de joc la adresa acestora şi a privitorilor (şi contribuabililor) -, există în pregătire şi un arici-vagin care ar vrea să fie monument al Marii Uniri, monumentul extremismului maghiar încă există la Arad – şi s-au adăugat şi altele – … Dar dincolo de asemenea „amănunte” – că astfel de monumente au ajuns să fie amănunte ale vieţii noastre – există nazisto-stalinista Lege 217/2015, există un val de atacuri fanatice, rasiste şi anti-semite împotriva unor eroi români ca Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu şi alţii asemenea…
Pe de altă parte, există autorităţi locale şi, uneori, chiar centrale, care încearcă să facă lumină, care stau împotriva acestor acţiuni rasiste şi împotriva încercărilor de damnare a Naţiunii Române.
Este un tablou complex, cu lumini şi umbre, cu sclipiri de Cer şi rupturi prin care se întunericeşte, către noi, Iadul.
În ce măsură se mai potriveşte cu el acest vechi text al meu?
Rămâne ca fiecare cititor să îşi răspundă singur, citindu-l.

RASISMUL OFICIAL ŞI CULTURA POPULARĂ ÎN ROMÂNIA

Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nicio naţiune nu poate apărea, nicio ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda sau Indochina se datoresc în foarte mare parte unor asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo de orice asemenea probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărturărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, cântecele, datinile, baladele, basmele, legendele şi mitologiile elinilor, tracilor, egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte Occidentul european. Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie sume gigantice, pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă, ca urmare a factorului distructiv, amintit mai sus, numit ocupaţie străină. Şi (uimitor?) cu excepţia României.

A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară!

Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!

Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele… Institutului Naţional pentru Românism!! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” aşa cum îl vede el… Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor 90 ai secolului trecut, declară public „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei şamd, în acele ţări, ce s-ar fi întâmplat? Ei bine, o atare afirmaţie ar fi dus la reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia politicienilor şi „formatorilor de opinie” aşa-zişi români? Au fost încântaţi! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat” care nu-i apreciază îndeajuns. Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după), declară după 1989 că românii sunt „un popor tâmpit”1. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarândul „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului „neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.

Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de campanie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” şamd. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) şamd. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective asupra lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu sau asupra oricărei personalităţi sau grupări istorice pe drept intrată în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari şamd. În schimb au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”. E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebels, Heydrich şi Göering!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Ţările române Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi stăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot”2, numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti, este considerat de conducătorii României ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi însă, nu a fost nevoie de nicio ocupaţie efectivă. Înseşi conducerea „românească” a practicat politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti?3 Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa… Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat4, lupta „intelectualilor români” şi, alăturat, a politicienilor români, nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” – marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia… ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate5, aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune6. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”, desigur.

De aici au izvorât acei „intelectualiştii” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizaţiei străine. [Pentru acest fenomen am găsit ca singur termen potrivit pe acela de etnofobie – în sensul de ură faţă de propria etnie, faţă de propria apartenenţă naţională. n.a.] Intelectualitatea interbelică, dar şi cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt prea duri, sunt exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc, decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc, decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor. Doar la noi persistă mentalitatea colonialistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie inferioară a băştinaşilor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a străinilor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentei lucrări. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare şi revolta semi-raţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede (totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.

Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii (şi belgienii) au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor, moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele, vinul şi grâul, crucerii şi olarii şi nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istoria a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.

Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica ajung a oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa inferiorităţii. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii româneşti.

Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa la începutul anilor ’50 că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernst Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comunişti – Credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechia sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea odată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi pădurile, apele şi morile. Va dispărea, odată cu odioasa colectivizare forţată, cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor mai însemnaţi oameni cu adevărat din poporul – gospodari harnici, oameni ai credinţei, iubitori ai adevărului.

Redescoperit de nevoie, naţionalismul comunist a mers şi el pe o linie străină culturii populare româneşti. A încercat să elimine sau să marginalizeze orice element legat de Biserică, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, cu toate că întreaga cultură profundă românească de aici porneşte şi aici se întoarce. A încercat să facă uitate legăturile cu românii de peste hotare, dar mai ales cu românii din sud, cedaţi asimilării unor ţări „prietene”. De altfel, aceasta nu era o politică nouă: prea puţin şi prea temător s-au interesat totdeauna conducătorii României de românii de peste hotare, dacă s-au interesat. A încercat naţionalismul comunist să anuleze legătura dintre Neam şi Biserică, sprijinind toate eforturile de inventare a unei „mitologii populare româneşti”, oricât de absurde şi contradictorii. Şi a mai încercat naţionalismul comunist, pentru o adevărată rupere de trecutul recent sau mediu, o răsturnare totală a gândirii începuturilor Neamului Românesc. Dacă un academician bolşevic mai avea puţin şi îi făcea pe români popor slav, mai târziu alţii s-au străduit să îi transforme în „daci puri” sau „traci puri”, ignorând cele mai elementare mărturii istorice şi compunând cărţi glorioase, dar pline de contradicţii flagrante, falsuri şi erori de logică. Din perspectiva Istoriei Românilor ca disciplină, este cel puţin ciudat, dacă nu pur şi simplu dureros, să vezi cum sunt lăudaţi savanţi ca Nicolae Iorga sau Theodor Capidan, P. P. Panaitescu ori Silviu Dragomir, dar poziţia lor nu este niciodată prezentată. Formarea românilor prin latinizarea traco-ilirilor, poziţia acestor mari nume, dar şi a multor altora, nici măcar nu este amintită în manualele şcolare şi în cărţile „de popularizare” a istoriei românilor. Faptul că românii s-au format ca neam între Carpaţii Beschizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră, argumentat strălucit de Nicolae Iorga în ultima sa mare lucrare, Istoria românilor, de asemenea nu este amintit. Faptul că romanizarea simultană a traco-ilirilor, petrecută în secolele I-III, s-a realizat prin creştinarea lor şi a dus la o unitate lingvistică unică în lume, este de asemenea trecut cu vederea. Faptul că începuturile istoriei româneşti propriu-zise sunt în Sfânta Scriptură, unde se găsesc mărturii fundamentale ale începutului formării Poporului Român şi scrieri adresate strămoşilor noştri, este aproape unanim necunoscut. Şi aceasta cu toate că Părintele Dumitru Stăniloae, în primul rând, dar şi alţii, au vorbit despre acest lucru în mod repetat. Faptul că Imperiul Roman de Răsărit, creat practic de daco-romanul Constantin cel Mare, se numea în popor, dar şi în documentele oficiale, Romania – de unde vine şi numele de România – este cu totul necunoscut, astăzi, românilor. Şi asemenea ignorări crunte, asemenea înlăturări ale adevărului istoric, pentru a se aşeza în loc sfruntate minciuni, sunt nenumărate.

Ce legătură au însă ele cu folclorul adevărat, cu vechea cultură profundă românească? Fiinţială! Legătura este pur şi simplu fiinţială. Căci din felul şi locul în care s-a format un popor izvorăşte şi cultura lui fundamentală. Exprimările folclorice se schimbă odată cu schimbările tehnologice şi sociale. În loc de arc apar sâneaţa ori puşca, în loc de poteră apar jandarmul sau poliţistul şamd. Există însă o mulţime de principii fundamentale care nu se schimbă, care formează sufletul culturii profunde, care definesc un popor. Acestea izvorăsc din locul şi vremea în care a apărut acel popor, rafinate şi înnobilate de trecerea timpului, dar mereu aceleaşi, definitorii. Odată ruptă legătura cu începuturile, odată alterată ori distrusă conştiinţa naţională, dispare şi adevărata cultură populară a acelei naţii. Este ceea ce s-a făcut şi se face în România.

În chip firesc, „românul” de astăzi se ruşinează a fi român. Şi, chiar dacă încearcă să nu o facă, ci să fie întra-devăr român, nu ştie cum să o facă. Luptele pentru păstrarea conştiinţei naţionale sau, mai bine zis, pentru regăsirea ei, sunt cu atât mai grele şi mai dureroase cu cât se dau personal, însingurat, fără nici un sprijin din afară. Se cade, foarte uşor, în alunecări, umflări şi bosumflări, dezamăgiri şi deznădăjduiri, asprime sau uşurătate.

Cum să vorbeşti astăzi despre vechea cultură românească? Şi cui? Cine mai ascultă, când „folclorul contra-atacă” astăzi în emisiuni de o vulgaritate şi josnicie fără nici o asemănare sau legătură cu adevăratul şi vechiul folclor românesc? Cine îşi mai aduce aminte că o cultură nu atât se învaţă cât mai ales se trăieşte? Deci o cultură naţională este o cultură trăită, nu o cultură învăţată în şcoală, vizionată la televizor ori urmărită în spectacole folclorice! Prins între rasismul oficial şi neoficial, între nevoile vieţii şi îndoctrinarea sistematică spre înstrăinare, românul nu-şi mai găseşte priceperea şi puterea de a simţi şi, în primul rând, de a trăi româneşte. Fără aceasta însă, cultura profundă românească şi, implicit, Neamul Românesc, nu au nici un viitor.

Să încheiem în această notă sumbră? Ori să îndrăznim a îndemna la rezistenţă? Căci, într-adevăr, rezistenţa este singura poziţie pe care o putem accepta în faţa acestor forţe profund rasiste, anti-româneşti. Trebuie să învăţăm că mai de ruşine este să fi mahalagiu, sexos ori vip decât ţăran. Trebuie să învăţăm că eroii noştri sunt eroi, indiferent de ce spun „intelectualiştii” vânduţi ce vor să ne lipsească de istoria noastră. Trebuie să învăţăm a trăi româneşte, pas cu pas, oricât de greu ni s-ar părea. Pentru a-şi dovedi şi mărturisi identitatea, cultura, alte neamuri folosesc măcar părţi din portul popular, distingându-se astfel de ceilalţi. Putem face şi noi acelaşi lucru, sau am putea, dacă nu ne-ar fi ruşine. Căci, într-adevăr, nu e greu, fizic, să porţi un cojocel sau o vestă populară, să-ţi pui o ie sau o căciulă, ori altceva de acest fel, care să strige „sunt român şi punctum!”. Dar e foarte greu din pricina „ruşinii” de a fi român, cu care suntem îndoctrinaţi. Ne dăm nonconformişti şi rebeli, însă nu avem curajul să fim noi înşine, nici măcar în parte. Nu este greu, fizic, să cumpărăm şi să folosim în loc de farfurii de faianţă modernă (zisă „porţelan”) ceramică românească, fie ea de Bucovina, Hurezu sau de alt fel. Dar aceeaşi „ruşine”, acelaşi snobism rasist, aceeaşi laşitate de a fi noi înşine, ne opreşte. Nu este greu ca, asemenea bunicilor şi străbunicilor noştri, să mergem duminica la Sfânta Biserică, pentru a ne încărca de puterea lui Dumnezeu pentru săptămâna ce ne stă înainte. Dar frica de a fi consideraţi „bisericoşi” ori, îngrozitor!, „habotnici”, ne opreşte, chiar dacă avem, uneori, pretenţia că suntem creştini. Nu este greu a cumpăra pentru copiii noştri întâi CD-urile cu desene animate şi filmuleţe bazate pe basme româneşti, în loc de a ne înfige din prima la ceea ce este străin. Să mai spun ce ne împiedică să facem asta? Şi câte asemenea sute şi mii de gesturi, de alegeri mărunte, dar atât de puternice, putem face, pentru a mărturisi cine suntem, ce suntem şi ce vrem să fim şi mai departe! Dincolo de tot ceea ce ne bagă pe gât „conducătorii noştri iubiţi” şi „intelectualii de curte”, este în puterea noastră să le anulăm eforturile: nebăgându-i în seamă, ţinându-ne cu demnitate şi curaj de cultura şi istoria noastră, învingându-ne „ruşinea” laşă de a fi români. Şi prin aceasta, aproape fără să ne dăm seama, vom face să renască o cultură adevărat românească şi, totodată, potrivită vremurilor pe care le trăim.

În lipsa acestei trăiri, pe fundalul dispreţului anti-românesc ce emană din toată vorbirea şi gândirea politicienilor, a vorbi despre vechea cultură românească este, în România de azi, foarte, foarte greu. Şi, la o primă vedere, fără rost. Dar o vom face mereu, cât vom trăi, pentru ca măcar mărturia să rămână, pentru cei care vor şi au curajul să fie ce au fost şi strămoşii lor: Români pe pământul României.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

1 Expresia lui a fost stupid people. Unii au încercat să o traducă prin popor prost. Dar „popor prost” în limba română nu are aceeaşi conotaţie ca în engleză, păstrând încă răsunetul străvechi al înţelesului de simplu sau de rând, pe care cuvântul prost îl avea cândva. Doar traduceri mai libere, ca popor tâmpit sau popor de proşti sunt în măsură să redea radicalismul expresiei englezeşti.

2 Nu îi dăm numele, aşa cum nu am dat nici numele altor rasişti anti-români, pentru că le-am face o cinste prea mare amintindu-le, iar nouă ne este prea scârbă fie şi de numele lor.

3 Desigur, nu-i rău să studiezi şi în străinătate, să înveţi şi cele ale străinilor. Dar este cu totul nesănătos, perfect distructiv, să înveţi doar cele ale străinilor, să studiezi doar în străinătate. Ori, de la bona grecoaică, franţuzoaică, nemţoaică ori unguroaică până la pensioane, colegii şi facultăţi, tot ce învăţau şi studiau fiii „elitei” era străin. Excepţiile doar confirmau regula, iar despre rezultatele eforturilor acelor excepţii vorbeşte realitatea de astăzi.

4 Spunem „formal”, deoarece până la 1830 şi chiar 1848 multe din formele şi principiile sale – şi mai ales grecismul – continuă să paraziteze viaţa românească.

5 A se vedea SUA şi Canada, ori Argentina, Chile, Ecuador etc.

6 Desigur, cel mai binecunoscut exemplu este cel al Elveţiei, dar mai sunt şi altele, precum Brazilia sau Mexicul.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.