Etichetă: Papalitate

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbu

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:

Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ARD_51310001501_552-1

Fecior de popă (III), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

(Continuare după prima parte – care arată începuturile îngrozitoarei prigoane calvine a Ungurilor împotriva Românilor Ortodocşi din Transilvania – şi a doua parte – care arată robia preoţilor ortodocşi şi adevărul despre aşa-zisele „legi de toleranţă” ale Transilvaniei stăpânită de Unguri, Saşi şi Secui)

Preoţii români erau numai cu numele preoţi ai legii lor, căci trebuiau să facă slujba după ritul calvinic, să ia parte la sinoadele calvineşti, şi erau hirotoniţi de episcopi calvini1. Veniturile preoţeşti, afară de saracuste2, sărindare şi umblarea cu discul, erau toate ale protopopilor calvini; şi cununiile, şi îngropările, şi botezurile, şi toate celelalte.

Prin legea din 1644 li s-a luat preoţilor români şi dreptul matrimonial şi, în locul lui, s-au statornicit deciziunile sinoadelor calvineşti. Tot pe vremea aceea li s-a impus românilor – şi, ce e mai trist, şi preoţilor – să nu cuteze a se împotrivi a face clacă şi muncă boierească în sărbătorile pe care olahii le numesc mari, „legate şi împărăteşti”, „să nu umble cu mofturi de acestea, pentru că ei sunt un popor suferit în acestă ţară numai pentru folosul public, dar dispreţuit”. Şi aşa se întâmpla că tot satul, în frunte cu preotul, trebuia să are şi să semene lanul boierului [grofului n.n.] în sfânta Duminică a Paştilor! Iar cine se împotrivea să lucreze în sărbătorile împărăteşti era bătut şi spânzurat – pentru că legea spunea limpede „episcopii calvini au puterea de a pune şi de a scoate pe preoţii români, şi atât pe ei cât şi pe olahi a-i pedepsi oricum vor avea cu cale, fără să aibă a răspunde cuiva”.

Este uşor de înţeles cum se purtau episcopii calvini cu preoţii noştri, când puteau să-i pedepsească cu orice pedeapsă, după bunul plac. Popii români, de altfel, după legea din 1665, puteau fi traşi în judecată criminală pentru orice vină şi sub orice pretext de nimic şi la orice tribunal din ţară, şi – ceea ce e barbarie curată – n-aveau dreptul să aducă martori! Erau osândiţi fără a se putea apăra şi, se înţelege, la pedepsele pe care le aflau ungurii cu cale. Popilor li se confisca averea, li se tăiau mâinile, li se smulgea limba din gură şi li se ucideau „feciorii”.

O, da, după feciorii preoţilor făceau mai ales goană ungurii. Aveau frică mare că fiii de preoţi vor fugi în alte ţări să înveţe carte, ca apoi, întorcându-se acasă, să lumineze şi să deschidă ochii românilor.

E şi tristă, şi comică goana aceasta a ungurilor după fiii de preoţi. Era de ajuns să fii băiat de popă, ca să fii gonit de calvini ca iepurele peste toate văile. Legea din 1639 autoriza pe proprietarii unguri să supună la jugul iobăgiei pe fiii preoţilor îndată ce se vor fi însurat, chiar şi atunci când ei ar locui sub un acoperământ cu părinţii lor. Ba şi pe copiii mici şi pe feciorii neînsuraţi ai preoţilor să-i prindă cu laţul şi să-i puie la muncă şi iobăgie, sau, dacă vor vrea, să-i lase pe chezăşie în bani şi vite. Iar pe acei care vor fi ieşit din casa părintească să-i apuce oriunde-i vor afla şi în orice ani ai vieţii ar fi.

Vânătoarea după fiii de preoţi a ţinut mai bine de o sută de ani şi abia împărăteasa Maria Tereza a stârpit-o. Câţi n-au fost aruncaţi în temniţă până atunci, câţi n-au fost spânzuraţi, numai pentru vina că erau „feciori de popă”!

(sfârşitul articolului scris de George Coşbuc)

1În fapt acest lucru a fost dorit de Calvini, s-a încercat impunerea lui, dar Românii au izbutit mereu să îşi ţină legea. Preoţii erau hirotoniţi pe ascuns în Muntenia şi Moldova, trecând pe la vama cucului (adică ilegal) dintr-o parte în cealaltă. Ardelenii ce voiau să studieze teologia ortodoxă – în şcolile mânăstireşti din Principatele Române – erau scutiţi de plată, fiind ţinuţi pe cheltuiala mânăstirii, episcopiei sau domniei, după caz. Faptul că aveau tăria să se întoarcă în Ardeal şi să slujească sub teribila prigoană ungurească este deja un martiriu greu de închipuit. Este ca şi cum un deţinut din prigoanele comuniste ar fi ieşit din puşcăriile de la Gherla sau Aiud, ar fi mers în Apus pentru a studia teologia şi a deveni preot, întorcându-se apoi în puşcărie ca să slujească celor închişi… el însuşi redevenind deţinut.

2Saracuste = (aici) parastase.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Retragerea aureliană, între minciună şi adevăr

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Retragerea aureliană este un fapt dintre cele mai falsificate ale istorice antice.
Minciunile privitoare la ea au legătură cu interese – anti-româneşti, printre altele – de o putere foarte mare. Adevărul în privinţa „Retragerii aureliene” este evident în lumina surselor istorice, dar tulburător prin comparaţie cu propaganda binecunoscută.

sursa minciunilor privitoare la Retragerea aureliană

În primul rând, Apusul a vrut încă din Evul Mediu să rupă orice legătură între popoarele din „Răsăritul Europei” şi Romania (Imperiul Roman). De ce? Pentru a se revendica drept unic moştenitor al acestuia, pentru a pretinde drepturile de stăpânire, întâietate culturală, morală, juridică etc. ale acestuia. Totul a început cu ambiţia regilor Germanicilor migratori – ce făcuseră nesfârşite măceluri şi distrugeri în Italia, Galia, Iberia, Africa etc. – de a se transforma în „ceva” pe măsură vechilor împăraţi romani. Desigur, nu aveau nimic din cultura acestora, nu erau în stare să o poarte – după cum măgarul nu poate duce pielea leului mort. Dar aveau putere brută, aveau forţă militară, măcelăriseră milioane de oameni, deci puteau pretinde orice.
Din păcate pentru ei, Romania (Imperiul Roman), dăinuia mai departe, având capitala aşezată providenţial de Sfântul Constantin cel Mare la Constantinopole. Mai mult, sub Împăratul Iustinian această veşnică Romanie eliberază Italia şi mari părţi din Africa. Roma era iar parte din Împărăţia Romanilor – pentru peste două secole.

În al doilea rând, Patriarhia Romei a început să intre tot mai mult pe mâna episcopilor şi conspiratorilor apropiaţi de Germanici. Despărţirea de restul Bisericii, adusă de dominaţia germanică, era întărită şi de teama Germanilor de Romania şi posibila ei revenire în Apus. Binecredinciosul Împărat Iustinian a dovedit că această teamă era îndreptăţită: a distrus ocupaţia germanică din Italia şi a realipit Italia Ţării, în uralele locuitorilor de origine latină, în groaza celor de origine germanică.
Dar după o vreme Germanicii au revenit în Italia, au cucerit iarăşi Roma şi au început să întemeieze o civilizaţie mixată. Dezordinea italiană, franceză ori spaniolă, aberant denumită adesea „spirit latin”, este de fapt exact „spiritul germanic” al amintiţilor invadatori. Pentru că „spiritul latin” era al unei ordini şi discipline care, angajând fiecare om în slujirea Patriei, îi lăsa totodată o mare libertate în dezvoltarea proprie. Germanicii au încercat, mai ales în familiile nobile, să imite această disciplină romană. Fără succes, căci nu aveau bazele morale, culturale şi juridice pe care se zidise ordinea romană. Dezbinaţi, furioşi, punându-şi orgoliile mai presus de interesul naţional, Germanicii au transformat ordinea romană într-un juridism sado-masochist, adesea de o profundă imbecilitate. Chiar şi încercările Prusiei de a impune ordinea romană la nivel naţional au dat doar forma patologică numită adesea „ordine germanică” şi care a dus, printre altele, la două războaie mondiale. Această ordine prusacă este doar expresia unei siluiri a spiritului germanic – la origine mult mai boem decât cel latin. Papalitatea este, până la urmă, tot o expresie a acestei „ordini germanice”, pretins romane. Şi, pentru a-şi legitima pretenţiile tot mai mari – umflate de la stăpânirea dictatorială asupra Vestului Europei la stăpânirea dictatorială asupra întregului Univers – şi Papalitatea avea nevoie de a se revendica drept centrul religios şi politic al Romaniei (Imperiul Roman), drept moştenitoare directă şi unică a acesteia (acestuia).

În al treilea rând, Masoneria şi-a dorit să construiască o altă lume decât cea reală. Sună patologic, dar întotdeauna utopiile au avut mult succes asupra oamenilor, pentru că e mai uşor să visezi o lume ideală şi să distrugi pentru ea ceea ce există decât să îndrepţi concret, răbdător, iubitor şi înţelept ce se poate îndrepta.
Ca urmare a planurilor sale, Masoneria a avut nevoie de o sistematică falsificare a Istoriei în conformitate cu propaganda sa. Falsificare dusă pe cele mai înalte culmi de către cei mai puternici şi celebrii fii ai Masoneriei: Comuniştii.
Şi pentru unii, şi pentru alţii, Romania (Imperiul Roman) a fost – şi este – o piatră de moară legată de gâtul utopiilor. Am explicat ura Comuniştilor faţă de Romania în altă parte, nu revin aici. Consemnez doar faptul că orice legătură cu Antichitatea Romană era acceptată de Masonerie doar pe anumite filiere spirituale – mai ales greceşti, de fapt, şi privitoare la dominaţia plăcerilor (până la punerea femeilor în comun şi toate patimile sibaritice reale sau închipuite). O continuitate reală, concretă, administrativ-politică – şi mai ales culturală şi religioasă – era inacceptabilă: „fără distrugerea vechiului nu se poate construi noul”. Sistemul real de valori din Romania Străveche este plin de nobleţe, demnitate, tradiţie şi altele asemenea, pe care Masoneria le păstrează exclusiv pentru adepţii de rang înalt. Pentru ceilalţi, „sex, pâine şi circ”, fără nicio şansă de ieşire din Cloaca Maxima. Paradoxal, acesta este sistemul greco-roman ce a prăbuşit cea mai mare parte a Romaniei…

marea problemă: Romania nu a dispărut

Dar cum să te declari moştenitor al celui care trăieşte?
Cum să revendici moştenirea câtă vreme copiii legitimi trăiesc?
Pentru că Romania nu murise atunci când Germanicii şi Papalitatea au început să-şi dezvolte ambiţiile de preluare a moştenirii acesteia! Nu murise nici atunci când a apărut Masoneria şi Principatele Române rezistau încercărilor făcute de Turci, Austrieci şi Ruşi de a le cotropi şi distruge.
Şi atunci, cum să îi revendici moştenirea?

Există doar câteva soluţii:
a) ucizi copiii (ceea ce Apusul a şi încercat, cea mai vestită şi apropiată de sumbrul succes fiind Cruciada a IV-a, în cadrul căreia ostaşii Papalităţii şi statelor germanice sau germano-latine au măcelărit peste un milion de Ortodocşi pentru „crima” de a nu se supune Papalităţii)
b) îi îndoctrinezi pe copii, spre a-i face să-ţi treacă moştenirea „din voia lor” (ceea ce Papalitatea a încercat cu destul de mult succes prin Greco-Catolicism şi „Latinismul” – corect, „Papismul” – unei părţi corupte din Şcoala Ardeleană)
c) îi renegi/denigrezi pe copii, spre a le anula într-un fel sau altul calitatea de moştenitori (redenumeşti Romania drept „Imperiu Bizantin”, de pildă, spre a-i nega legătura cu Străbunii)
d) îi faci pe copii să îşi urască părinţii şi să se lepede de moştenirea lor (prin formele de Dacism care, în loc să se constituie în cinstirea Străbunilor Daci se transformă în propaganda urii faţă de Străbunii Romani şi în propaganda ştergerii din Istorie a Străbunilor Scito-Sarmaţi şi Celţi).

Mincinoasa Retragere aureliană

Propaganda izvorâtă din cele trei surse amintite a creat, în timp, linii de gândire şi spiritualitate aparent independente. Însă în fapt complet tributare unor prejudecăţi.
Retragerea aureliană este un exemplu excelent.

În multe surse intenţionat obiective subiectivismul profund se poate vedea în ceea ce se pretinde (cu tonuri foarte categorice) că ar fi fost Retragerea aureliană:

„[anul] 271. Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. Printre ultimele teritorii cucerite de Roma, Dacia Traiană este prima pierdută de către imperiu.” (Istoria României în date, Chişinău, 1992, p. 35)

Acest text este repetat, cu deosebiri doar de formă, oriunde se vorbeşte despre Retragerea aureliană. Singura contrazicere pe temă este aceea despre răspunsul la întrebarea „au rămas ori nu Romani în Dacia nord-dunăreană?”. Răspunsul este „Nu!” din punctul de vedere al Ungurilor, Ruşilor, Ucraineenilor şi altora ce vor să nege continuitatea românească în spaţiul carpatic. Şi, desigur, acelaşi răspuns este „Da!” la cei care consideră dovedită continuitatea românească în spaţiul carpatic.
Dar, după cum am arătat, dincolo de disputa privitoare la dimensiunea Retragerii aureliene („a cuprins ori nu toată populaţia romanică din Dacia?„), felul în care această retragere este privită în toate lucrările este identic:

Dacia Traiană, unul dintre ultimele teritorii intrate în alcătuirea Romaniei (Imperiului Roman), este şi primul teritoriu pierdut. Pierdut prin „Retragerea aureliană”. 

După mulţi autori, urmează o perioadă de haos. Desigur, la fel urmează şi în Galia, după cucerirea acesteia de către Germanici, la fel şi în Spania ori Italia, după cucerirea acestora de către Germanici. Cu singura deosebire, la nivelul culturii livreşti moderne şi contemporante, că nimeni nu încearcă în mod serios să-i izgonească pe Romanici din Galia, Iberia sau Italia aflate sub stăpânire germanică, să-i ducă, de pildă, în „Imperiul Roman de Răsărit” şi să-i facă să revină de acolo în altă epocă…
Dincolo de acestă deosebire, perioadele par similare.
Doar că factorul declanşator este, într-un caz, o prăbuşire militară directă, o cucerire directă, iar în cazul Daciei o presupusă „cedare voluntară”, în plină pace. O cedare prin care Dacia ptolemaică – ori Dacia Traiană – iese din hotarele Romaniei. Pentru totdeauna.

semne de întrebare

În aceeaşi lucrare din care am citat mai sus, pe aceeaşi pagină, cu doar trei rânduri mai la deal, se spusese:

„[anul] 269. Puternică invazie a goţilor, gepizilor, herulilor, bastarnilor pe calea mării în provinciile balcanice ale Imperiului Roman… În apropiere de râul Margus, la Naissus (Niş – Iugoslavia), armata romană dobândeşte o victorie strălucită asupra invadatorilor.„

Deci, Marcus Aurelius Claudius îi zdrobeşte pe invadatori, iar doi ani mai târziu, fără să fi suferit nicio înfrângere din partea acestora, Lucius Domitius Aurelianus le face cadou Dacia???
Şi nimeni nu-i ia capul, nimeni nu-l acuză, nimeni din Senat nu se ridică împotriva lui şi împotriva acestui gest?

Uimitor, nu-i aşa?
Foarte interesante mai sunt însă şi alte fapte!

De pildă, în luptele lui Claudius cu Germanicii un rol mare în obţinerea victoriilor îl are… Aurelian!

Mai mult, chiar în 270, anul în care vine la putere, Aurelian îi bate cumplit pe Germanicii care, aliaţi cu Sarmaţii din Panonia de Est (Iazigii Metanaşti), atacaseră Italia.
În 271 obţine iarăşi o serie de victorii strălucitoare, alungându-i pe Alani din Italia şi pe Goţi din Moesia.

Să reluăm ultima informaţie:

În primăvara-vara lui 271, Împăratul Aurelian îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi Dacia nord-dunăreană, ucigând în bătălia de pe Dunăre chiar pe Canabaudes, Regele Goţilor!

După care, se spune… cedează Goţilor zdrobiţi de el Dacia nord-dunăreană!
Este logic?
Au venit alţii în ajutorul Goţilor zdrobiţi de Aurelian?
Nu.
Au găsit Goţii noi forţe cu care să ameninţe Romania atunci, în 271?
Nu.
S-a ivit un nou conducător al Goţilor, care să-i unească într-o campanie eroică împotriva celui care îi zdrobise?
Nu.

Dar se pretinde că Aurelian, pur şi simplu, ar fi cedat Goţilor învinşi Dacia nord-dunăreană! Pe motiv că ar fi fost greu de apărat şi ar fi costat prea mult Imperiul încercarea de a o ţine.
Dar oare invadatorii atacau doar Dacia nord-dunăreană?
Unde îi găseşte prima dată Aurelian, în timpul domniei sale, pe Germanici?
În nordul Italiei!
Veniţi de unde?
Din Nordul Panoniei, cu sprijinul celor din Răsăritul Panoniei.
Atunci de ce nu abandonează Panonia?
Dacia avea mine de fier, cupru, aur şi argint, avea oi şi cai, avea grâne şi sare, avea lemn şi piatră. Panonia avea mai nimic. Prin urmare, proporţional vorbind, Panonia era o cheltuială mai păguboasă decât Dacia, pentru că nu furniza nimic esenţial Romaniei.

Dar, se spune, Aurelian a abandonat Dacia, cu preţioasele ei resurse, Goţilor pe care îi zdrobise în război, păstrând Panonia… Pe motiv de pragmatism, calcul material etc…

Nu mai insistăm aici asupra iluziei eficienţei Dunării drept „şanţ de apărare”. Îi dovedesc prostia nenumăratele treceri ale Germanicilor în Panonia, Noricum şi Raetia – de unde dislocă populaţia băştinaşă, mai târziu asimilând-o forţat până la stadiul în care Tirolezii, de origine Celto-Traco-Romană, se cred Germanici.
Deci ideea de a păstra Panonia sau Noricum doar pentru a ţine frontiera pe Dunăre este contrazisă de realităţile istorice.

Şi atunci, ce rost ar fi avut o cedare a Daciei?
Economic, nu exista niciun câştig.
Militar, nu exista niciun câştig.
În amândouă cazurile, existau doar pierderi: chiar şi doar ca zonă-tampon între năvălitori şi ţinuturile sud-dunărene, Dacia Traiană tot era un câştig pentru Romania.

Şi atunci, ce a făcut Aurelian şi de ce?

Să mai amintim un „amănunt” pe care mulţi îl trec sub tăcere: din 271 până în 315 singurele atacuri ce mai au loc la Dunărea de Jos sunt cele ale Carpilor. Până acum aliaţi ai Goţilor şi însoţitori ai acestora în expediţiile de jaf în Romania, Carpii devin, dintr-o dată, singuri în cadrul acestor incursiuni. Înfrânţi de Aurelian, înfrânţi repetat de Galerius (Carpicus Maximus de şase ori!), ei revin pentru prima oară împreună cu Goţii doar în războiul din 315-316.
De ce?

Adevărul despre Retragerea aureliană

După zdrobirea Goţilor şi moartea regelui lor, Canabaudes, Împăratul Aurelian le face Goţilor o ofertă copleşitoare: aceea de a deveni foederaţi romani.
Prin acest gest, ei preluau administrarea Daciei Traiane, sub numele de Goţia. Aceasta era, de acum, stat clientelar, foederat, al Romaniei.
Aveau astfel prilejul de a câştiga direct, prin administrare, mult mai mult decât ar fi câştigat prin jaf. În acelaşi timp deveneau ei înşişi subiecţi ai Dreptului Roman şi parte a Împărăţiei pe care o râvneau atâta.

Goţii primesc oferta generoasă şi se înfiinţează din Dacia Traian un stat nou, Goţia, ca stat foederat roman.
Astfel Romania câştigă drept aliaţi şi parte a sa pe foştii duşmani, transformându-şi o provincie în stat clientelar (un proces invers, de transformare a unui stat clientelar în provincie, îl avem şi în cazul Traciei, şi în altele).

Are loc şi transformarea unei părţi din Moesia, Dardania şi Tracia în provincia Dacia Aureliană (capitala fiind Serdica – Sofia de astăzi). Ţinutul era plin de Traco-Romani, mai ales după ce în secolul I d.Chr. şi în secolul II d.Chr. grupuri foarte largi de Geto-Daci se aşezaseră în Moesia, Dardania şi Iliria. Mai mult, cea mai mare parte a provinciei făcuse parte şi din Dacia lui Burebista.
Acesta este şi locul în care trupele retrase din zonele mai adânci ale Daciei lui Traian sunt aşezate.

Romania îşi păstrează însă şi trupe la nordul Dunării, în cuprinsul Goţiei foederate, mai ales în părţile dintre gura Tisei şi gura Argeşului, precum şi între gura Siretului şi Marea Neagră (după unele surse acest ultim teritoriu este parte a Sciţiei Mici în epocă).
De golul nord-dunărean dintre gura Argeşului şi gura Siretului vor profita de mai multe ori Carpii, năvălind în Romania şi fiind învinşi de câteva ori (ceea ce, printre altele, dovedeşte lipsa de logică a credinţei că „linia Dunării” ar fi fost o apărare suficientă).

Altfel spus, Aurelian, Restitutor Orbis, cel care a refăcut stăpânirea romană şi în Răsărit, şi în Apus, nu a cedat nici Dacia Traiană, ci a transformat-o în regat foederat gotic, prin aceasta transformând pentru 44 de ani pe Goţi în aliaţi ai Romaniei.

Romania sub Aurelian 270 275Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)

În toată această perioadă de 44 de ani Goţia a făcut parte din sistemul roman, atât la nivel economic şi comercial cât şi la nivel militar, juridic etc.

În fapt, „Retragerea aureliană” deschide calea către noua structură a Romaniei, ce se va dezvolta puternic după mai multe secole, o structură pe care o putem denumi confederaţie, deşi o confederaţie de state nobiliare (principate, ducate/voievodate, despotate etc.) sub conducerea – onorifică sau reală – a Împăratului de la Constantinopole.

Până atunci, însă, Goţia întemeiată de Aurelian avea să îşi schimbe politica în 315-316, atunci când Goţii încearcă, alături de Carpi, o nouă incursiune în Romania. Are loc un război încheiat nu doar cu înfrângerea definitivă a Carpilor, ci şi cu începutul reluării ca provincii romane a unor părţi din Dacia de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (a se vedea şi harta de mai jos).

Dacia sub Constantin cel Mare

În 332 se va reface tratatul de alianţă şi Goţii redevin foederaţi ai Romaniei. Pacea, pe principiile aureliene, va reîncepe şi va dura încă trei decenii.

În 367, Goţii, deja puternic romanizaţi, se implică în luptele pentru putere din Romania, sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens. Pacea se va face în 369, pe aceleaşi principii, după ce niciuna dintre părţi nu a izbutit s-o învingă pe cealaltă.

Goţia Romană îşi încetează existenţa în 375, la peste o sută de ani de la „Retragerea aureliană”, în urma invaziei Hunilor.

Se poate constata astfel că aşa-zisa Retragere aureliană constituie o mişcare politică genială a Împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), care a izbutit să înlăture mişcările centrifuge din Orient şi Occident şi să transforme duşmanii Goţi în aliaţi de nădejde ai Romaniei (cu puţine excepţii, ca cea din 315-316; mai multe au fost conflictele interne decât cele cu Goţii).
Ca urmare a acestei mişcări Dacia Traiană este, sub numele de Goţia, stat foederat roman vreme de peste o sută de ani. Iar atacurile de la Dunărea de Jos devin incomparabil mai slabe decât fuseseră până atunci. Atacurile germanice au loc, pentru un secol, doar în Apus.
Una dintre consecinţele acestei mişcări pe termen lung este menţinerea părţii de răsărit a Romaniei în vreme ce partea de Apus va ajunge să se prăbuşească sub invadatorii germanici, în ciuda luptelor grele de apărare, în care joacă un rol puternic şi eroi din părţile Romaniei Răsăritene, inclusiv din Dacia şi Sciţia Mică.
O altă consecinţă pe termen lung este dezvoltarea de către autohtoni a unui sistem complex şi eficient de înţelegere cu străinii (migratorii) şi de păstrare a legăturilor cu Romania indiferent de regimul politic.
Departe de a însemna o „retragere a Romaniei” de la Nordul Dunării, soluţia politică a Împăratului Aurelian a deschis calea către noi forme de prezenţă şi influenţă romană, de asociere a unor (foşti) duşmani, de păstrare a echilibrului în mijlocul unor mişcări şi forţe copleşitoare.

Supravieţuirea Romaniei şi a Românilor la nordul Dunării şi legătura puternică între Românii de pretutindeni de până la 1700 îşi au originea în ceea ce astăzi se numeşte „Retragerea aureliană”.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

 

Românii din Harghita şi Covasna şi Papalitatea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Românii din Harghita şi Covasna sunt într-un număr tot mai mic.
Asimilarea etnică din această zonă are rădăcini vechi. A început datorită bunei înţelegeri dintre Români şi Secui, împreună cu favorizarea Secuilor de către Coroana Ungară şi Voievozii Transilvaniei (din secolul al XII-lea încolo) şi persecutarea Românilor de către aceleaşi două puteri.
Este nevoie să spunem că la începuturi nu a existat nicio „ură etnică” a Ungurilor împotriva Românilor. Dimpotrivă, dintre toate neamurile europene Ungurii s-au înţeles cel mai bine cu Românii. Prin mijlocirea lor au primit şi Evanghelia şi au făcut legătura cu Constantinopolul, primind (de acolo) Coroana Ungară ce le este simbol naţional. Chiar şi Ungurii păgâni s-au bucurat de sărbătorile Românilor, ajungând să prăznuiască alături de ei Crăciunul (păstrat până astăzi în limba ungară) şi multe altele. Numărul colindelor, baladelor şi basmelor româneşti intrate în folclorul ungar este foarte mare. Şi sunt multe alte exemple, în toată Ungurimea, de la ţinuturile din jurul Balatonului sau al Dunării de Mijloc şi până la cele din Carpaţi. Aceleaşi legături foarte bune au fost, după cum am amintit, şi cu Secuii, dar acum deja se stricaseră cele cu Ungurii. De ce?
De unde şi cum au ajuns Ungurii în duşmănie faţă de Români?

Papalitatea.
Răspunsul acesta sec este doar adevărul. Papalitatea este cea care a născut, crescut şi îngrijit duşmănia Ungurilor faţă de Români.
După înfrângerea Ungurilor de către Germani la Lechfeld (955) a venit Papalităţii ideea de a-i folosi pe cei care îngroziseră Apusul împotriva „schismaticilor”, adică a creştinilor care nu acceptaseră inovaţiile papiste (supremaţia unui episcop asupra Bisericii, Filioque şi altele asemenea). Aceşti „schismatici” – Ortodocşii, adică – urmau să fie convertiţi prin forţă. Doar că Papalitatea şi Germanii – cam acelaşi lucru pe atunci – nu aveau puterea militară necesară pentru a impune convertirea. Aşa că s-au folosit de Unguri.
Astfel Coroana Constantinopolitană (Bizantină) a fost transformată, paradoxal, într-un simbol al Papalităţii. Şi, prin apostatul Voiteh-Ştefan (un asasin vinovat de genocid, canonizat de Vatican), Ungaria a devenit „ţară apostolică”. Adică având, conform teologiei papiste (catolice) misiunea de a impune Catolicismul celor de altă religie.

Ca urmare, a început prigonirea Ortodocşilor, fie că erau Slavi – ca Boemii/Cehii, Slovacii, Bulgarii sau Sârbii -, fie că erau Români, Cumani sau de altă naţionalitate.
Deci, în acele secole, prigonirea Românilor nu a avut caracter etnic, ci religios şi politic.
Secuii, pe de altă parte, nefiind Unguri, având cu Ungaria doar o legătură circumstanţială, de alianţă, nu se simţeau în niciun fel legaţi de „misiunea apostolică” a Ungariei. Deci nu se simţeau nici obligaţi să ia parte la această prigoană. S-au înţeles bine şi cu majoritatea românească, şi cu minoritatea cumană din Curbura Carpaţilor şi Izvoare(le Oltului şi Mureşului).
Această bună-înţelegere, laolaltă cu duşmănia – religioasă – ungurească, a dus, paradoxal, la uşurarea convertirii şi deznaţionalizării Românilor (şi Cumanilor) din acele părţi. Trecuţi la Catolicism, ei au fost supuşi pas cu pas asimilării. Iar urmele româneşti din Secuime sunt atât de puternice, încât au diferenţiat şi ungara vorbită aici (caracterizată de extremiştii din Ungaria ca o „maghiară ţigănească”).
Unul dintre izvoarele extremismului etnic maghiar a fost teama Papalităţii că prin contactul trecuţilor la Catolicism cu ortodocşii conaţionali i-ar putea pierde. Asimilarea etnică era instrumentul prin care devenea definitivă ruptura dintre convertiţi şi ortodocşi.
De aici a izvorât, de fapt, acel extremism naţionalist, acel şovinism pe care, foarte greşit, mulţi – Unguri şi străini – îl cred natural Naţiunii Maghiare.

În Scaunele Secuieşti multă vreme asimilarea etnică a fost ambiguă. Chiar vorbind un dialect maghiar, Secuii erau deosebiţi de Unguri şi încercările acestora de a-i încăleca au stârnit adeseori lupte puternice. În cursul veacurilor, în încercările Secuilor de a-şi păstra libertăţile, chiar şi cu preţul vieţii, singurii aliaţi le-au fost Românii din partea locului, ba chiar şi din Moldova sau Muntenia. La rândul lor, Secuii erau mai legaţi de Moldova şi Muntenia decât de Ungaria, socotită ca „ţară străină”, şi unde nici în secolul al XIX-lea nu îşi doreau să le plece copiii la învăţătură sau muncă. Până după 1849, Secuii încă numeau Principatele Române „Ţara”, asemenea Românilor din Transilvania. Şi erau mai mulţi Secui în Bucureşti sau Iaşi decât în Budapesta.

Devenită, încă din secolul al XVII-lea (sub influenţă protestantă), şovinistă, politica ungară abandonase convertirea la Catolicism ca element esenţial pentru cultura maghiară şi Ungaria. Dimpotrivă, maghiarimea se axase – încă din secolul al XVI-lea, dar mai ales în al XVII-lea – pe trecerea Românilor la Protestantism (şi în primul rând la Calvinism) şi maghiarizării lor din această perspectivă. Apăruse chiar – inspirat de Mihai Viteazul şi de transformarea Ungariei Panonice în paşalâc – visul unei „Dacii Maghiare”.

Dar clasa conducătoare ungurească a constatat curând după intrarea sub influenţa Vienei că lucrurile se schimbă. Deja se văzuse că Protestantismul nu poate câştiga pe Români, cu toate mijloacele folosite – atât de manipulare cât şi de forţă, de la tipărirea de cărţi calvinizante în limba română până la uciderea preoţilor şi izgonirea Românilor ortodocşi „prea” trăitori. Ori legătura nouă realizată prin mijlocirea Austriei cu Roma a arătat grofilor că prin colaborarea cu Papalitatea se pot atinge ţeluri dorite de amândouă părţile: creşterea numărului de Unguri şi respectiv Catolici. Iar pentru aceste ţeluri, conform principiilor catolice, absolut orice mijloc este bun, chiar şi atunci când vorbim despre asuprire, tortură, ucidere, masacru[1] (spre nu mai vorbi despre minciuna zis „diplomatică” şi alte mijloace de înşelare „în scopul nobil” al catolicizării sau maghiarizării).

Unul dintre mijloacele strălucite a fost Uniaţia.
Despre cât de machiavelice şi nedemne au fost manevrele care au dus la apariţia Uniaţiei în Transilvania s-a scris mult, inclusiv de către autori greco-catolici îndureraţi de adevărul istoric. Falsurile care constituie „actele de unire cu Roma” sunt un exemplu clasic. Dovedite ca falsuri, înscrisurile mincinos atribuite Mitropolitului Teofil al Ardealului, de pildă, încă sunt revendicate de Papalitate şi propaganda catolică drept acte „valide” şi promovate ca adevărate. Se ignoră în schimb documentele – austriece şi ungureşti – care arată că la zeci de ani de la „Unirea cu Roma” Românii Ardeleni habar nu aveau de această aşa-zisă unire. Dimpotrivă, o respingeau cu indignare şi îşi reafirmau legătura nezdruncinată cu Biserica lui Christos Dreptslăvitoare, adică Pravoslavnică sau Ortodoxă (în română, slavonă sau greacă, titlurile înseamnă acelaşi lucru).
Sunt unele dintre pricinile pentru care, spre uimirea şi groaza anti-Românilor, predica Sfântului Visarion Sarai a avut un ecou atât de puternic în Românimea din Transilvania. Iar întemniţarea şi uciderea martiricului călugăr nu a putut opri ridicarea Românilor împotriva siluirii conştiinţei lor.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea răsculaţii lui Horea, Cloşca şi Crişan au avut ca ţintă în chip deosebit pe grofii unguri. Care, printre altele, ucideau periodic, la întâmplare, câte unul sau mai mulţi Români, atârnându-le trupurile pe la răscruci; motivul fiind „să le ştie Românii de frică”[2]. Aceste bestialităţi, şi altele asemenea, erau dincolo de înţelegerea bieţilor Români Ortodocşi. Care, prin urmare, erau încredinţaţi că grofii unguri sunt, din pricina religiei lor, posedaţi de diavoli. „Soluţia” găsită de răsculaţi în cele mai multe cazuri nu a fost uciderea grofilor unguri ci… botezarea lor! Pe care, desigur, grofii amintiţi o acceptau cu bucurie, ca să scape cu viaţă, dar pe care, de fapt, o simţeau ca pe o adâncă umilinţă (şi, după sfârşitul răscoalei, au răsplătit-o cumplit, cu torturi şi ucideri inimaginabile).

Cu toată rezistenţa Românilor, lipsiţi de orice sprijin intern şi extern, Uniaţia a înaintat. Bisericile au fost trecute la Greco-catolicism cu forţa armelor, ajungându-se la torturarea şi uciderea preoţilor ortodocşi care se opuneau acestei răpiri. De fapt se începea cu torturile spre a se „convinge” preoţii să accepte Uniaţia – şi unii o primeau de la început, de groaza chinurilor. Apoi se trecea la supunerea familiei preotului la umilinţe. Soţia şi fetele erau bătute public peste spinare, iar dacă tot nu se ceda se ajungea la descoperirea capului – simţită pe atunci ca o mare ruşine – şi ciopârţirea părului, care era tuns cât mai aproape de zero; în acea vreme, aceasta era una dintre cele mai cumplite mutilări pe care o putea suferi o femeie, fiind considerată echivalentă cu un viol sau cu tăierea sânilor. De altfel şi aceste două practici au existat în unele cazuri, soldaţii Austrieci sau Unguri socotind că ruşinarea (violarea) părţii feminine a familiei va sili pe preot să accepte Uniaţia.
În paralel cu asemenea practici, Uniaţia oferea şi felurite avantaje. Multe doar vorbe în vânt, dar altele reale, mai ales pentru preoţii greco-catolici: scutiri de biruri, înlesniri şcolare etc. Se promitea acceptarea socială aproape la egalitate cu slujitorii din Catolicism şi Protestantism. Se ofereau şi ceea ce astăzi am numi burse de studii, în Ungaria şi chiar la Roma.
Unii preoţi ortodocşi, mai ales din Crişana şi părţile de jos ale Maramureşului, au socotit înţeleaptă o atitudine vicleană: „ne prefacem că acceptăm Uniaţia şi ne păstrăm Ortodoxia„. Desigur, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Deşi această şiretenie s-a folosit şi s-a păstrat decenii la rând, având ca urmare o înţelegere locală uluitoare între Românii Ortodocşi şi Greco-catolici, pe termen lung ea a fost extrem de păguboasă. Ea a permis infiltrarea treptată a unor învăţături străine, care au despărţit Românimea în două ca niciodată înainte. De asemenea, a permis un relativism moral străin Învăţăturii lui Christos, ale cărui urmări se simt, greu, şi astăzi.

Dacă pentru Papalitate Uniaţia era doar un pas înspre catolicizarea deplină – vom vedea îndată sistemul folosit – pentru Unguri Uniaţia era doar un pas către maghiarizarea Românilor. În acest scop mulţi Unguri Catolici au acceptat să devină preoţi greco-catolici, spre „a-i lumina” pe bieţii şi întunecaţii preoţi uniţi foşti ortodocşi. Introducând, totodată, tot mai multe elemente maghiare. Paşii de trecere – Greco-catolicism,  Catolicism, maghia-rizare – au fost studiaţi şi pe Valea Mureşului, şi în alte părţi, dovedindu-se pe deplin funcţionarea sistemului papisto-maghiar.
Întâi se accepta un Greco-catolicism românesc, propaganda vizând două elemente fundamentale: adorarea Papilor (şi Papalităţii) şi, respectiv, dispreţuirea Ortodocşilor (cei Români fiind declaraţi inferiori, ca fiind supuşi Grecilor/Bizantinilor – evident, rasă demnă de dispreţ -, apoi Fanarioţilor, mai apoi a Ruşilor [3]).
Din clipa în care se socotea că propaganda a prins rădăcini puternice, se începea deschiderea trecerii propriu-zise la Catolicism. Formele erau foarte diferite, după caz.

De pildă, atunci când era un preot greco-catolic bătrân, văduv, respectat de popor, acesta era convins să devină călugăr şi să-i apropie pe oameni de mânăstiri. Oamenii se obişnuiau tot mai mult cu preoţii-călugări (ieromonahi), începeau să-i privească drept „superiori” celor căsătoriţi etc. În clipa potrivită preotul bătrân era înlocuit de un preot catolic – adică necăsătorit – care avea misiunea de a face „sacrificiul” trecerii, pentru o vreme, la Uniaţie. Acesta milita, pas cu pas, pentru o „desăvârşită unire cu Roma”, minimizând deosebirile şi convingând încetul cu încetul oamenii de pacea şi bucuria, ca şi de avantajele sociale şi materiale, care aveau să vină din acest pas.
Odată făcută trecerea la Romano-Catolicism, urma pregătirea maghiarizării – singura garanţie a ne-revenirii la Ortodoxie. Ca urmare, se îndeseau slujbele făcute împreună cu Ungurii, se aduceau cântăreţi Unguri şi se promova pas cu pas maghiarizarismul. Desigur, esenţială era exprimarea dispreţului pentru ortodocşi, implementarea unor prejudecăţi împotriva acestora [3] şi a sentimentului de „superioritate câştigată prin catolicism şi maghiarism”.
În alte locuri preotul uniat (căsătorit) primea o serie de avansuri din parte autorităţilor ungureşti. Ca urmare, devenea foarte activ în „buna înţelegere” cu aceste autorităţi în particular şi cu ungarismul în general. Feluriţi „corifei” unguri ajungeau să ţină „cuvânt” Românilor uniaţi, aveau loc tot felul de manifestări comune, se promova frecventarea şcolilor maghiare etc. Pas cu pas deznaţionalizarea devenea tot mai profundă. Atunci când se socotea potrivit, preotul pleca într-o parohie „mai bună”, lăsând în loc un preot catolic maghiar (ce se „sacrificase” venind printre Valahii uniaţi). Procesul continua pe aceeaşi line ca în cazul de mai sus.
Aducerea unui preot ungur marca, de obicei, perioada în care maghiarizarea devenea inexorabilă. În cel mult câteva generaţii de la „deplina unire cu Roma” foştii Români Greco-catolici deveneau Unguri. Procesul s-a desfăşurat astfel în multe localităţi, celebră fiind semnalarea lui de către Nicolae Iorga în „Ghimeşul din Ardeal”, azi Lunca de Jos, Judeţul Harghita, unde cu toate că locuiau, la începutul secolului XX, numai Români, aproape nimeni nu mai ştia româneşte, toţi folosind exclusiv limba maghiară. Mijlocul de maghiarizare fusese şi aici Biserica Catolică.

Procesul insidios amintit nu era totdeauna paşnic. Autorităţile colaborau strâns la realizarea lui şi înlăturarea – inclusiv prin arestare sau asasinare – a oricărei opoziţii. Vinovaţii de atacarea sau uciderea preoţilor ortodocşi sau ortodocşilor dârji erau rareori găsiţi şi cu atât mai rar pedepsiţi. Vandalizarea mormintelor, monumentelor şi bisericilor ortodoxe era tratată în acelaşi fel – ca „act patriotic”. De fapt şi în zilele noastre există aceeaşi atitudine. Vinovaţii de vandalizări şi distrugeri de morminte, monumente şi biserici ortodoxe din Harghita şi Covasna, din zonele majoritar ungureşti din Mureş sau Sălaj, de pildă, nu au fost găsiţi niciodată; şi ne referim la acte săvârşite după 1989, nu cu secole în urmă.

Colaborarea dintre Papalitate şi extremismul maghiar a fost remarcată repetat şi de către Români, dar şi de către oameni de frunte – şi de adevărată omenie – din Ungaria. Desigur, fără niciun folos real, fără nicio îmbunătăţire a lucrurilor.
În 1910 în Ungaria dintre Bihor sau Zarand şi Tisa erau înregistraţi cca. 140.000 de Români. Zece ani mai târziu Ungaria înregistrează în aceeaşi zonă cca. 17.000 de Români. Deosebirea numerică este dată de Românii Greco-catolici de Hajdudorog [Haidu’dorog], trecuţi cu de-a sila la Catolicism şi, ca urmare, declaraţi Unguri. Peste 120.000 de Români deznaţionalizaţi cu directa complicitate a Papalităţii.

După 1989, în entuziasmul naiv al Românilor – oare până când acestă absurdă naivitate? – Papalitatea declară că „uniatismul este o unealtă a trecutului” la care trebuie să se renunţe. În realitate, folosirea lui – exact pe aceleaşi principii medievale – continuă până astăzi.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Pentru cei care cred că aceste afirmaţii sunt o exagerare, amintim de faptul că Regele Ştefan (fost Voiteh sau Vaik sau Voicu, după surse) al Ungariei (969-1006), care a practicat pe scară largă convertirea forţată şi masacrarea non-catolicilor (intrând aici şi expunerea publică, pe porţile cetăţilor, a unor bucăţi din cadavrele acestora) a fost canonizat încă de prin 1086 de Papalitate. Un exemplu similar de dată recentă este canonizarea cardinalului Alojzije Viktor Stepinac, dovedit de colaborare cu Ustaşii din Croaţia la crime împotriva umanităţii. Dar, bineînţeles, uciderea ortodocşilor – fie ei Unguri, Români, Cehi, Slovaci, Sârbi sau de orice altă naţionalitate – nu a făcut până acum subiectul niciunei serioase condamnări internaţionale vest-europene. Până la urmă, uciderea ortodocşilor a fost şi este un sport de vânătoare occidental atât de natural, încât şi astăzi „gânditorilor” apuseni li se pare firesc să despartă „inferioara” Europă Ortodoxă de „superioara” Europă Catolico-Protestantă. Şi, bineînţeles, niciodată o asemenea atitudine nu a fost sancţionată.

[2] Practică atestată pe larg şi de documentele transilvănene sau ungureşti, dar şi de cele austriece, inclusiv în scrisorile personale ale împărăteselor şi împăraţilor de la Viena.

[3] Aceste abordări de un rasism feroce sunt în funcţiune şi astăzi, Ungurii şi Românii Catolici din Transilvania, Crişana, Banat etc. fiind atât de îndoctrinaţi încât nu văd nicio clipă contradicţia fundamentală dintre Învăţătura lui Christos şi rasism. Deşi, pe de altă parte, sunt gata să condamne orice altă formă de rasism, reală sau închipuită!