Scoala Română si snobismul. Gânduri (I)

Școala Română și snobismul. Gânduri (I)

Da, prima întrebare pentru mulți este
De ce „școala română” și nu „școala românească?”.
Răspuns:
Pentru că spunem, corect, „școala franceză”,
„școala italiană”, „școala germană”;
nu spunem, decât dacă vrem să fim ironici sau gratuit pedanți,
„școala germanică”, „școala italienească” ori „școala franțuzească”.
De fapt, și folosirea excesivă a termenului românesc
în loc de român este o mărturie a snobismului,
a înstrăinării față de propriul neam, a pierderii propriei identități.

O introducere în temă

Mă opresc aici la câteva snobisme anti-românești. Snobisme ce sunt, de fapt, o formă de rasism. O formă de rasism anti-românesc, atât de înrădăcinat încât își găsește reflex îndreptățiri chiar și la cei care se cred patrioți.
Și școala română („românească”) este o bună pildă.
Căci s-au găsit rasiști anti-români, ce au fost urmați orbește de mulțimi de snobi, care să urle:

Românii n-au avut școală!”, „Românii au fost atât de înapoiați încât au înființat primele școli superioare cu 7-8 sute de ani după Vestul Europei!”, „Românii au înființat primele lor universități în urma întregii Europe!”.

Iar aceste răcnete sunt „argumente” pentru pretinsa inferioritate rasială, etnică, religioasă etc. a Românilor față de „alții” (fie că acești „alții” sunt, după rasistul care vorbește, Rușii, Germanii, Ungurii, Turcii, Austriecii sau oricare alții).

După acești rasiști, ce se poate spune despre Evrei, câtă vreme cea mai veche universitate din Israel, Universitatea Iudaică din Ierusalim, a fost fondată în 1918?
Sau ce vor spune despre Armeni, câtă vreme cea mai veche universitate din Armenia, Universitatea (de Stat) din Erevan, a fost întemeiată în 1919?
Păi, stai!”, vor striga rasiști, speriați că s-ar putea vedea că sunt rasiști. „Evrei și Armenii au fost prigoniți, de aceea n-au apucat să…
Și Românii n-au fost prigoniți?
Ăăă…” încep să se bâlbâie rasiștii. „Păi, nu la fel! Ce, pui Holocaustul…
Care Holocaust, culților, că vorbim de 1918 și 1919, când abia se terminase Primul război mondial!
Ăăă…” se bâlbâie iar rasiștii. „Păi, oricum, nu e același lucru!
Dar nu pot să îți spună logic de ce nu ar fi același lucru, nici să îi pici cu ceară!

Și, după ce îi lași să se perpelească puțin, îi întrebi:
Ce este mai mare, Academia sau Universitatea?
Academia!”, zâmbesc ei fericiți că au găsit o certitudine.
Și dacă noi am avut Academii cu sute de ani înainte de universități, ce vă spune asta?
Ăăă… Nu se poate! Nu se poate să fi avut noi Academii atunci!
Pentru că, dacă se poate, ce mai rămâne din discursul lor despre inferioritatea românească?

Discurs fără de care snobismul, slugărnicia, trădarea, prigonirea Românilor, apar așa cum sunt: mizerie sufletească fără margini și fără nicio îndreptățire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Amurgul unei lumi. Cazul SUA (II)

prima parte aici

Cine cunoaște începuturile SUA știe că ideile fundamentale ale întemeietorilor au fost libertatea religioasă, libertatea de conștiință și prosperitatea economică.
Prin urmare, apar în documentele fondatoare, de multe ori, credința în Dumnezeu, libertatea credinței, libertatea conștiinței, Dumnezeu (așa cum era înțeles de primii coloniști și de Părinții Fondatori ai SUA) etc.

Prin contrast, în clipa de față SUA pretinde, prin Președinție și alte instituții de maximă putere, că libertatea Credinței există doar pentru cei care nu sunt Creștini. Și, în trepte „de castă”, pentru ceilalți.
Dacă un Musulman, Mozaic, Hindus, Animist etc. „insultă” Biblia, Creștinismul în general sau o religie creștină, o doctrină creștină, o comunitate creștină etc., conform autorităților SUA face un lucru bun.
Dacă un Creștin „insultă” o carte fundamentală musulmană, mozaică, hindusă, animistă etc., dacă un Creștin „insultă” o religie musulmană, mozaică, hindusă, animistă etc., sau vreo doctrină ori comunitate de acest fel, conform autorităților SUA săvârșește un act „de ură” ce trebuie oprit, împiedicat și pedepsit „cu maximă asprime”.

Este un dublu standard absolut evident și monstruos, care se extinde pe foarte multe planuri.
Este un rasism sistemic, atât împotriva Creștinilor în general (automat văzuți și tratați oficial ca rasă inferioară, persecutați oficial de SUA la nivel federal dar și local – pretutindeni unde Democrații domină politic), dar și împotriva „Albilor”, iar mai nou și împotriva „Galbenilor” (= Asiaticilor). („Vina” acestora din urmă fiind… succesul pe care îl au în SUA, pentru că spre deosebire de „alte minorități”, muncesc în loc să își plângă de milă și să stea la pieptul „Stângii părintești”.)

Mai mult, există un rasism sistematic împotriva celor care păstrează valorile Părinților Fondatori, celor care țin la Constituția SUA așa cum a fost gândită și exprimată.

Aici ne oprim pentru câteva lămuriri:
– am pus în ghilimele cuvântul „insultă” pentru că ceea ce înseamnă „insultă” în practica Partidului Democrat de astăzi depinde strict de ce vrea Partidul (practică tipic dictatorială, abuzivă, monstruoasă, adică practică tipică Stângii); în esență, „insultă” este orice critică la adresa doctrinelor stângiste, implicit orice critică la adresa valorilor proclamate „bune” de Stânga; deci orice critică a unei religii sau comunități proclamate „bună” de Stânga este, în doctrina Stângii, „insultă”.
– am pus în ghilimele „insultă” pentru că este un cuvânt extrem de subiectiv; atâta vreme cât nu se folosesc cuvinte vulgare, îndemnuri la violență sau acte extremiste, insultele trebuie acceptate ca parte a libertății de exprimare. Cum reacționa Românul din vechime la insultă? Dovedind prin faptele sale că insulta este mincinoasă! („Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume!”)
– am pus în ghilimele „de ură”, pentru că a pretinde că o critică este automat „act de ură” este fals, este patologic, este dictatorial; în cazul de față, este un mijloc de acumulare a puterii și interzicere a opoziției, un mijloc de instaurare a tiraniei Stângii.
– am folosit termenul de rasism într-un înțeles lărgit, care nu se limitează la termenii biologici (de obicei oricum fantasmagoric definiți), ci la orice comunitate umană ce este prigonită nu pentru fapte rele reale, ci pentru apartenență.

Căderea SUA din paradigme precum „Țara libertății” și „pământul celor bravi” este încheierea unui război foarte lung.
În care un dușman al SUA foarte puternic și foarte insidios a fost și este Stânga Politică.

Mulți vor să nu înțeleagă un adevăr clar și absolut: Stânga este dușman ființial și absolut al oricărei națiuni, al oricărei țări, al oricărei etnii.
„Naționalismul de Stânga” este o contradicție de termeni: Stânga urăște tradițiile naționale, religioase, culturale, valorice etc.; ergo, Stânga urăște orice țară, etnie sau națiune, indiferent de declarațiile electorale, propagandistice sau de circumstanță.
„Naționalismele” de Stânga, fie că s-au numit Nazism, Fascism, Maoism, Ceaușism sau oricum altfel, au inclus nimicirea națiunii așa cum era ea și înlocuirea ei cu o „națiune nouă”. Este o absurditate să numești naționalism o mișcare ce pleacă de la distrugerea națiunii în numele căreia acționează! Iar această idee, de „nimicire a vechiului”, este baza oricărei acțiuni politice a Stângii. Este inclusiv baza așa-ziselor „mișcări naționaliste de Stânga”.
Națiunea se definește prin sfinții și eroii care arată calea de aur a neamului.
Prin ei se construiește și definește ceea ce este național cu adevărat.
În rest, pot exista constructe temporare (precum „moneda națională”), dar care nu pot să fie definitorii.
Iar dorința Stângii de „demolare a idolilor” (neconvenabili politic), de „înlăturare a tradițiilor învechite” (neconvenabile politic) etc., este luptă directă împotriva esenței naționale.
Ca urmare, ființial, Stânga este anti-națională, indiferent cât de patriotică sau naționalistă s-ar pretinde.

Din acest punct de vedere, Stânga a fost totdeauna dușmanul ființial al Statelor Unite ale Americii.
Dar această dușmănie și războiul anti-american al Stângii a căpătat noi dimensiuni odată cu apariția URSS („Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice”).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

(continuare)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă