Ca să înțelegem cât de deștepți suntem noi, oamenii, să recitim câteva rânduri din Evanghelia după Luca:
„…când a fost ceasul, [Iisus] S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El.
Și a zis către ei:
– Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de pătimirea Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând paharul, mulțumind, a zis:
– Luați acesta și împărțiți-l între voi; că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând:
– Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea.
Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând:
– Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi. Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!
Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta?
Și s-a iscat între ei și neînțelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? [s.n.] Iar El le-a zis:
– Regii neamurilor domnesc peste ele și se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește.” (Luca 22.14-27)
Se vede aici și faptul că Apostolii nu aveau nici cea mai mică idee că Petru ar fi așezat de Iisus drept cel dintâi dintre ei. Nici Domnul nu (își) amintește așa ceva – deci Catolicismul știe altceva decât Dumnezeu Fiul și Apostolii Săi.
Dar mai ales se vede puternic ce dragoste și inteligență avem!
Iisus, pe care Apostolii L-au urmat ani de zile, era cunoscut și recunoscut de ei drept Mesia, Mântuitorul lumii, drept Marele Învățător și Proorocul proorocilor. Apostolii lăsaseră toate ca să Îl urmeze (Matei 19.27; Marcu 10.28; Luca 22.28 etc.). Arătând astfel o foarte mare credință și, am îndrăzni să spunem, o foarte mare dragoste. De Iisus, de Dumnezeu, de Adevăr…
Așa că se tulbură la gândul că unul dintre ei Îl va vinde, astfel împlinindu-se cuvântul că va fi dat în mâinile oamenilor și Îl vor omorî (Matei 17.22-23).
Și se tulbură atât de tare încât…
Încep să se certe care dintre ei ar fi mai mare!
Desigur, această preocupare deloc duhovnicească îi frământa de mai mult.
Curând după Schimbarea la față Îl întrebaseră, mai pe ocolite, „Cine este, oare, mai mare în împărăția cerurilor?” (Matei 18.1).
Erau după drumul către Capernaum, de-a lungul căruia discutaseră între ei care dintre ei, Apostolii, ar fi mai mare (Marcu 9.33-34).
Și El le-a răspuns, zicând
„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)
Dar știind că prejudecățile și mândria lor nu-i vor lăsa să înțeleagă, Dumnezeu-Omul le-a dat ca pildă un copil, zicând
„De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în Împărăția Cerurilor.” (Matei 18.3-4)
Și le-a mai spus un lucru mare:
„Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18.5)
Sau, cum arată mai pe larg Sfântul Marcu,
„Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9.37)
Dar cum să înțeleagă, de vreme ce lumea alerga și atunci, ca și acum, după slavă, putere, avere și alte năluciri?
Iar această alergare ține, desigur, de obișnuințe adânc înrădăcinate, ține de „deșteptăciunea” și „modestia” noastră. Adică de prejudecățile și mândria ce ne stăpânesc.
Și atunci, deși răspunsul era categoric, scena se repetă. Tragic.
Iată, pe drumul spre Ierusalim
„Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici și le-a spus lor, pe cale:
– Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor, și-L vor osândi la moarte; și Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.
Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El.
Iar El a zis ei:
– Ce voiești?
Ea a zis Lui:
– Zi ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru Împărăția Ta.
Dar Iisus, răspunzând, a zis:
– Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați?
Ei I-au zis:
– Putem.
Și El a zis lor:
– Paharul Meu veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu.
Și auzind cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20.18-28)
Prin urmare, scena amintită de Sfântul Evanghelist Luca este (cel puțin) a treia oară când Apostolii încearcă să obțină ca unul sau unii dintre ei să fie „mai mari peste ceilalți”. Și, ca și la discuția dinainte, există ceva aprindere, dar mai ales o adâncă nepăsare față de prevestirea chinurilor și morții lui Iisus. (Să ne mai mirăm că Apostolii uitaseră și de Înviere?)
Cum se împacă această nepăsare cu râvna, credința și dragostea cu care lăsaseră toate și Îl urmaseră?
Așa cum se împacă invocarea lui Dumnezeu când avem nevoie de ajutor și nepăsarea față de El în rest.
Așa cum se împacă pretenția credinței cu nepăsarea față de Învățătura Bisericii lui Dumnezeu.
Așa cum se împacă lacrimile de la Sfânta Liturghie cu ura față de cel/cea care ne-a stânjenit în drumul către casă (după slujbă).
Etc., etc., etc.
Apostolii erau și atunci niște oameni minunați.
Puțin au avut curajul, tăria, deșteptăciunea de a-L urma pe Iisus de la Iordan – sau de la Predica de pe Munte, măcar. Iar dintre ei, Cei doisprezece străluceau, de Însuși Iisus Christos i-a ales pe ei ca apostoli ai Săi.
Doar că fără a se arunca în voia lui Dumnezeu cu totul, omul se desparte mereu de Acesta: de câte ori are „părerea lui”.
Desigur, de fiecare dată iese prost; de fiecare dată omul se face de râs – față de sine însuși și față de Dumnezeu, cel puțin.
Doar că de fiecare dată omul își găsește pretexte să o ia de la capăt în „deșteptăciunea lui”.
Apostolii aveau multe daruri, aveau mult har, dar încă nu înțelegeau Rânduielile Cerurilor.
Gândeau omenește, după societate, în foarte multe privințe.
Iar mândria este o virtute socială oriunde stăpânește înstrăinarea de Dumnezeu: fie în forma lăudăroșeniei (ex.: SUA), fie sub forma convingerii că toți trebuie să li se supună (ex: Grecia, Rusia, Ungaria), fie sub forma mândriei smereniei (adică a supunerii în fața răului în numele datoriei; se întâmplă cam pretutindeni), fie sub alte obrăzare (= măști).
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a stăpâni înseamnă a purta de grijă cu dragoste adevărată.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a vrea întru adevăr binele celuilalt, mult mai mult decât propriul bine.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a fi cel dintâi înseamnă a face, pentru și întru Dumnezeu, cel mai mult bine. Nădăjduind în înmulțirea binelui în propria persoană și, dacă se poate, și în afară.
Toate aceste trei adevăruri creștine se împlinesc în cuvântul părinte.
Părintele este stăpânul casei și al copiilor pentru că o și îi îngrijește cu dragoste adevărată.
Părintele își iubește copiii pentru că le vrea cu adevărat binele, mult mai mult decât propriul bine.
Părintele este cel dintâi în casă pentru că este cel dintâi în a face binele în casă.
Doar că această purtare a părinților – după puterile lor – este o excepție: în societate, și chiar în viața acestora.
Căci de cele mai multe ori părinții nu simt nevoia să aplice aceste adevăruri decât pentru copiii lor. Și nicăieri altundeva.
Iar de aici apar otrăvite roade: obișnuința cu formele păcătoase, pătimașe, căzute ale societății, cu formele diforme zise „stăpânire”, „iubire”, „a fi cel dintâi”; obișnuință care ajunge să schimbe, să deformeze și chiar să nimicească și ceea ce vrea părintele să dăruiască pruncilor săi.
Și astfel, din înstrăinare în înstrăinare, omul se depărtează de înțelesurile sănătoase, devine obișnuit cu cele bolnave, și pe acestea le crede bune.
Astfel că prostia omenească, pe care noi o credem deșteptăciune, inteligență, ba chiar înțelepciune, stă împotriva adevărului și a iubirii. Și ne desparte de curata, curățitoarea, sfințitoarea și mântuitoarea Rânduială Cerească.
Ținându-ne în prejudecăți și patimi spumegate.
Așa s-a făcut de Apostolii au avut nevoie de cumplita lovitură a Pătimirilor Domnului ca să vadă, în sfârșit, că la Dumnezeu este altă rânduială decât cea omenească.
Unul dintre ei, Iuda, deși a înțeles că a greșit, a rămas în neascultare de Dumnezeu: în loc să Îi ceară Acestuia iertare și îndreptare, s-a pedepsit singur, nebunește, osândindu-se (singur) pentru Vecie.
Unul dintre ei, Petru, înțelegându-și lepădarea, a așteptat și a cerut iertarea și îndreptarea lui Dumnezeu. Și a fost iarăși numărat cu Apostolii.
Dintre Cei doisprezece, unul singur a avut puterea ca, după prima spaimă, să se întoarcă și să urmărească în tăcere, durere și smerenie Pătimirile Domnului (Sfântul Ioan Evanghelistul).
Și au mai fost Măicuța Domnului și Mironosițele.
Tăcute, nepăsătoare față de slava omenească. Și astfel mai aproape de Dumnezeu-Omul, chipul desăvârșit al smereniei, iubirii, adevărului.
Ca urmare, ele se învrednicesc să vadă îngerul cel ce a strălucit la Mormânt, se învrednicesc până și să Îl vadă pe Iisus Christos Înviat. Și ajung ele să fie apostolii Apostolilor, vestindu-le acestora Învierea și făcând începutul propovăduirii creștine.
Împlinind astfel cuvântul ce se spusese pentru Veșnicie:
„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)
„Iar înainte de sărbătoarea Păștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit.
Și făcându-se Cină, și diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă, Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.
A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis:
– Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?
A răspuns Iisus și i-a zis:
– Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta.
Petru I-a zis:
– Nu-mi vei spăla picioarele în veac.
Iisus i-a răspuns:
– Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
Zis-a Simon Petru Lui:
– Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul.
Iisus i-a zis:
– Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți.
Că știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toți sunteți curați.
După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis:
– Înțelegeți ce v-am făcut Eu?
Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să ca să spălați picioarele unii altora; căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când știți acestea, fericiți sunteți dacă le veți face.” (Ioan 13.1-17)
Multe mai pot fi arătate, spre a vedea cât de mare este deosebirea între Rânduiala Cerească și ceea ce, în prostia noastră, numim înțelepciune omenească. Dar ne oprim la îndemnul care ne cere ca
„și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12.1)
Cine are urechi de auzit, să audă!
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 