Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. VII. Să judecăm drept!

partea dinainte aici

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. VII. Să judecăm drept!

Canoanele Bisericii lui Dumnezeu poruncesc să nu se primească și să se osândească în veci orice schimbare făcută asupra episcopiilor și mitropoliilor prin putere lumească, adică prin forță, presiune politică sau simonie.

Faptele sunt atât de limpezi – după cum am mai arătat, repetat – încât pare cu neputință ca un om rațional să nu le vadă. Și totuși propaganda rusofonă le ignoră. Ceea ce este de înțeles, dat fiind că că Biserica Rusă este în culpă și respinge pocăința și îndreptarea.

Uimitor și dureros este atunci când Moldovenii din dreapta Prutului, sau oricare alți Români din România, cad pradă acestei propagande. În teritoriile ocupate a avut loc impunerea prin forță a propagandei rusofone, cu înlăturarea oricărei opoziții. Doar din 1944 până astăzi avem 80 (optzeci) de ani de impunere. Ca urmare, deși dureros, nu este uimitor când Românii din Ucraina sau Republica Moldova sunt îndoctrinați rusofon. Dar propaganda rusă în privința Basarabiei a fost puternică doar opt ani de zile, din 1948 în 1956. Eu însumi am putut ridica problema Basarabiei în public în anii ’80: nu mi s-a răspuns la întrebări, mi s-a cerut să tac „pentru că încă nu este vremea potrivită”, și atât. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, unde ridicare problemei refacerii României Mari te supunea la pedepse puternice și dureroase. Ca urmare, ar fi de așteptat ca orice Român să fie prudent în preluarea unei ideologii străine, mai ales a ideologiilor vechilor dușmani ai Românilor, precum Germania, Austria, Turcia, Rusia, Ungaria etc.

Există un principiul fundamental pentru orice judecată care se vrea dreaptă: audiatur et altera pars. Adică ascultă și partea cealaltă. Adică nu judeci niciodată doar după ce spune una dintre părți, pentru că altfel te faci judecător nedrept. Cădere aspru pedepsită de Dumnezeu, totdeauna.

Însă propagandiștii rusofoni de origine română nu ascultă de acest principiu fundamental. Și pentru că cel mai activ activist rusofon este Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat mai ales M.S.C.), îl vom folosi ca exemplu.

Prevenim de la început că nu există vreun exponent al propagandei rusești care să fie mai logic sau să aibă o argumentație mai coerentă. Am tratat deja așa-zisele argumente canonice ale Bisericii Ruse, care de fapt contrazic poziția Bisericii Ruse și mărturisesc deplina ortodoxie a Bisericii Române. La acest nivel este cea mai bună (dacă poate fi numită bună) argumentație rusofonă. Însă, după cum vom vedea, de cele mai multe ori este la un nivel și mai scăzut.

Ca să fie limpede de la început, Mihai-Silviu Chirilă (M.S.C.) a vorbit mult despre problema bisericească din Republica Moldova, însă tot ce grăiește este fie propaganda rusă, fie închipuiri străine de adevăr. Și vom arăta aici câteva pilde paradigmatice.

1. M.S.C. pune semnul egal între apartenența Bisericilor locale române de Patriarhia de Constantinopol și dependența structurilor rusofone de Patriarhia Moscovei. În fapt, deosebirile fundamentale sunt următoarele:

a.1. Patriarhia de Constantinopol a fost primită de Românii de la Dunăre din voia lor. De ea au ținut, de voia lor, din Antichitatea târzie până în epoca modernă. Iar câștigarea autocefaliei și înființarea Patriarhiei Române s-au făcut canonic, fără nicio schismă, folosire a forței sau alt mijloc neortodox.
a.2. Patriarhia Rusă nu a avut niciodată autoritate asupra Românilor și nu a căpătat niciodată autoritate asupra lor decât prin mijloace neortodoxe, niciodată canonice. Ea a venit peste Români în Epoca Modernă, fiind lipsită de orice continuitate canonică pe pământurile românești. Românii nu au primit niciodată din voia lor autoritatea Patriarhiei Ruse, iar aceasta nu a ținut niciodată seama de rânduielile canonice când și-a impus autoritatea asupra Românilor din Sciția Europeană, Cimeria sau Moldova: aceștia țineau canonic fie de Mitropolia Moldovei, fie de Mitropolia de Mangop, respectiv de Patriarhia de Constantinopol, imixtiunea Bisericii Ruse încălcând numeroase canoane absolute ale Bisericii Universale.

b.1. Patriarhia de Constantinopol a fost romană sau română la început. Sfântul Constantin cel Mare era un (Stră)Român din Prefectura Dacia, născut în Provincia Dacia Aureliană și întăritor al Românității nord și sud dunărene. Limba latină locală a fost folosită în Patriarhia de Constantinopol alături de greacă și, local, armeană. După invazia slavă, când Heraclius face din limba greacă limba oficială a Romaniei (numită Romania sau Împărăția Romanilor și în limba greacă!), episcopiile și mitropoliile nordice rămân de limbă română. Mai mult, prin secolul al XV-lea sau al XIV-lea Mitropoliile nord-dunărene aleg slavona ca limbă de cult și cancelarie: pentru a se despărți de propaganda catolică făcută prin latină. Iar Patriarhia de Constantinopol nu s-a împotrivit în niciun fel acestei schimbări.
b.2. Patriarhia Rusă a fost slavă de la început. Înființarea ei nu are legătură cu Românii sau spațiul românesc, nici măcar cu Moldovenii (Românii Răsăriteni). Mai rău, a aplicat asupra populațiilor nerusești o politică de asimilare etnică, încălcând poruncile lui Dumnezeu și Canoanele Sinoadelor Ecumenice.

c. 1. Patriarhia de Constantinopol nu a impus ierarhi pe scaunele românești. Un anume patriarh entofiletist a încercat acest lucru în Moldova, prin secolul al XIV-lea. Dar Moldova s-a împotrivit și din 1401 s-a recunoscut oficial și pentru totdeauna autonomia Mitropoliei Moldovei.1 Chiar și când Mitropoliile nord-dunărene ale Românilor primesc, în Muntenia și Moldova, ierarhi de alt neam, aceștia învață și folosesc limba română.
c. 2. Patriarhia Moscovei a impus și impune ierarhi în spațiul românesc, inclusiv în Mitropolia Chișinăului „și a întregii Moldove”. Aceasta a fost o regulă, o practică neîncetată a Moscovei, nu o excepție. Și s-a folosit și se folosește de forță armată (ex.: trupele rusești din Transnistria) pentru a-și impune voința. Amândouă practicile fiind 100% neortodoxe. De asemenea, constant a numit în teritoriile românești episcopi ruși sau ucraineni, în uriașă majoritate șovini, practicanți ai rusificării (sau urcainizării), necunoscători ai limbii române etc.

Aceste trei deosebiri arată minciuna totală a egalității dintre apartenențele românești la Patriarhia de Constantinopol și, respectiv, Patriarhia Rusă. Egalitatea respectivă este o închipuire a d-lui Mihai-Silviu Chirilă, fără legătură cu adevărul.

2. M.S.C. pretinde că „Biserica celor din Republica Moldova are ascultare canonică față de patriarhia care a înființat-o”. Această afirmație a propagandei ruse este dovedită ca total mincinoasă printr-o precizare esențială: dacă a înființat-o canonic. Aici ne izbim de o înșelătorie rusească esențială:
în toate discursurile pentru popor despre apartenența religioasă a teritoriilor ocupate de Rusia se ignoră istoria dinaintea ocupației.
De pildă, în cazul Moldovei, argumentația rusească pleacă adeseori din 1812, ca și cum Basarabenii ar fi fost păgâni până atunci. Astfel propaganda rusească ascunde (ocultează) toată realitatea din care au ieșit faptele petrecute de atunci încolo. Aceeași practică se folosește și mai departe, pentru 1918 sau 1940, 1944, 1992 etc.: se ignoră cu fanatism precedentul istoric. Pe scurt, Biserica Rusă vorbește despre Moldova și alte ținuturi românești de la nordul Mării Negre ca și cum erau cu totul păgâne și nu exista niciun fel de Biserică până la venirea armatelor ruse. Ceea ce este o minciună totală: în Moldova, Cimeria și Sciția Europeană Credința Creștină a fost adusă de Sfântul Apostol Andrei și ucenicii săi și Bisericile înființate au trăit, peste toat migrațiile străine, până la invaziile și imixtiunile necanonice ruse.
Ca urmare, Creștinii din Republica Moldova nu țin canonic de Patriarhia Rusă, care este un invadator anti-ortodox pe aceste meleaguri.

3. M.S.C. pretinde pe larg și repetat, că Patriarhia Română și Biserica Ortodoxă Română ar lăsa lupta cu Patriarhia Rusă în seama Mitropoliei Basarabiei. Pentru ca, pretinde M.S.C., „în cazul ridicării problemei în fața celorlalte Biserici să poată spune că nu ea [Patriarhia Română, Sfântul Sinod] a făcut asta, ci Mitropolia Basarabiei”. În realitate, această pretenție este deplin străină adevărului. Stă ca pildă a luptei Patriarhiei Române refuzul sistematic al BOR, aflată sub ocupație sovietică, de a recunoaște ruperea teritoriilor sale canonice. Asta cu toate presiunile uriașe exercitate de Moscova prin trupele sale, prin agenții săi, prin oamenii săi politici!
Dar, ca să venim la vremurile noastre, Patriarhia Română și-a asumat deplin susținerea reactivării Mitropoliei Basarabiei (poruncită de Canoanele 30, 33 și 35 Apostolice, 37 Trulan ș.a.m.d.). Aici se face de către propaganda rusofonă o confuzie intenționată între bunătatea respectuoasă și neimplicare sau ascundere.

Da, Biserica Română nu a sărit după 1989 să bată cu pumnul în masă pentru a-și recupera teritoriile canonice smulse de Sovietici cu complicitatea Bisericii Ruse. Asta pentru că se știa foarte bine cât de puternică a fost îndoctrinarea anti-românească asupra Românilor Basarabeni sau Bucovineni. Faptul că rusofoni ca episcopul Marchel și alții asemenea spun, vorbind românește, că ei „vorbesc limba moldovenească”, la peste trei decenii de la căderea URSS dovedește puterea îndoctrinării. Dar și că Rusia continuă politica URSS în Republica Moldova (și nu numai). Ținând seama de această realitate, Biserica Ortodoxă Română a așteptat ceea ce a și venit: cererea localnicilor pentru revenirea la canonicitate, adică la apartenența de Patriarhia Română.
Prima cerere oficială s-a făcut pe 3 Aprilie 1992. Atunci câțiva deputați basarabeni au făcut și au trimis memorii către Patriarhul Teoctist de la București și Patriarhul Alexei al II-lea de la Moscova. În aceste memorii au cerut reactivarea Mitropoliei Basarabiei (ca parte a Bisericii Române).

Ei bine, Patriarhia Română și-a asumat munca și lupta pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei.

Patriarhul Teoctist a trimis Patriarhului Alexei al II-lea o scrisoare plină de demnitate și conștiință creștină. În aceasta a amintit ceea ce Alexei știa foarte bine: că Mitropolia Basarabiei a fost smulsă anti-canonic din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, pe linia reparării răului făcut de Sovietici, a cerut Patriarhiei de la Moscova să nu se împotrivească (act necanonic) reactivării canonice a Mitropoliei Basarabiei.
De asemenea, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, sub președinția Patriarhului Teoctist, a luat act de cererile mirenilor și clericilor basarabeni. Și a reactivat, tot în 1992, Mitropolia Basarabiei. Pe care a sprijinit-o fățiș, constant, inclusiv teologic, inclusiv în fața celorlalte Biserici locale. Pentru că, împotriva altei minciuni propagată de M.S.C., de atunci a avut loc aducerea la cunoștință a problemei din Republica Moldova către Bisericile surori! Și argumentația canonică a Patriarhiei Române a lăsat Patriarhia Rusă fără sprijinul pe care și l-ar fi dorit pentru a-și continua imixtiunea în Republica Moldova.
Același sprijin public s-a manifestat continuu. Patriarhul Daniel a cuvântat public și repetat în sprijinul Mitropoliei Basarabiei, în interviuri, predici, scrisori patriarhale etc. A purtat repetate negocieri cu Biserica Rusă pentru a o convinge să își înceteze imixtiunea în teritoriile canonice românești.

Ca urmare, discursurile d-lui Mihai Silviu Chirilă pe temă sunt extrem de grave pentru sufletul său. Sunt osânditoare și tind spre patologic și convingerea cu care debitează fantasmagorice teorii despre duplicitate, și ușurătate cu care închipuie dialoguri ce nu există, și născocirea unor intenții pentru care nu are nicio dovadă.

Da, este adevărat că, în bunătatea și înțelepciunea sa, Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a inclus termenul „autonomă” în titulatura Mitropoliei Basarabiei. Și a făcut aceasta ca să înlăture temerile unor Basarabeni asupra unei imixtiuni bucureștene după chipul imixtiunilor moscovite. Aici trebuie amintit un fapt pe care orice absolvent de facultate de teologie trebuie să îl știe: orice mitropolie este, canonic, autonomă. De aceea nu s-a găsit niciodată vreun mitropolit român care să spună „vrem și noi autonomie ca a Mitropoliei Basarabiei”. Asta pentru că autonomia există canonic pentru orice mitropolie. Însă în situația din Republica Moldova este nevoie de exprimarea și chiar repetarea la nesfârșit a unor adevăruri evidente: propaganda rusofonă a împământenit, din păcate, multe minciuni.

Iarăși este adevărat că Mitropolia Basarabiei a desfășurat o bogată și frumoasă lucrare de afirmare a canonicității sale, de osândire a imixtiunilor ruse etc. Și a făcut acest lucru pentru că este datoria sa canonică. Aici M.S.C. și toți propagandiștii rusofoni umblă cu aceeași dublă măsură: ei văd acțiunile anti-românești ale Mitropoliei rusofone a Chișinăului drept normale, dar fac spume la gură și bălăcăresc în fel și chip acțiunle de revenire la canonicitate ale Mitropoliei Basarabiei. Este „logica” tipică a schismaticilor și ereticilor, în niciun fel o logică adevărată, ortodoxă. Și, revenind la lucrarea Mitropoliei Basarabiei, ea a fost însoțită de lucrarea și sprijinul Bisericii Române. Mereu și asumat.

Ca urmare, afirmația lui MS.C. discutată aici este o minciună totală. Este o însăilare de născociri personale, străine realității, cu bucăți preluate ad-litteram din propaganda rusească. De ce face așa ceva acest om este dincolo de înțelegerea mea. Pot doar să mă rog să se trezească și pocăiască înainte de a fi prea târziu.

4. M.S.C. pretinde că schimbările religioase aduse de Sovietici au fost pașnice, limitându-se la „schimbarea numelui și a stăpânilor politici”. Am arătat în altă parte că această pretenție este o minciună absolută: schimbările s-au făcut cu forță criminală și prin genocid, că au fost înlăturați toți episcopii canonici și s-a desființat Mitropolia Basarabiei oficial, fiind înlocuită cu ”Episcopia Chișinăului”. D
ar subliniez aici că această pretenție este trădarea lui Dumnezeu, a Neamului și a Țării.
D-l Mihai Silviu Chirilă se crede și se pretinde creștin și patriot, dar Dumnezeu este al Adevărului, nu al minciunii. Și minciună și lepădare de Dumnezeu și de Neamul Românesc este susținerea geoncidarilor sovietici, acoperirea crimelor monstruoase și acțiunilor păgâne făcute de ei, precum și acoperirea sprijinului etnofiletist al Patriarhiei Ruse pentru politica sovietică. Strigă durerea oasele celor uciși de Sovietici pentru desființarea Mitropoliei Basarabiei; strigă din morminte și din câmpuri și păduri și mine, din adâncurile apelor și de pretutindeni. Se întristează și se mânie sufletele Martirilor Basarabeni înaintea Împăratului Cerurilor pentru asemenea minciuni ridicate asupra lor. Cu voie sau fără de voie – el știe –, M.S.C. săvârșește prin preluarea propagandei rusofone extremiste și prin propagarea ei drept adevăr nenumărate acte de trădare.

5. M.S.C. vine alături de organizațiile rusofone din Republica Moldova, declarându-le canonice. Deși în același timp osândește Sinaxa din Creta (2016), la organizarea căreia Patriarhia Rusă a avut o uriașă contribuție! Mai mult, până în Martie 2016 Patriarhia Rusă pedepsea aspru orice glas care se ridica împotriva ”Sfântului și Marelui Sinod”. Purtarea s-a schimbat doar după ce, prin mila lui Dumnezeu, s-a înțeles la Moscova că participarea universală la Sinaxa din Creta ar fi însemnat recunoașterea papalității Patriarhului de Fanar. Și s-a schimbat nu pentru că Patriarhia Rusă ar fi împotriva unei papalități în Biserică (deși aceasta este erezie!), ci pentru că își dorește această papalitate pentru sine.

Pe aceeași linie, M.S.C. îl ridică în slăvi pe episcopul rusofon Marchel, care a ținut nenumărate discursuri etnofiletiste – unele dintre acestea de un șovinism agresiv similar comisarilor sovietici. Asta deși tot M.S.C. face demonstrații despre cât de gravă este erezia etnofiletistă.

De altfel însuși M.S.C. mărturisește etnofiletismul, de pildă atunci când îi minte pe unii că „această bucată de pământ este a dumneavoastră și a nimănui altcuiva”. Deși este scris că „al Domnului este pământul” (Ieșirea 9.29; Deuteronom 10.14) sau „al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23.1). Și dacă l-a dat fiilor oamenilor (Psalm113.24), l-a dat în grijă, nu în stăpânire, după cum se vede foarte bine în Psalmul 36. Și, iarăși, în schimbările de la Dumnezeu a stăpânirii asupra pământurilor, arătate în Vechiul Testament. Sau, cum scrie la Pildele lui Solomon, capitolul 3, versetul 35, „Cei înțelepți vor moșteni mărirea, iar cei nebuni vor avea parte de ocară”. Și, iarăși, la Isaia 57.13 și în multe alte locuri.
Iar afirmația sa făcută către Rusofoni „această bucată de pământ este a dumneavoastră și a nimănui altcuiva” este o osândire a Basarabenilor care nu sunt rusofoni. Și este un îndemn la genocid, căci dacă „acea bucată de pământ” este doar a lor, cei care nu sunt dintre ei trebuie înlăturați!
Adică M.S.C., prin asemenea vorbe, sprijină clar etnofiletismul rus și acțiunile de genocid ale Rusiei și Uniunii Sovietice.

Purtarea lui M.S.C. din această perspectivă ține cel puțin de un ridicol perfect (dacă nu de fariseism).

6. M.S.C. pretinde că respectarea voinței clericilor și mirenilor din Republica Moldova de a fi pe stil vechi ar fi „o metodă comercială”. Această insultă aruncată de d-sa întregii Biserici Române este, însă, total gratuită: Biserica Ortodoxă Română este în comuniune cu Bisericile locale pe stil vechi. Care stil vechi este altceva decât stilismul, o schismă sau erezie ce idolatrizează Calendarul lui Sosigene și Iulius Cezar. Comuniunea amintită, pe de-o parte, și dorința Basarabenilor, pe de altă parte, au luminat Sfântul Sinod să primească rămânerea Mitropoliei Basarabiei pe stil vechi. Actul este firesc pentru orice Biserică sănătoasă. Dar, desigur, pare uimitor și se caută motivații meschine în Biserica Rusă, pentru că aceasta cel puțin de la Petru I este etatizată și are sistematic motivații neortodoxe în acțiunile sale. Ca urmare, este greu sau imposibil de conceput pentru rusofoni ca un act să se facă pur și simplu canonic. În mintea lor, toate actele trebuie să urmărească interese de stat sau alte motivații meschine: așa au văzut în Biserica Rusă, așa își închipuie că este peste tot.

7. M.S.C. începe adesea criticarea unor păreri prin atacuri la persoană, ironii, mișto-uri, insulte. O atitudine tipic rusofonă. O găsim și la episcopul Marchel2, și la preotul Iulian Rață și la mulți alți activiști rusofoni. Și este 100% neortodoxă, necanonică, osândită de Biserică. Și când este vorba despre asemenea atacuri la adresa unor mireni, dar cu atât mai mult cu cât sunt la adresa unor clerici. Este absolut limpede că asemenea atacuri nu sunt argumente într-o dispută creștină. Obișnuința recurgerii la atacuri la persoană, insulte și ironii este mărturia unei adânci subiectivități. Și, de multe ori, a invidiei sau urii ori altor sentimente negative.

8. Ca o tristă și osânditoare ironie, M.S.C. vorbește despre păcatul dezbinării (dezbinului). Pe care, întărește el, nu îl spală nici sângele muceniciei (dezbinătorului). Pentru că, mai spune el, „duhul dezbinării este foarte greu de vindecat”. Asta în condiția în care el a făcut și face dezbinare,

ba chiar sprijină activ dezbinarea teritoriilor canonice ale Bisericii Române de către Rusia și Biserica Rusă!

9. M.S.C. citează sistematic texte ale propagandei ruse, dar nu citează niciodată răspunsul Bisericii Române la acele texte! Dar, și mai trist, chiar din ceea ce citează se oprește, ca un judecător nedrept, doar la ceea ce i se pare că susține propaganda rusă, nu și la ceea ce o contrazice.

Din cartea propagandistă Restabilirea unității. Poziția Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Mitropolia Basarabiei. Documente și materiale, din care M.S.C. citează ce îi place, redăm dintr-un text al Patriarhului Alexei al II-lea:

„Din timpuri străvechi, Biserica Ortodoxă din teritoriul, devenit ulterior Principatul Moldovei, s-a aflat în sfera de influență și jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Războiul ruso-turc, care s-a început în anul 1768, a dus la eliberarea de sub stăpânirea otomană a unei părți a Moldovei și Valahiei. Pe teritoriile ocupate de oștirile rusești se stabilea cârmuirea Sfântului Sinod Guvernamental al Bisericii Ruse, care numea în aceste regiuni exarhii săi. Aceasta era o rezolvare firească a problemei [care problemă??? n.n.]…
În anul 1918 Basarabia a fost ocupată de trupele române [nu eliberată de trupele ocupante bolșevice? n.n.]… În aprilie 1918, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei, printr-o telegramă, l-a înștiințat pe Preafericitul Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, Tihon, despre faptul „că, în urma efectuării unirii politice a Basarabiei cu România, biserica locală a fost trecută în subordinea Bisericii Ortodoxe Române”. Preafericitul Patriarh Tihon îndată a expediat Mitropolitului Pimen un mesaj în care a comunicat că problema jurisdicției asupra Eparhiei de Chișinău trebuie examinată prin intermediul relațiilor canonice dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Română, cu participarea clerului și a poporului bisericesc al Eparhiei de Chișinău… în octombrie 1918 a expediat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un mesaj în care a fundamentat din punct de vedere canonic ilegalitatea faptei acestuia referitor la Eparhia de Chișinău…” (op.cit., p.91-92)

Față de aceste vorbe, să vedem în primul rând fățărnicia și necinstea rusească: dacă ei cuceresc un teritoriu li se pare „firesc” să îl includă în Biserica Rusă, dacă acel teritoriu se întoarce la Patrie sau devine independent, pretind că este „ilegal” să se reorganizeze bisericesc fie și prin revenirea la starea dinainte de ocupația rusă! Nerușinarea aceste atitudini este nemărginită! Iar M.S.C. și alții care se pretind Români o susțin! Cum nu au văzut propagandiștii rusofoni care se pretind Români, ba chiar patrioți, această contradicție fundamentală?

Tot ca vorbire înșelătoare, necinstită și vinovată, este și expresia „rezolvare firească a problemei”. Căci nu exista nicio problemă canonică a Bisericii din Moldova pentru care să fi fost nevoie de intervenția necanonică a Bisericii Ruse. Am mai arătat în acest șirag de răspunsuri câte canoane a încălcat Rusia prin aceste intervenții. Și, de asemenea, am arătat că existența mai multor patriarhii într-un stat este firească. Au fost mai multe patriarhii și în Romania (Imperiul Roman), au fost mai multe patriarhii și în Imperiul Otoman, ba chiar și în Imperiul Britanic (ce a avut sub autoritate ținuturi al Patriarhiilor Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei). Niciodată nu a existat vreo problemă din această pricină.

O a treia înșelăciune din acest text este altă dublă măsură a Bisericii Ruse. Sub ocupațiile rusești sau sovietice Biserica Rusă a năvălit peste teritoriul canonic românesc și a schimbat ierarhi cu forța. Ierarhii canonici fiind înlăturați prin felurite metode. Iar poporul și clerul nu a fost întrebat niciodată dacă vrea sau nu. Însă atunci când Basarabia revine la România, dintr-o dată Biserica Rusă vine cu pretenția unei proceduri pe care ea în veci nu a respectat-o. Lipsa de cinste a aceste atitudini este izbitoare.

A patra înșelăciune din acest text este pretenția că Basarabia ar fi fost „ocupată”. În timp ce Rușii invadatori ar fi eliberatorii. Din nou o dublă măsură, cu atât mai mizerabilă cu cât Basarabia este teritoriu românesc, iar la teritoriile românești Rusia nu are niciun drept.

Față de această propagandă evident mincinoasă, ba chiar absurdă, M.S.C. și alții ar fi trebuit să citească Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea sa Alexei II3, precum și Istoria Bisericii și Canoanele Bisericii Ortodoxe. Ar fi înțeles îndată cât de străină de adevăr este „argumentația” rusă în această privință. Și ar fi avut cu totul altă poziție. Desigur, dacă sunt cinstiți și au curajul asumării adevărului.

–––

M.S.C. are multe alte asemenea preluări din propaganda rusă, născociri proprii, contradicții și auto-osândiri. Dar misiunea noastră fundamentală este mărturisirea adevărului. Combaterea minciunilor trebuie făcută cu măsură, pentru a nu cădea în patima gâlcevii și învrăjbirii. Iar M.S.C. este doar o paradigmă a propagandei rusofone.

Cine citește cele deja șapte părți ale acestor lămuriri, va înțelege: Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova. Mitropolia rusofonă din republică este un instrument de dezbinare și rusificare, de deznaționalizare și de pierdere a independenței și statalității Republicii Moldova. Biserica Rusă este adâncită în etnofiletism și etatism de foarte multă vreme. Din timpul lui Petru I conducătorii Bisericii Ruse au uitat să dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu; și dau Statului Rus ceea ce este al lui Dumnezeu, fără să își dea seama câtă osândă își adună. Pe aceeași linie se află și căpeteniile rusofone din Republica Moldova. Dar există pocăință!

Îi așteptăm în Biserica Mamă cu dor și drag pe toți Moldovenii de pretutindeni. În munca și lupta Patriarhiei Române pentru refacerea și creșterea Mitropoliei Basarabiei se împlinește, ca și în luptele pentru eliberarea teritoriilor ocupate, o datorie sfântă. Pe care uneori nu am putut-o mărturisi public, dar pe care mereu am păstrat-o în suflet.

Oameni buni, Moldova nu începe de la 1812! Istoria ei este străveche, dinainte de Cultura Cucuteni, când nici umbră de Rusia nu exista!
Oameni buni, Biserica din Moldova, deci și din Basarabia, nu începe de la 1812! Ea începe cu Sfântul Apostol Andrei și ucenicii săi! Când nici umbră de Biserica Rusă ori de Rusia nu exista!
Canoanele sunt absolut clare și poruncesc veșnica osândă pentru cele făcute de Rusia și Uniunea Sovietică în teritoriile ocupate. Iar cei care se fac următori și colaboratori ai acelor fapte, cu făptuitorii se osândesc!

Fără pocăință nu există iertare, iar pocăința cere ieșirea din rău. Adică, aici, ieșirea din Biserica Rusă, care nu are absolut niciun drept canonic în Basarabia. Sinoadele Ecumenice osândesc pe vecie pe cei care fac imixtiuni, mai ales prin forță, în teritoriul altor episcopii. Mai ales când sunt unele vechi. Episcopii noștri au luat parte la Sinoadele Ecumenice, atunci când nu exista niciun Rus – și cu atât mai puțin vreun Rus creștin. Aceasta este de ajuns pentru orice om sănătos la cap și la inimă ca să știe ce are de făcut: să vină în Biserica Mamă și să lucreze aici mântuirea lui și a celor dragi.

Am suferit întotdeauna pentru căderea fraților, ca și pentru îndârjirea în rătăcire a celor aflați în afara Biserici. Pentru că cei care se duc după învățături străine, cei care aleg alt drum decât al Bisericii, pe ei înșiși de osândesc. Așa că am scris aceste rânduri cu durere și dor. Cu durere pentru căderi și propovăduirea rătăcirii. Cu dor pentru întoarcerea celor rătăciți. Și cu dragoste. Și pentru aceia, și mai ales pentru cei care au avut tăria să iasă de sub mafia rusofonă, să iasă din Mitropolia rusofonă a Chișinăului și să revină acasă.

Căci Bine este să fie frații împreună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Aici se anulează altă minciună răspândită de M.S.C., aceea că niciodată nu a existat problema opoziției față de grecism în Țările Române. Despre această opoziție am amintit în Cum luptau Românii? și doritorii pot să vadă acolo cât de mare a fost aceasta.

2 Am amintit unele din insultele aruncate de episcopul Marchel în predicile sale într-un articol anterior.

3 Oferim aici acest document mult prea necunoscut și foarte prețios:

Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea Sa Alexei II

SANCTITATEA VOASTRA,
PREA IUBITE FRATE
ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

Cu dragoste frățească, Vă aducem la cunoștință că am primit scrisoarea Sanctității Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire și durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră considerați Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca «ingerință anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Sanctitatea Voastră! În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

Viața creștină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocși afirmându-și neîntrerupt apartenența la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

In anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești canonice, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țârii Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost și amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un «exarhat» ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel s-a întâmplat şi cu Mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se «instituţionalizează» prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. In plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de intreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnicâ îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și a Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare : în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus nu «la eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei», cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhii ruși înscăunați în Basarabia fără a se cere acordul clerului și credincioșilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toți chiriarhii așezați de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chișinău numai unul a fost de același neam și de aceeași limbă cu clerul și credincioșii păstoriți. Aceștia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. In 1813 a fost înființat un seminar teologic, dar și acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaționalizare a românilor și de îndepărtare a lor de frații din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadei a funcționării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chișinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de țarul NICOLAE I.

În același timp, mănăstirile moldovene au fost supuse și ele rusificării prin încercarea le a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericești. Cărțile românești de slujbă au fost de asemenea distruse, așa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL EBEDEV (1871-1881).

În această situație tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul țarist au putut să-și recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmația Sanctității Voastre că în «anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române» (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1917 se primise la Chișinău telegramă oficială de la Petrograd in care se spunea că «Basarabia nu mai este în imperiu și că de acum înainte toți se pot bucura de libertate». In duhul acestei libertăți și fără prezența armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană și independentă și s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci și nedreptatea săvârșită în 1808 pe plan bisericesc, clerul și credincioșii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situației bisericești n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 și apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și-a impus din nou, abuziv și necanonic, jurisdicția asupra credincioșilor ortodocși români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecințele acestui act sunt bine cunoscute : distrugerea sau închiderea majorității bisericilor și mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului credincioșilor români moldoveni, desființarea Mitropoliei Basarabiei, înființată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinței de libertate și demnitate națională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-și dobândească suveranitatea și independența în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc și sfânt, reluarea legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristețe, este atitudinea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop VLADIMIR, acum Mitropolit de Chișinău, față de clerul și credincioșii ce-și manifestă dorința legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoți și credincioși și-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuși unei prigoane barbare, Prea Sfinția Sa fiind chiar depărtat violent și samavolnic din reședința din orașul Bălți. Și din acest motiv, Prea Sfințitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctității Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR a manifest, de asemenea, atitudine de nerespect față de obligația canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, a invitat, ca oaspeți de onoare, în luna noiembrie 1992, doi «arhierei» schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declarația de la Constantinopol a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din martie 1992, care prevede că «este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice și să se abțină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea».

Situația bisericească din Republica Moldova a devenit și mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea «independenței Bisericii Ortodoxe din Moldova». Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol și a intervenției adresată de Noi Sanctității Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam «că nu este momentul potrivit a se lua în discuție problema Bisericii din Moldova», «afirmație justă», recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ați adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum și a atitudinii antiromânești a Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR și persecuțiilor de tot felul la care au fost supuși cei care întrețineau legături cu frații și neamurile lor din România, Prea Sfințitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălți, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul și credincioșii, supuși acelorași persecuții din partea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locțiitor de mitropolit pe Prea Sfințitul PETRU și au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastă a luat act cu binecuvântare de dorința și hotărârea lor recunoscând autonomia cerută, precum și păstrarea calendarului vechi și a tradițiilor bisericești locale.

In scrisoarea Sanctității Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susținerea opiniei cu privire la așa-zisa «ingerință anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicțională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii românești din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaște tocmai îndatorirea Bisericii unei națiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic și de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligația ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților, și nici sub cuvânt de lucrare sfințită, să se furișeze trufia stăpânirii lumești».

In spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşiiul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicției bisericești a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 și 22 ale Sinodului de Cartagina, precum și canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmați și Sanctitatea Voastră, «episcopului unei anumite eparhii să-și întindă puterea asupra altei eparhii». Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric și dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, «nulă» de drept, iar repararea unei nedreptăți se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol, prevede nu numai interdicția ca un episcop «să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh», ci și posibilitatea ca episcopul respectiv «să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său», dacă acesta propovăduiește un lucru nedrept și necanonic. Nedreptatea și lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde și menține jurisdicția sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speță asupra românilor ortodocși din Basarabia.

Prevederile canonului 16 al aceluiași Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoașterea Prea Sfințitului Episcop PETRU, ca Locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinția Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicție numai asupra credincioșilor ortodocși ruși din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicției Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiași canon 16 de Constantinopol și ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristețe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menționat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iași în 1808, și cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 și 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinția Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop – Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frățește pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic și 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiției canonice, să-și întindă jurisdicția asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinții Părinți ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală și necanonică această tendință și au impus respectarea principiul etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menținut în istorie și mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe și apoi otomane, teritoriile jurisdicționale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În același sens, se pot înțelege și prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabilește modalitatea de conlucrare între «episcopii fiecărui neam» și se statornicește principiul sinodalității în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendințelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, și el este valabil și azi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracție de realitatea istorică a unui popor sau neam. Așa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor însăși titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conține numele etniei sau neamului pe care îl slujește Biserica respectivă. De aceea, pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât și Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit, vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumești, fără credință în Dumnezeu, care au prigonit pe toți cei credincioși și au impus ura și dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulțumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub aceasta robie potrivnică credinței, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârșite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord de frații lor de același neam și limbă.

De aceea, ne exprimăm încredințarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră și la Biserica Ortodoxă Rusă înțelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înțelege în mod just, dar și cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului și credincioșilor din Republica Moldova de a avea legături duhovnicești cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorința și speranța că relațiile frățești dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

In spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuțiile pentru a lămuri problemele și neînțelegerile și a dovedi astfel că, în relațiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frățească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredințându-Ne rugăciunilor Sanctității Voastre, Vă îmbrățișăm frățește în Hristos Domnul nostru,

TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

19 mai 1993

Despre cinstirea moastelor

Despre cinstirea moaștelor

Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.

Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei

„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 20111)

Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:

„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”2

După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.

Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:

„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)

„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)

„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)

„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)

Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România3.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.

Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.

Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:

Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)

Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.

Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.

Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.

Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.

Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)4.

„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)5

„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)

„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)

„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)

„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)

Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.

Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).

Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991
  2. Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
  3. Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980
  4. Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981
  5. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)
  6. Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
  7. Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.6, Bucureşti, 1979 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, https://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf (vizitat ultima dată pe 17 Noiembrie 2023)
  8. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 20057
  9. Bîrzu, Ierom. Dr. Vasile, Studiu de aghiologie argumentând canonizarea oficială a Sfinților Simeon și Amfilohie de la Pângărați, în ”Revista Teologică”, nr. 3, 2008, p. 138-173
  10. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001
  11. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultățile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005
  12. Cotoșman, Prot. Dr. Gh., Proclamarea solemnă a canonizării și instituirii cultului Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-11/1956, p. 893-928
  13. David, Diac. Prof. P. I., Prima sărbătoare a Duminicii sfinților români, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-10, 1992, p. 67-68
  14. Enache, George, În căutarea sfinţilor români, în <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. paginii online http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html (accesată 17 Nov. 2023)
  15. Necula, pr. prof. dr. Nicolae D., 218. Ce este canonizarea sfinților și care sunt condițiile proclamării ei?, ”Vestitorul Ortodoxiei”, 15 Iunie 2006, p. 15
  16. Panțuru, Preot lect. univ. dr. Cosmin, Necesitatea, importanța și dreptul canonizării unor sfinți în Biserica Ortodoxă Română, în ”Altarul Banatului”, nr. 7-9, iulie-septembrie 2020, p. 59-72
  17. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
  18. Pruteanu, Lector superior Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească. Liturgica generală, I, Ed. Pisania, Zăbriceni, 2006
  19. Stan, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735
  20. Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-278
  21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
  22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172
  23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284
  24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992
  25. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
  26. Vanca, Lector univ. dr. Dumitru, Liturgică. Suport de curs pentru anul 2, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, Alba Iulia, 2005
  27. Vidican-Manci, pr. lect. univ. dr. Liviu, Sfinții Români, modele de virtute și unitate de neam, Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2008

Note

1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).

2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.

3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:

a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).

b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România

c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.

4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.

5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.

6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României

Despre noile prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor şi datoria noastră

Despre noile prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor şi datoria noastră

Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni.” Patriarhul Daniel

Canonizarea formală nu este procedeul obişnuit pentru aşezarea cuiva în rândurile sfinţilor, ci pietatea populară şi cinstirea cuiva de către obştea credincioşilor e aceea care aşează cu adevărat între sfinţi pe cineva. Pe aceia pe care îi indică obşteasca închinare din partea credincioşilor, pe aceia îi ia Biserica şi le face onorurile cuvenite, instituindu-le cultul sau canonizându-i formal Liviu Stan1

Am publicat Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19. Un cuvânt scurt despre minunile ce s-au săvârşit în acea dată, de 19 Martie 2019, la Iaşi, de Sfânta Muceniţă Ecaterina, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Închisorilor. Şi despre învăţătura pecetluită prin aceste minuni – a unităţii Bisericii, a unimii Sfinţilor, a veşniciei Evangheliei.
Era de aşteptat ca şi aceste minuni să stârnească tulburarea vrăjmaşilor Bisericii (văzuţi şi nevăzuţi). Desigur, cel rău se înfurie când slava pe care o au la Dumnezeu cei buni este dezvăluită, fie şi puţin, lumii. Cunoaşterea acestei slave încurajează în lucrarea binelui şi întăreşte împotriva relelor pe care cei buni le au de dus. De asemenea şi împotrivitorii Ortodoxiei nu se pot bucura de mărturia harului viu ce lucrează în Biserică. Încercările de denigrare, de a pretinde că Biserica nu a avut mărturisitori în timpul Prigoanelor Comuniste, de a nega prezenţa harului în Biserica Ortodoxă Română, de a-i atrage pe Ortodocşi în afara Bisericii – iată doar câteva din lucrările ce le sunt mult îngreunate de minuni ca cea de la Iaşi din 19 Martie 2019.

Neaşteptat şi trist este atunci când se tulbură de – şi împotriva – lucrării Duhului Sfânt cei care sunt (ori ar trebui să fie) ai Bisericii. Astfel de tulburări sunt, bineînţeles, ispite. Care au ca temelie, de obicei, necunoaşterea Legii lui Dumnezeu. Sunt uneori şi cazuri de tulburare venită, în ciuda cunoaşterii Legii lui Dumnezeu, din invidie („de ce a venit harul acolo şi nu la mine?”) sau alte asemenea răutăţi. Cei care le cad pradă sunt însă şi excepţii, şi cu neputinţă de lămurit prin cuvânt sau faptă. Ca urmare, nici nu mă gândesc a le discuta. Trebuie să vorbim însă despre cei ai Bisericii pe care i-au tulburat minunile de la Iaşi, dar şi altele asemănătoare. Căci sunt!

Neaşteptat şi trist a fost pentru mine să văd tulburându-se faţă de cele întâmplate la Iaşi, dar şi faţă de smeritul meu cuvânt de mărturisire, oameni din Biserică. Şi le închin, cu durere şi dragoste, rândurile următoare. Cu dorinţa de a-i ajuta să cunoască adevărul, aşa cum îl învaţă Biserica Ortodoxă Română, cu sfântă iubire faţă de Sfânta Scriptură, faţă de Sfânta Tradiţie, faţă de credinţa dată Sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1.3). Mărturisesc aici respectul meu faţă de preopinentul pe care îl dau ca pildă; îndoielile, acuzele şi nedumeririle sale le-am întâlnit – într-o măsură mai mare sau mai mică – şi la feluriţi mireni, monahi, clerici. Unii ucenici ai săi, alţii prieteni mai mult sau mai puţin adevăraţi, alţii care îi sunt necunoscuţi. Toţi aceştia, de la amintitul preopinent până la oricare altul, sunt mai buni decât mine, au mai multă dragoste de Dumnezeu decât mine şi, cu siguranţă, stau mult mai bine înaintea Acestuia decât stau eu. Se întâmplă doar ca această problemă, a canonizării Sfinţilor, de obicei puţin cunoscută, să mă fi preocupat încă de la venirea mea la Credinţă. Aceasta pentru că am căutat pe Sfinţii care Îl mărturisiseră pe Dumnezeu în vremea Prigoanelor Comuniste.
Pentru cei mai mulţi însă, aşa cum am arătat, canonizarea Sfinţilor este un fel de continent necunoscut. De care nu doar că nu îndrăznesc să se apropie, dar ajung să osândească pe oricine pare să îndemne la vizitarea lui – şi cu atât mai mult dacă pare că se află deja acolo.
Pentru toţi aceştia, odată ce au aflat de mica mărturie numită Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19, s-au şi ivit spaimele, tulburările, zbaterile.
De pildă, cineva, să îl numim Părintele W.2, pe un grup ortodox de pe „Whatsapp”, la două ore după ce alt părinte a postat (link-ul către) mărturia mea, spune3:

… _Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea zice cele de mai jos, dar nu ne explică nici criteriile, nici treptele canonizării. Nu punem la îndoiala sfinţenia sfinţilor închisorilor, ci modul unora de raportare la sfinţenia lor şi lipsa de control a cinstirii publice care va amâna canonizarea lor cu 800 de ani. Nu pentru mir avem îndoiala, ci pentru foamea de moaşte […]

Şi, iarăşi, acelaşi,

Cinstirea lor se face prin urmarea vieţii lor, nu prin hei-rup!… Nu am nicio îndoială că sunt sfinţi!.. A le citi acatistul şi apoi să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor mi se pare aberant!… Nu minunea o contest, ci reacţia celor din jur pe a căror ignoranţă se bazează mulţi…

Şi, iarăşi, acelaşi,

Minunile nu se petrec în degringoladă… Stabiliţi mai întâi dacă e normal să citeşti un acatist încă neaprobat. Să zici: Bucură-te, Părinte Justin… Şi apoi: … Încă ne rugăm pentru iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu Justin arhimandritul… Stabiliţi mai întâi asta, dacă tot susţineţi! În cazul în care părintele Justin a plâns… Eu cred că a plâns pentru fiii săi duhovniceşti, neascultători de Biserica lui Hristos pe care el a slujit-o cu sfinţenie şi ascultare.

Să observăm în aceste prime rânduri tulburarea, manifestată prin confuzii şi nedumeriri cel puţin ciudate şi logic, şi teologic. De pildă, pe de-o parte Pr. W. declară că „Nu minunea o contest”, după care, în nici 20 de minute, „În cazul în care părintele Justin a plâns…”; adică pune la îndoială – contestă, deci – minunea pe care spunea că nu o contestă.
Iarăşi, pe de-o parte spune că Părintele Iustin Pârvu „a slujit-o [Biserica lui Hristos] cu sfinţenie şi ascultare”, iar pe de altă parte spune că cei care fac exact ceea ce a făcut şi a învăţat Părintele Iustin sunt, prin aceste fapte, „neascultători de Biserica lui Hristos”.
Pentru cei care nu cunosc acest lucru, să limpezim ce a făcut Părintele Iustin faţă de Sfinţii Închisorilor!

  1. I-a mărturisit ca Sfinţi şi Martiri public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau Sfântul Maslu, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică.

  2. A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor.

  3. A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.

  4. Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a lăsat spre închinare în biserică.

  5. A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor.

  6. A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.

  7. A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.

La toate aceste acte – din nou, la toate aceste acte – Părintele Iustin Pârvu a avut alături, când s-a putut şi în trup, când nu prin învoire, mulţumiri, laude etc., pe Mărturisitori din vremea Prigoanelor Comuniste precum Părintele Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Mina Dobzeu, Atanasie Ştefănescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc., etc. Pe scurt, toţi marii duhovnici ai ultimilor decenii, toţi cei care au trecut, mărturisitori ai Ortodoxiei, prin cumplitele lupte împotriva Bisericii din anii 1940-1989.

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-VodaIcoană făcută Sfântului (necanonizat) Iustin Pârvu de evlavia populară, asemenea celor făcute în trecut Sfântului Daniil Sihastru ori Sfântului Nectarie din Eghina

Dacă săvârşirea de „acatist încă neaprobat” (stranie formulare!) ori cinstirea icoanei Sfântului necanonizat ar fi „neascultare faţă de Biserica lui Hristos”, ar însemna că au fost, au trăit şi au murit în neascultare toţi aceşti mari duhovnici! Pentru că toţi au făcut asemenea acatiste şi au aprobat săvârşirea lor!
Mai mult, ar fi în „neascultare de Biserica lui Hristos” şi toţi ierarhii care au luat parte, de pildă, la înmormântarea acestor duhovnici. Care nu doar că i-au numit, în slujbă, „robul lui Dumnezeu” pe fiecare dintre ei, dar chiar i-au mărturisit ca sfinţi şi mărturisitori ai Ortodoxiei, ca adevăraţi ostaşi ai Bisericii lui Hristos!
Ar fi, după această străină învăţătură, tot în „neascultare faţă de Biserica lui Hristos” şi toţi membri Sfântului Sinod care, în 21 Iunie 1992, au aşezat printre altele Duminica Sfinţilor Români, în care sunt prăznuiţi – cu slujbe în toată Biserica Ortodoxă Română! – toţi Sfinţii (încă) necanonizaţi ai Neamului Românesc!4 Unul dintre aceşti evlavioşi ierarhi fiind chiar Patriarhul nostru!
Mai mult, ar fi în „neascultare de Biserica lui Hristos” şi Sfinţi canonizaţi, precum Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, care şi el a cinstit icoane şi moaşte ale Sfinţilor necanonizaţi din vremea sa!
Ceea ce, bineînţeles, este total absurd.

Evident, Părintele W. s-ar fi lămurit şi ar fi lămurit lucrurile cu o întrebare simplă: Există vreo regulă a Bisericii care să interzică alcătuirea şi slujirea de acatist(e) unui Sfânt încă necanonizat?
După cum se vede, nu există; ba, dimpotrivă, există o tradiţie în această privinţă. Tradiţie care face parte din cultul spontan descris şi acceptat chiar de Sfântul Sinod al BOR.
Din păcate, Pr. W. era (este) atât de convins de ideea sa încât nu doar că nu s-a gândit să o cerceteze în lumina Învăţăturii de Credinţă, dar a şi refuzat să o facă atunci când a fost rugat!
Până la acest moment, însă, să observăm că la toate aşa-zisele „obiecţii” ridicate de Pr. W. am răspuns prin articolul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor. Scris tocmai la cererile insistente ale Pr. W. şi structurat chiar pe nedumeririle Sfinţiei Sale (respectiv: criteriile şi treptele canonizării, alcătuirea şi slujirea acatistului pentru Sfinţii necanonizaţi, facerea de icoane pentru Sfinţii necanonizaţi şi cinstirea lor etc.).
Pe scurt, am arătat criteriile canonizării, care alături de ortodoxia vieţii şi mărturisirii cuprind şi evlavia populară sau, cum spune Sfântul Sinod, cultul spontan. Am arătat că Sfântul Sinod, luând act de universala Tradiţie Sfântă a Bisericii, a pecetluit ca firesc, duhovnicesc şi vrednic de respect cultul spontan (evlavia populară). Mai mult, am dat exemple din Istoria Bisericii, atât de la noi cât şi de peste hotare, ca să vedem că totdeauna, pretutindeni şi de către toţi acest cult spontan sau această evlavie populară a cuprins acele şapte puncte pe care le regăsim şi la Părintele Iustin Pârvu şi ceilalţi duhovnici dinainte.

Revenind la tulburarea Pr. W., merită să consemnăm că un teolog îi răspunde, apropo de cele trei texte pe care le-am citat, chiar atunci:

1. Citiţi, vă rog, viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog!
2. De unde reiese că fiii duhovniceşti ai Părintelui Iustin sunt neascultători faţă de Biserica lui Hristos?
Iertare!

Cele două puncte sunt de maximum bun simţ, de vreme ce (a) Sfântul Simeon Noul Teolog a făcut icoană şi slujbe unui sfânt necanonizat – este o parte esenţială a vieţii sale – iar (b) o acuzaţie extrem de gravă lipsită de orice susţinere, de orice argument, devine bârfă extrem de gravă (canonisită foarte aspru de Biserică). Răspunsul Pr. W. a fost:

Părinţilooooooor!.
Comentaţi cele ce am scris şi aduceţi contra-argumente! […]”

Contra-argumente la ce?
Contra-argumentele se aduc la argumente! Ori în toate comentariile sale Părintele W. nu aduce niciun argument pentru afirmaţiile şi insinuările sale! Dincolo de contrazicerile sale, dincolo de libertăţile de exprimare într-un subiect, totuşi, extrem de sensibil teologic, rămâne faptul că nu există niciun argument!
De pildă, atunci când spune că pune la îndoială „modul unora de raportare la sfinţenia lor” [adică la sfinţenia Sfinţilor Închisorilor] nu există niciun argument! Nici măcar o descriere a „modului corect” şi „modului incorect” de „raportare la sfinţenia” Sfinţilor Închisorilor în viziunea Sa!
Desigur, limbajul folosit de Sfinţia Sa nu este cel mai teologic, însă acesta este cel mai mic impediment în lămurirea lucrurilor. Până la urmă, este o discuţie purtată „între noi”, preoţi şi teologi, într-un grup particular de pe Whatsapp. Doar că, fără să ceară acordul cuiva, Părintele W. s-a hotărât să facă publică discuţia. (Ilegal. Necanonic. Necuviincios. Trist.) Ceea ce a făcut necesar şi acest răspuns pe care îl dau acum. Pentru că, din dragoste şi respect faţă de Pr. W., i-am răspuns în acel grup foarte delicat, evitând să subliniez gravele erori teologice şi logice din comentariile sale şi concentrându-mă asupra principalelor sale nedumeriri.
Este înduioşător cum Părintele W. continuă comentariul început cu „Părinţilooooooor!” prin cuvintele:

Comentaţi cele ce am scris şi aduceţi contra-argumente! [sic! n.n.] Aşa procedează Biserica de veacuri. Nu susţineţi la nesfârşit o idee pentru că vă place, ci luptaţi pentru Adevăr.

Absolut adevărat: aşa procedează dintotdeauna Biserica, încurajând cercetarea teologică a părerilor disputate ca parte esenţială a luptei pentru Adevăr. Absolut adevărat!
Dar unde sunt argumentele Părintelui W.?
Nu există! Insistă, iar şi iar, pe cereri, dar fără să ofere nimic! Exemplu:

Aduceţi argumente la alcătuirea şi aruncarea [sic! n.n.] în spaţiul public a Acatistelor pentru sfinţi necanonizaţi încă… Şi cum, după călcarea legii, urmează minunea… Şi cum se îmbină parastasul pentru sfinţi cu Acatistele lor.

Este de observat că şi aici apare aceeaşi contrazicere desăvârşită: pe de-o parte, Pr. W. pretinde că „Nu minunea o contest”, după care, prin insinuări „cum, după călcarea legii, urmează minunea”, o contestă. Şi, iarăşi, o acuzaţie teribilă, de „călcarea legii”; în context fiind vorba despre Legea lui Dumnezeu, despre Învăţătura Bisericii. Direct gramatical, deşi învăluit contextual, Părintele W. îi declară pe cei care au alcătuit şi slujit/rostit acatiste pentru Sfinţii Închisorilor ca eretici!5 Faţă de asemenea acuzaţii îngrozitoare, deşi rugat repetat şi de mai multe persoane, Pr. W. nu aduce niciun argument! Nu prezintă nimic prin care să dovedească existenţa fie şi într-o Biserică locală a interdicţiei pe care o proclamă dogmă (căci călcător al Legii este, în Noul Testament, cel care încalcă Învăţăturile lui Dumnezeu, numite în Teologie dogme). 

Faţă de toată această discuţie înflăcărată a Părintelui W., în care refuza să aducă argumente, dar cerea contra-argumente, în care se contrazicea şi contrazicea Învăţătura Bisericii, am răspuns promiţând să încerc a da, în câteva zile, un text lămuritor.
Acesta a fost, cu ajutorul lui Dumnezeu, încheiat în timpul scurt (de câteva zile) pe care l-am avut. Intitulat – am mai amintit – Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor, a fost conceput spre a răspunde la problemele ridicate de Părintele W.
Aceste probleme au fost: a) Criteriile canonizării. b) Treptele (rânduiala) canonizării. c) Realizarea de icoane pentru Sfinţii necanonizaţi şi cinstirea lor. d) Realizarea de acatiste pentru Sfinţii necanonizaţi şi săvârşirea lor (inclusiv în public).

Pentru ca totul să fie limpede, am început prin a lămuri I. Cine sunt Sfinţii?, apoi II. Cum recunoaştem Sfinţii?, apoi III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii? şi IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?.

La acest ultim punct am înfăţişat Istoria Bisericii şi Tradiţia Bisericii în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, apariţia şi dezvoltarea procesului de canonizare şi mai ales rânduiala Bisericii Ortodoxe Române în această privinţă (conform Hotărârilor Sfântului Sinod 4255/2002 şi 5085/2002).
Alături de Sfânta Scriptură6, am folosit pentru eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor şi câteva lucrări precum:

  • Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, de Pr. Prof. Liviu Stan, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, p. 260-278

  • Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172

  • Sinteză eclesiologică, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284

  • Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, de Pr. Prof. Liviu Stan, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735

  • Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.7, Bucureşti, 1979

  • Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980

  • Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981

  • Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982

  • Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990

  • Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)

  • Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992

  • Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994

  • Sfinţi daco-romani şi români, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

  • O teologie a icoanei, Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005

  • În căutarea sfinţilor români, de George Enache, <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html

etc.

Desigur, această scurtă bibliografie nu a fost menită să susţină o lucrare academică, ci un text de popularizare a poziţiei ortodoxe în privinţa canonizării Sfinţilor. O popularizare a ceea ce prevăd Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în cele patru puncte fundamentale ale eseului. Din primele secole creştine – descrise de Sfânta Scriptură şi primele patru cărţi8 din mica noastră listă – până în zilele noastre avem pretutindeni, totdeauna şi de către toţi aceleaşi rânduieli de evlavie faţă de Sfinţi(i necanonizaţi), cuprinzând toate cele şapte puncte amintite în primele pagini ale eseului de faţă.
Intenţia popularizării şi timpul scurt de redactare au făcut să fie de lipsă, cum se spunea în vechime, aparatul critic, adică felurite indicaţii bibliografice către sursele folosite. În definitiv, nici nu se cere de la un eseu un astfel de aparat critic. Doar, ca maximă rigoare, în cazul unor informaţii extrem de noi, izbitoare, neaşteptate.
Dar cinstirea Sfinţilor necanonizaţi este o Tradiţie veşnică a Bisericii!
Ea nu a apărut acum, nu s-a ivit în ultimul secol, nu este o invoaţie a ultimului mileniu. Există dintotdeauna în Biserică, pretutindeni unde a fost Biserica şi a fost practicată (observată, ca să vorbim ştiinţific) de către toţi cei care au fost/sunt ai Bisericii.
În cele peste două decenii de când ne preocupă această problemă – a canonizării Sfinţilor – nu am găsit nici măcar un singur caz în care Biserica să încuviinţeze altă hotărnicire a evlaviei populare sau cultului spontan în afară de două, de asemenea universale:
A. Toate formele de evlavie trebuie să fie ale venerării, adică ale cinstirii prietenilor lui Dumnezeu, fără nimic ce poate fie şi să pară că este adoraţie, acea dragoste totală şi cinstire absolută pe care le avem, ca Ortodocşi, doar către Dumnezeu.
B. Evlavia populară sau cultul spontan nu pot impune cuiva cinstirea sau acceptarea ca Sfânt a unui Sfânt necanonizat. Evlavia – şi cultul – faţă de un sfânt devin obligatorii doar în măsura canonizării de către Sinod (şi chiar şi atunci cu unele limite9).

Toate aceste informaţii esenţiale despre Sfinţi, canonizarea lor, evlavia populară şi cultul spontan au fost prezentate, repetăm, în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor. Eseu pe care, după cuvântul patristic, „în multa sfătuire stă mântuirea”, l-am supus câtorva teologi – cred eu, de frunte – spre cercetare şi îndreptare. Am primit cu recunoştinţă limpezirile şi completările pe care le-au adus, care au adus o mare îmbunătăţire formelor de început.
Odată publicat, am pus link-ul pe amintitul grup ortodox de pe Whatsapp. Am sperat că tulburările se vor risipi, iar Învăţătura Ortodoxă va fi primită cu bucurie de către cititori. Până la urmă, şi părinţii care citiseră şi completaseră formele inţiale spuseseră că este un text clar, cu o parte istorică bine dezvoltată, cu o prezentare dogmatică pe înţelesul tuturor dar în acelaşi timp completă etc. Deci, mă aşteptam eu, tulburările din lăuntrul Bisericii vor înceta.
Nici vorbă!
Primul comentariu al Pr. W. a fost:

Eu mă aşteptam că vom continua conversaţia.
Constat că aţi trântit [sic! n.n.] un text bine documentat [sic! n.n.], de care chiar m-am folosit [sic! n.n.], dar nici vorbă de răspuns clar, precis, fără echivoc [sic! n.n.] la întrebările ce s-au ivit mai înainte. Răspunsurile au fost amânate pe motiv de lipsă de timp dar aţi promis că reveniţi. Aţi revenit, dar nu aţi lămurit.

Sincer, am citit de câteva ori acest comentariu, atât de ireal mi s-a părut.
Pe de-o parte, Părintele W. declara textul „bine documentat” şi afirma „m-am folosit” (de text), pe de altă parte, că „nici vorbă de răspuns clar, precis, fără echivoc”!
Evident, din nou nu explica unde ar lipsi claritatea, unde şi în ce fel s-a folosit etc. O discuţie „în orb”, ca să spunem aşa, în care interlocutorul ar trebui, asemenea Proorocului Daniil, să tâlcuiască visul celuilalt fără să îi fie comunicat10. Însă nu doar o singură dată, ci de mai multe ori. Am încercat să arăt faptul că am răspuns la problemele (nu întrebările!) ridicate de Sfinţia Sa: alcătuirea acatistelor, îmbinarea parastaselor cu acatistele, cum se cuvine să fie cinstiţi Sfinţii înainte de canonizare etc. Răspunsul a fost năucitor:

Nu, părinte!..
AŢI adus argumente generale. În România avem o situaţie dramatică:
1. Avem sfinţi, inclusiv ai închisorilor.
2. Îi dorim în calendar. Facem orice pentru asta, inclusiv gafe (îi scoatem din mormânt şi-i punem la închinare, îi scoatem din mormânt deşi au lăsat scris în acest sens să nu se întâmple asta, îi uscăm cu feonul etc.) Nu cunoaşte Biserica în istoria ei gafe ca acestea.
Asta credeam că lămurim şi că şi dvs. simţiţi că trebuie lămurit.

Şi, din nou, continuă:

Priviţi cum s-a ajuns la canonizarea Sf. Paisie Aghioritul: mergerea la mormânt,… linişte,… Şi atât… Unii s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui,… Alţii pentru ca el să se roage în ceruri pentru ei… Şi atât… Nimic public…

Şi, iarăşi, îndată:

Exemplele pe care le daţi dvs sunt într-o vreme. În momentul acesta, aşa cum aţi spus şi dvs. în text, Biserica noastră are reguli mult mai clar stabilite [sic! n.n.]. Pe acelea trebuie să le respectăm. Atunci suntem recunoscuţi ca fii ascultători ai Mamei noastre, Biserica.

Înainte de a merge mai departe, să vedem un pic logica acestor serii de afirmaţii.
Aţi adus argumente generale”.
O replică total absurdă, câtă vreme nu a cerut nici Sfinţia Sa, nici altcineva, „argumente particulare”. Mai mult, nu există niciun motiv logic spre a limita o discuţie la „argumente particulare”. Dimpotrivă, este de bun-simţ să stabileşti regula, adică generalul, pentru a trece apoi la ipostaziere sau excepţie, adică la cazurile particulare.
Şi mai absurd, în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor există atât „argumente generale”, inclusiv reglementările, generale, ale Sfântului Sinod pe temă, cât şi „argumente punctuale” şi „cazuri particulare”. Inclusiv Sfântul Paisie, la care Părintele W. se referă mai jos (care, evident, nu este un „argument general”!). Cum se poate ca un cititor – cu pregătire teologică! – să nu vadă ori să ignore faptul că există în textul pe care îl citeşte şi regulile generale, şi exemplificări prin cazuri (particulare) şi argumente punctuale este cu totul de neînţeles!

La fel de straniu este şi reproşul lipsei unei sau unor discuţii care nu au fost cerute nicio clipă! Iar ne întoarcem la Nabucodonosor şi visele lui, şi la cererea de a se răspunde la întrebări ce nu au fost puse, de a se rezolva probleme care nu au fost formulate!
În toată discuţia nu s-a ridicat nicio clipă problema – sau nu s-au ridicat nicio clipă problemele – la care se reproşează aici, netam-nesam, că nu s-a răspuns! Este adevărat, nu am discutat în text nici problema jurisdicţiei Patriarhiei de Istanbul, nici pe aceea a autocefaliei în Ortodoxie, nici pe cea a existenţei vieţii pe Marte. Dar orice reproş în aceste privinţe este absurd, câtă vreme nicio clipă nu au fost ridicate aceste probleme în discuţia iniţială! Exact pe aceeaşi linie este şi acest extrem de straniu reproş.

Total ciudată este şi afirmaţia „Nu cunoaşte Biserica în istoria ei gafe ca acestea”. Ba cunoaşte, şi încă mult mai mari! O asemenea afirmaţie este cu totul ruşinoasă din punct de vedere teologic! Un sinod îl exilează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, practic deschizând calea uciderii lui, alt sinod se ţine cu bătăuşi fanatici – parabolanii –, mărturisitorii Ortodoxiei fiind umpluţi de sânge de câte ori vorbesc; avem sute de erezii care au lovit Biserica – inclusiv cu domnitori eretici ucigaşi de Ortodocşi – şi felurite practici străine Evangheliei; în aceste condiţii „gafele” amintite de Părintele W. sunt, într-adevăr, gafe, greşeli aflate foarte departe de adâncimea teribilă a răutăţii din atâtea pagini martirice ale Istoriei Bisericii.

Pe de altă parte, descrierea cinstirii Părintelui Paisie Aghioritul înainte de canonizarea Sa este de-a dreptul literatură fantasy! Cu toate că în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor se aminteşte despre icoana sfântului, cinstită în biserică înainte de canonizare, despre acatistul alcătuit şi slujit în biserică înainte de canonizare, Pr. W. ignoră faptele şi imaginează un tablou straniu al unei „cinstiri populare fără popor”… sau ceva de acest fel – descrierea este neclară şi contradictorie. Pentru că, foarte ciudat, Părintele W. nu observă aici vreo contradicţie între „unii s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui” şi „alţii ca el să se roage pentru ei”. Cu toate că ştie foarte bine că adeseori unii şi aceeaşi Greci (din Grecia, Cipru, Turcia sau alte ţări) s-au rugat în amândouă felurile! Ceea ce i se pare insuportabil în România i se pare „liniştit” şi bun în Athos! Deci Pr. W. se (auto-)contrazice fără probleme, interpretând exact aceleaşi gesturi drept bune sau rele strict după cum îi convine, absolut subiectiv. La fel de stranie este şi concluzia pe care o trage, după ce vorbeşte despre cei care au mers la mormântul Părintelui Paisie, cei care s-au rugat pentru el, alţii care s-au rugat lui: că nu ar fi fost „nimic public”! Dacă nu ar fi un subiect teologic, am putea spune că suntem în bancul în care pluralul nu se foloseşte decât de la cinci milioane în sus, până la patru milioane nouă sute nouăzeci şi nouă putându-se folosi singularul „pentru că e puţini”. Deoarece, evident, este total absurd să recunoşti că mai mulţi oameni vin la mormânt, îl cinstesc şi se roagă Părintelui Paisie şi să afirmi totodată că „nu a fost nimic public”!

În sfârşit, ajungem la al treilea comentariu, în care se afirmă, absolut fără niciun temei, „exemplele pe care le-aţi dat sunt într-o vreme”. Presupunem din context că se dorea exprimarea ideii că exemplele ar fi „dintr-o vreme (trecută)”. Doar că şi din comentariile Părintelui W. se vede că ideea este total falsă! Dacă eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor vorbeşte şi despre exemple foarte vechi, prin Sfântul Nectarie din Eghina şi Sfântul Paisie Aghioritul se ajunge în zilele noastre. Mai mult, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sunt din secolul XXI! Întemeiate, este adevărat, pe Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, aripile veşnice ale Teologiei Ortodoxe.

Din nenorocire, Părintele W. a continuat cu aceleaşi afirmaţii necanonice şi contradictorii, într-o monolog foarte agitat şi cu totul neteologic. Râvna cea bună există, este evident, însă fără studiu teologic şi fără pace şi dragoste nu poate să ducă decât la greşeli. Precum, de pildă, textul

Nu încercaţi să sugeraţi grupului pe care dialogăm că aşa zice Biserica [nu a fost o sugestie, a fost o afirmaţie clară şi temeinic argumentată n.n.], că asta este învăţătura Bisericii. Asta e învăţătura, dar nu aşa e procedura...[sic!!! n.n.]”

Deci, nu asta este învăţătura Bisericii, dar asta este învăţătura Bisericii, însă nu aşa e procedura! Curat murdar, ca să zicem aşa! Şi foarte grav!
Dogmatic, orice procedură care contrazice învăţătura este nulă de drept!
Articolele 1 şi 2 din Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române arată foarte clar că BOR se conduce după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în comuniune şi unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu Biserica Ortodoxă Universală.
Ca urmare, dacă ar exista o contradicţie între Învăţătura Bisericii (fie ea locală sau universală) şi procedură, aceasta din urmă ar fi, conform Statutului BOR, nulă de drept!
Doar că acuzaţia (involuntară, desigur!) a Părintelui W. că procedura de canonizare a BOR ar contrazice Învăţătura de Credinţă (a BOR şi/sau a Bisericii Ortodoxe Universale) este, din fericire, cu totul falsă!
Întocmită cu multă muncă încă din anii ’30 ai secolului XX, având în spate multe decenii de osteneală, procedura de canonizare a BOR este, îndrăznesc să spun, exemplară.
În ce măsură este însă cunoscută şi aplicată de clerici… iată, este altă problemă!

Pentru că toată discuţia, în fapt, se întemeiază pe o râvnă sinceră lipsită de cunoaştere teologică. Unită, din nefericire, cu exact ceea ce Părintele W. cerea să nu se facă: „susţine la nesfârşit o idee pentru că îi place, în loc să lupte pentru Adevăr”.
Contrazicerile continuă.
Părintele W. invocă minunea Sfântului Necunoscut de la Neamţ, care a ieşit la iveală „prin beton”, dar refuză să accepte minunile de la Iaşi din 19 Martie 2019, precum şi toate celelalte minuni ale Sfinţilor Închisorilor! Fără niciun argument logic, fără nicio coerenţă a discursului. Într-un caz minunea este bună şi trebuie acceptată – pentru că a fost acceptată deja? – iar în celelalte cazuri minunile sunt îndoielnice, sau trebuie trecute sub tăcere. De ce? Că încă nu au fost canonizaţi Sfinţii Închisorilor! Dar nici Sfântul Necunoscut de la Neamţ nu era canonizat când a avut loc minunea! Deci, după aceeaşi „logică”, şi minunea lui ar fi trebuit respinsă, iar el să rămână neştiut şi necanonizat; eventual vreo 800 de ani! Acceptarea şi recunoaşterea Sfântului Necunoscut de la Neamţ în plină Epocă Ceauşescu este bună, acceptarea şi recunoaşterea Părintelui Iustin şi a celorlalţi Sfinţi ai Închisorilor în zilele noastre este rea. Acceptarea minunilor făcute de Sfântul Necunoscut de la Neamţ este bună şi canonică, acceptarea minunilor – mult mai multe – făcute de Sfinţii Închisorilor în zilele noastre este rea şi necanonică. De ce? Fără explicaţii! Aşa spune Pr. W. şi gata!

Această încrâncenare împotriva cinstirii Sfinţilor Închisorilor continuă, deja, de trei săptămâni11. Cu neîncetate acuzaţii şi insinuări grave, combinate cu o totală lipsă de argumente – în aceste trei săptămâni Părintele W. nu a adus nici măcar o singură sursă (biblică, dogmatică, patristică, de la Sinoadele Ecumenice sau de la Sfântul Sinod al BOR, de la vreo biserică locală etc.) în favoarea ideilor sale. Le repetă sistematic, înnoindu-le cu acuzaţii, răstălmăciri, insinuări, contradicţii şi afirmaţii eterodoxe.

De pildă, Pr. W. se plânge că Biserica ar fi pusă de „evlavia populară” într-o situaţie grea, pentru că aceasta are exagerări – care ar fi, dincolo de excepţia unui singur caz la care continuu revine, nu ne zice. Îi răspund:

Biserica a făcut faţă nenumăratelor greşeli şi păcate atâta vreme cât răspunsurile date au fost cumpănite şi, evident, ortodoxe. De câte ori s-a ajuns la exagerări ca răspuns la o greşeală, abatere, rătătcire, s-a căzut în altele mai grave. Răspunsul la greşeli este trăirea ortodoxă, nu schimbarea Ortodoxiei. Că aşa s-a ajuns la Filioque drept „răspuns” la arianism.”

Cum interpretează Părintele W. acest cuvânt?

Adică să punem Biserica la încercare,… că se descurcă Ea?

???????
Ce poţi răspunde la o asemenea viziune fantastică? Doar…

Cuvintele mele au fost, mi se pare, limpezi. Reamintesc atât: „Răspunsul la greşeli este trăirea ortodoxă, nu schimbarea Ortodoxiei.”
Ce legătură poate fi între asemenea cuvinte şi ideea de a pune Biserica la încercare (sub orice pretext) nu pot înţelege. Dar, cu siguranţă, nu este ceea ce am spus.”

Mai mult, Părintele W. vine cu o acuzaţie directă, „Vorbiţi frumos, Părinte, dar dvs. nu aţi respectat rânduiala”. Care rânduială nu am respectat-o şi în ce prevederi? Ce canoane, dogme sau prevederi statutare nu am respectat? O asemenea acuzaţie la adresa unui preot este extrem de gravă şi chiar Canoanele Apostolice trag la răspundere pe cel care o face fără să o poată susţine. Totuşi, în numele „apărării rânduielii”, Părintele W. încalcă Sfintele Canoane şi aruncă asemenea afirmaţii12.
O acuzaţie repetată obsesiv este aceea a „aruncării în public” a acatistului şi icoanei Părintelui Iustin Pârvu. Care, se pare, are interdicţie de la Părintele W. în această privinţă, o interdicţie pentru care acesta, în ciuda rugăminţilor repetate, nu a putut indica niciun temei – nici canonic, nici dogmatic, nici patristic, de niciun fel. Îi răspund:

La următoarele afirmaţii nu pot decât să mă uimesc. Pe de-o parte folosiţi termeni neclari, ceea ce nu este după rânduiala Bisericii. „Aruncat în public”??? Să ştiţi că nici în câini nu arunc lucruri, cu atât mai puţin în „public”. Dacă vă referiţi cumva, într-un limbaj prea colorat, la prezentarea în public a icoanei şi acatistului unui sfânt necanonizat, înseamnă că refuzaţi să acceptaţi realitatea. Care ne arată că icoane şi acatiste ale Sfinţilor necanonizaţi s-au făcut, s-au cinstit public, au fost parte a slujbelor publice13 etc. Cazurile pe care le-am amintit sunt clare. Acatistul Sfântului Nectarie se citea public, ÎN BISERICĂ. Icoana Sfântului Daniil Sihastrul apare ÎN BISERICĂ în secolul al XVI-lea, cu 400 de ani înaintea canonizării etc. Este un potop de mărturii istorice. În care ceea ce a fost la Iaşi [în 19.03.2019 n.n.] se aşează fără nicio deosebire.
Mă depăşeşte cu totul această nu ignorare, ci de-a dreptul transformare a realităţii din ceea ce este Istoria Bisericii, inclusiv contemporană, în altceva. Cum să negi existenţa cinstirii Sfinţilor necanonizaţi în Grecia, inclusiv prin icoane şi acatiste, când are loc inclusiv acum? Inclusiv cu Sfinţii Închisorilor din România? Revedeţi, vă rog, măcar exemplele din textul pe care l-am publicat [eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor n.n.]. Sunt clare şi sunt din vremea Bisericii primare până astăzi.”

După cum se vede, reiau argumentele ignorate şi încerc să le pun în faţa Părintelui W., aşteptând un răspuns. De pildă, să explice de ce nu le ia în seamă. Sau de ce nu ar fi de luat în seamă. Sau să dea exemple, canoane, dogme, care să osândească ceea ce au făcut Atoniţii – Greci, Români, Bulgari, Ruşi, Sârbi, Gruzini, Francezi, Americani etc. – când i-au cinstit (şi îi cinstesc) pe Sfinţii necanonizaţi cu icoană şi acatist. (Am spus şi în eseul acela, unii confundă – chiar cu fanatism – termenul „necanonizat” cu „necanonic”, deşi între ele este o deosebire uriaşă.)
Ce răspuns primesc la acest şir de fapte care constituie argumente clare pentru realizarea de icoană şi acatist, cinstirea acestora etc. pentru Sfinţii necanonizaţi? Cum răspunde Părintele W. la aceste fapte?

Vă erijaţi în ce nu sunteţi, Părinte! [sic! n.n.] Sunteţi valoros, dar Vă amestecaţi peste rânduielile BISERICII ORTODOXE ROMÂNE [SIC! n.n.] Pentru pace şi prudenţă există multă înţelegere pentru aceste abateri, dar nu înseamnă că nu sunt abateri.

???????????
Prezentarea unor fapte înseamnă „erijare”??!?
Deci, după ce Părintele W. cere, pretinde, stăruie să dau un material despre rânduielile Bisericii privind canonizarea; după ce, deşi aveam multe alte lucruri de făcut, ascult şi fac materialul; după ce am răbdare să răspund la acuzaţii, insinuări, repetări nesfârşite de afirmaţii total neargumentate, aflu că m-am „erijat în ce nu sunt”. Ce-i drept, aflu şi că sunt „valoros” (iarăşi, ca de atâtea ori, fără nicio argumentaţie sau precizare, doar ca o îndulcire după nenumărate acuzaţii extrem de grave). Dar şi că m-aş amesteca „peste rânduielile BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”. Asta cu toate că în discuţia de faţă, paradoxal, sunt singurul care a citat, prezentat şi susţinut Hotărârile Sfântului Sinod privitoare la canonizarea Sfinţilor! În vreme ce Părintele W. susţine că prevederile Sfântului Sinod privitoare la canonizarea Sfinţilor contrazic Învăţătura Bisericii! În vreme ce consultarea amintitelor hotărâri, a actelor de canonizare a Sfinţilor Români sau a ÎPS. Laurenţiu Streza, Preşedintele Comisiei de canonizare a Sfântului Sinod, i-ar fi arătat clar că icoanele şi rugăciunile Sfinţilor necanonizaţi au fost privite de Sfântul Sinod, deja de mai multe ori, ca mărturie a evlaviei populare şi argument pentru canonizarea Sfinţilor! Poziţie a Sfântului Sinod pe care Pr. W. o contrazice categoric, ba chiar o osândeşte!

Foarte gravă este şi o afirmaţie făcută de acelaşi preot drept replică la fraza mea
Regulile Bisericii noastre INCLUD, nu exclud evlavia populară (cultul spontan).”
Ce răspunde Părintele W.?
Includ, dar nu o zgândăre

Eclesiologic această scurtă frază este extrem de problematică.
Evlavia populară sau cultul spontan, după cum arată lucrările teologice aprobate de Sfântul Sinod şi înseşi Hotărârile 4255/2002 şi 5085/2002 ale Sfântului Sinod şi alte acte sinodale, reprezintă o manifestare a Bisericii, adică a oricui este membru al acesteia: mirean, monah, diacon, preot, episcop etc. Nu există în Biserică două tabere, două lumi paralele, una care să aibă dreptul la evlavie populară şi cult spontan, iar alta care să nu aibă acest drept şi să fie în poziţia de „observator neimplicat”. Nu există în Biserica lui Dumnezeu o parte care să aibă obligaţia de a sta încremenită, fără implicare de evlavie sau cinstire – a Sfinţilor, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. – sub indiferent ce pretext. Consecinţele dogmatice ale unei asemenea idei sunt de o gravitate extremă. Ele cuprind şi ideea că există o stare de „obiectivitate” ce ar fi superioară trăirii duhovniceşti – pentru că cinstirea Sfinţilor, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. sunt esenţiale, imanente, trăirii duhovniceşti. În Ortodoxie este imposibil de gândit o cale de sfinţire, o stare de sfinţenie, în care să nu existe implicarea în evlavie. A considerea implicarea unui cleric, monah sau mirean în evlavia populară, în cultul spontan, ca „zgândărire” a acestora, ca act incorect, interzis, înseamnă a rupe Biserica într-o parte evlavioasă şi una care este mai presus de evlavie. Asemenea concluzii – care teologic sunt, categoric, erezii – apar obligatoriu din concepţia celor două părţi, una care poate să manifeste cult spontan şi/sau evlavie populară, alta care, dacă face aşa ceva, este acuzată de zgândărire a evlaviei populare şi chiar de lucruri mai grave.
Părintele W. revine, din păcate, la această afirmaţie, de mai multe ori. O afirmaţie delicat spus străină Ortodoxiei, care contrazice Dogmatica Ortodoxă în puncte esenţiale, care distruge eclesiologia ortodoxă14.

Trecând peste alte asemenea afirmaţii nesusţinute teologic prin nimic, peste alte acuzaţii, insinuări etc., mă întorc la un comentariu al Părintelui W. din care am mai citat:

Sfinţii au puterea primită de la Dumnezeu să iasă la iveală şi prin beton (cazul Neamţ)… Nu mi se pare corectă modalitatea asta, procedura hei-rupistă practicată de o vreme în România. Părintele Justin nu are nevoie de forţarea lucrurilor. El e sfânt, încă netrecut în calendar şi cred că el e supărat că în România sfinţenia lui e împărţită între popor şi sinod.

I-am răspuns:

Sfinţii au vorbit. Repetat15. Prin minuni nenumărate. Făcute de moaştele Sfinţilor Închisorilor de atâta vreme. La Iaşi au vorbit din nou, începând cu Sfânta Muceniţă Ecaterina şi încheind cu Părintele Iustin Pârvu. Dacă ei se mărturisesc prin minuni, încercarea de a-i reduce la tăcere este luptă cu ei. Nu eu am revărsat mireasmă şi mir la Iaşi, ci Sfinţii. În faţa a 200 de oameni şi a camerelor de filmat. Deci voia lor, inclusiv a Sfintei Ecaterina, a Sfinţilor Apostoli şi a Părintelui Iustin este să fie cunoscuţi şi recunoscuţi. Ceea ce înseamnă că avem mare nevoie de ei.”

Acesta este un adevăr clar, incontestabil. Cel puţin pentru cine vrea să vadă adevărul.
Faptul că Sfinţii Închisorilor fac insistent minuni spune totul. Fac minuni şi în Ţară, şi în străinătate. Moaştele ajunse din România în Grecia, SUA, Ierusalim şi multe alte locuri revarsă mir şi acolo, vindecă şi acolo, dăruiesc mireasmă şi acolo, aduc mângâiere şi întărire şi acolo. A acuza organizatorii unei conferinţe de „foame de moaşte” (neortodoxă exprimare!) şi de „zgândărire a evlaviei populare” (ca şi când nu ar fi vorba despre evlavia lor!) este cu atât mai ridicol şi neortodox cu cât minunile de la Iaşi se repetă în multe părţi ale lumii.
Să admiţi că Dumnezeu este cel care dă putere sfinţilor să treacă şi prin beton, dar să refuzi să bagi în seamă zeci şi sute de minuni clare este total absurd. Şi în cazul Sfântului Necunoscut de la Neamţ, şi în cazul Sfinţilor din Prigoanele Comuniste avem exact aceeaşi situaţie: un regim politic anti-creştin, care împinge Biserica la marginea societăţii şi chiar în ilegalitate, care neagă sfinţenia Sfinţilor şi chiar existenţa lor! Şi în cazul Sfântului Necunoscut de la Neamţ, şi în cazul Sfinţilor din Prigoanele Comuniste Dumnezeu foloseşte minunea pentru a Se mărturisi prin Sfinţii Săi.
Să recunoşti sfinţenia Părintelui Iustin Pârvu, a Părintelui Ilie Cleopa, a Părintelui Arsenie Papacioc etc., etc., dar să te opui faptelor pe care ei le-au făcut pentru Sfinţii Închisorilor – şi pentru alţi Sfinţi Români necanonizaţi – este de fapt împotrivire faţă de cei pe care spui că îi crezi Sfinţi!
Ce a făcut Părintele Iustin Pârvu, încuviinţat, sprijinit, însoţit de ceilalţi supravieţuitori ai Prigoanelor Comuniste?

  1. I-a mărturisit pe mărturisitorii din aceste prigoane ca Sfinţi şi Martiri; public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau la Sfântul Maslu, la ierurgii, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică, liturgică sau nu.

  2. A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor; le-a căutat, le-a adunat, le-a tipărit şi răspândit cuvintele.

  3. A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.

  4. Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a dat spre închinare în biserică (în biserici); în Ţară şi peste hotare.

  5. A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor; le-a răspândit, în Ţară şi peste hotare.

  6. A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.

  7. A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.

Sunt, toate aceste acte, cele pe care evlavia populară şi cultul spontan le-au cuprins totdeauna, din primele veacuri creştine şi până astăzi. Care au fost practicate pretutindeni de toţi Creştinii Ortodocşi.

Că Sfântul Sinod trebuie să cerceteze temeinic şi minunile, şi vieţile celor ştiuţi – de fapt, de toţi – ca Sfinţi, este adevărat. Că Sfântul Sinod este sub apăsarea unui regim anti-ortodox, a torţionarilor şi continuatorilor acestora, că trebuie să cumpănească bine paşii pe care îi face, este adevărat. Sunt lucruri pe care le înţelege orice Român care nu este îndoctrinat de neomarxism, de tendinţe schismatice etc.
Ca să se ajungă la contrabalansarea presiunii bolşevice, pentru ca împotrivirea urmaşilor torţionarilor la canonizarea Sfinţilor Închisorilor să fie biruită, este nevoie şi de minunile Sfinţilor, şi de evlavia populară faţă de aceştia.
Catolicismul beneficiază de uriaşa forţă economică, politică şi diplomatică a Vaticanului. Care a biruit presiunea politicianismului şi i-a permis să canonizeze o serie de mărturisitori ai Catolicismului din vremea Prigoanelor Comuniste.
Eu cred că Iaşi, 19.03.19 marchează, prin minunile săvârşite, un sprijin dumnezeiesc pentru ca Sfântul Sinod să poată, în sfârşit, să canonizeze măcar câţiva dintre martirii Ortodoxiei Româneşti. Poate un Nicolae Popoviciu, un Irineu Mihălcescu, un Grigore Leu sau altul/alţii dintre ierarhii mucenici. Poate un Ilarion Felea, un Daniil Sandu Tudor, un Ilie Cleopa, un Dumitru Stăniloae sau altul/alţii dintre preoţii mucenici. Poate alţii.
Da, se ridică noi şi noi prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor.
Dar această lucrare anti-ortodoxă a fost prezisă chiar de ei! Şi tot ei au prezis că vor fi alături de noi şi împreună vom birui.
Împreună.
Aici este cheia biruinţei.
Negarea sau ignorarea minunilor Sfinţilor Închisorilor, amândouă practici necanonice, care încalcă Învăţătura Bisericii, nu sunt sprijin, ci sabotare a Sfântului Sinod, a Comisiei pentru canonizări, a Bisericii.
Este vremea să ne aducem aminte că fiecare dintre noi are datoria de a sprijini Biserica.
Prea adesea mirenii aşteaptă totul de la preoţi, preoţii de la Administraţia Bisericească şi aceasta de la Ierarhie. Este o situaţie dezechilibrată, o piramidă cu toată greutatea apăsând pe vârf; dacă nu ar ţine-o harul lui Dumnezeu, s-ar zdrobi cu totul. (Şi s-a întâmplat asemenea nenorocire, de pildă cu Biserica din Turcia anilor 1919-1923.)
Să ne ajute Dumnezeu să îi împlinim voia, uniţi, Biserică vie a Duhului Sfânt! Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Text care a primit binecuvântarea Patriarhului Iustinian Marina, apoi a Sfântului Sinod din vremea acestuia, dar şi a Patriarhilor şi Sfântului Sinod ce au urmat.

2Am ales această literă deoarece sunt părinţi al căror nume începe cu X, Z şi alte asemenea litere. Încă nu cunosc niciunul al cărui nume să înceapă cu W, deci am socotit că aşa este cel mai bine. Pentru că nu identitatea părintelui contează – Dumnezeu să îi dăruiască toate darurile spre mântuire – ci înţelegerea lucrurilor. Legătura dintre „W.” şi „Whatsapp” este o simplă coincidenţă.

3Toată această primă parte a discuţiei din care cităm are loc pe 20 Martie 2019.

4A se vedea şi Sfinţi daco-romani şi români, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Iaşi, 1994, p. 10-11 ş.cl.

5Desigur, fără intenţie! Nu bănuim aici nici cea mai mică reavoinţă a respectatului părinte, dar constatăm gravitatea folosirii fără iscusinţă a unor formule teologice puternice.

6Ediţia Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., 1991, Bucureşti.

7E.I.B.M.B.O.R. = Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Lucrările tipărite de această editură apar totdeauna cu binecuvântarea Patriarhului în funcţie.

8Adică Scrierile Părinţilor Apostolici, Apologeţi de limbă greacă, Apologeţi de limbă latină şi, respectiv, Actele Martirice.

9A se vedea cazul, amintit şi de Părintele W., al canonizării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unui mare număr de persoane socotite persecutate de Comunism şi dovedite ulterior a fi fost parte a sistemului comunist. Acest lucru nu anulează sfinţenia celorlalţi canonizaţi de amintitul Sinod al BORU, ci dovedeşte limitele (fireşti, suntem, toţi, oameni) pe care le au atât evlavia populară cât şi rânduiala canonizării. O canonizare evident incorectă este aceea făcut de Patriarhia de la Istanbul genocidarului Rege Ştefan I al Ungariei, care nu doar că a apostat din Ortodoxie, dar a ucis mii de oameni pentru a-i forţa să devină Catolici.

10Daniel 2.1-47

11Din 20 Martie 2019 până astăzi, 11 Aprilie 2019.

12De unde şi nevoia unui răspuns public, pentru că acuzaţiile au fost răspundite de Sfinţia Sa, prin unilaterala publicare a unei discuţii de grup.

13Da, ştiu, termenul „slujbe publice” este pleonastic, de vreme ce slujba este o împreună rugăciune, adică fiinţial publică. Din păcate, Părintele W. insistă că Acatistul Sfântului Nectarie de Eghina sau Acatistul Sfântului Paisie Aghioritul ce se slujeau în bisericile din Athos cu ani de zile înaintea canonizării „nu erau în public”. Deci repetiţia pleonastică a devenit necesară…

14A se vedea, ca sinteză eclesiologică elementară, articolul Sinteză eclesiologică, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284. Lucruri pe care marele teolog – şi mucenic – român le prezintă ca esenţiale, definitorii pentru Biserică, sunt negate de Părintele W. în mod repetat.

15Minunea revărsării de mir de la Iaşi din 19 Martie 2019 nu este prima, s-a repetat de mai multe ori de-a lungul anilor. Ceea ce a fost nou acum a fost faptul că au început să izvorască mir moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, iar la sfârşit, pentru prima oară, a izvorât mir icoana Părintelui Iustin. (A se vedea şi Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19.)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă