Etichetă: Papalitate

Căderea Catolicismului din Catolicism

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!

Patriotica Propaganda Anti-Româneasca. Unele cazuri

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Patriotica Propagandă Anti-Românească. Unele cazuri

Există două feluri de propagandă anti-românească: cea conștientă și cea inconștientă.
Cea conștientă vine de la feluriți dușmani ai adevărului.
Ca pildă, putem să cităm feluriți propagandiști din Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria etc. Asemenea eretici sau păgâni – căci oricine își pune țara sau națiunea mai presus de Dumnezeu (Adevărul), este în înșelare amară – își închipuie că minciuna istorică, rasismul programatic și alte asemenea instrumente slujesc „interesului național”. Este adevărat că lumesc par să aducă multe câștiguri; dar pe termen lung, și mai ales duhovnicește, duc la auto-distrugere. Acesta este, însă, alt subiect.

Aici vom atinge tema propagandei anti-naționale sau a „patrioticei propagande împotriva propriei țări”, ori împotriva propriului popor. Aplicat, tema este Patriotica Propagandă Anti-Românească.
Ea cuprinde felurite minciuni anti-românești care sunt lansate ca și cum ar fi idei patriotice, adevăruri istorice etc. Și care sunt preluate cu entuziasm de către ”patrioți” sau patrioți ce ”uită” sau chiar uită că orice „adevăr zguduitor” ar trebui bine cercetat ca să nu se dovedească o minciună.
Pentru lămurire, dăm aici câteva cazuri de minciuni anti-românești care sunt preluate de mulți oameni bine voitori în numele patriotismului. (Despre altele am scris altădată.)

1. Inochentie/Inocențiu Micu Klein a fost un om demn și un patriot român.

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.
În fapt Inocențiu Micu Klein a fost un eretic entofiletist, adică un adept al rătăcirii după care patria sau neamul ar fi mai presus de Dumnezeu și de Învățătura Acestuia, implicit mai presus de Adevăr. Ca urmare, Inocențiu Micu Klein nu a șovăit să folosească schimbarea religiei drept șantaj politic. Această acțiune dovedește o totală lipsă de cinste în raport cu ceea ce este cel mai sfânt domeniu, Credința. Aderența sa la Papalitate, respectiv Greco-Catolicism, făcută tot pe criterii politice, dovedește categoric atât erezia cât și lipsa de cinste. Pentru cei care nu înțeleg gravitatea morală a gestului, trebuie subliniat că și în Credința Creștină (adică în Ortodoxie, după termenul folosit astăzi în România), dar și în Catolicism, asumarea credinței se face total și nu poate fi negociată – mai precis, ”negocierea” înseamnă fie necredință (atunci când este la nivel personal), fie apostazie (atunci când este folosită politic). În temeiul criteriilor reale și fundamentale din Biserică (adică Biserica Ortodoxă) și respectiv din Catolicism Inochentie/Inocențiu Micu Klein este un om nedemn, necinstit, apostat, eretic, profitor.1

Folosirea unui asemenea personaj pe post de „erou” sau „model” este un mijloc sigur de distrugere a moralității și discernământului, de descurajare a demnității naționale etc. Adică este un act anti-românesc.
Pentru a înțelege mai bine gravitatea demersurilor lui Inochentie Micu Klein trebuie citit și următorul exemplu.

2. Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.

Precizăm că prin „Școala Ardeleană” se înțelege, de fapt, un șir de conducători ai propagandei Papiste în Românime, începând cu Inochentie Micu Klein (vezi cazul 1.), și de instituții ale acestei propagande, începând cu școlile de propagandă catolică înființate la Blaj în 1754. La aceștia sunt adăugați, nu de puține ori mai mult decât forțat, feluriți intelectuali și clerici ardeleni dintre 1754 și 1890-1900 (chiar și atunci când s-au manifestat clar împotriva curentelor propagandistice ale Blajului Catolic, Papalității etc.!).

2.1. În primul rând, o asemenea afirmație presupune că înainte de Școala Ardeleană nu ar fi existat conștiință națională românească. O afirmație mai anti-românească este greu de găsit, căci asta ar însemna că până la „Școala Ardeleană” nu ar fi existat Națiunea Română; pentru că orice națiune se definește în primul rând în temeiul conștiinței naționale. Ca urmare, dacă un grup de oameni nu are conștiință națională, nu este o națiune.
Altfel spus, „Școala Ardeleană” slujește cel mai extremist nivel al rasismului anti-românesc din Rusia, Ungaria, Ucraina etc.: acela care pretinde că Națiunea Română ar fi o creație modernă, lipsită de rădăcini istorice, o înjghebare artificială tardivă etc.

Existența conștiinței naționale la Români în Evul Mediu și chiar în Antichitatea târzie a fost dovedită de istorici de felurite naționalități, etnii, religii, orientări politice etc. Amintim aici de marele om și specialist Mihail Diaconescu, de Adolf Armbruster (care prin Romanitatea românilor. Istoria unei idei, tranșează categoric problema), de Constantin Papanace, de Nicolae Iorga etc. Afirmația, prin urmare, este de un total ridicol științific.
Dar problema nu este doar în lipsa oricărui suport factual pentru afirmație, ci în consecințele minciunii (ca cele amintite în acest sub-punct) și, foarte grav, în bucata de adevăr a minciunii.

2.2. În al doilea rând, această afirmație conține o bucată de adevăr, în sensul în care „Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți prin forță sau minciună la (Greco-)Catolicism.
În Byzance apres Byzance, Nicolae Iorga, în Ioan Basarab, un domnitor român la începuturile Țării Românești, Matei Cazacu și Dan Ion Mureșean, în alte lucrări alți specialiști (de la George Murnu la Mihail Diaconescu) amintesc, prezintă, dezbat (apariția, limitele etc.) pentru ideea imperială (împărătească) la Români. Este vorba aici despre convingerea Românilor că sunt Romanii vremii lor, că duc mai departe Împărăția lui Constantin cel Mare, dreptatea lui Traian etc. Această idee se manifestă plenar – folcloric, politic, economic, militar, cultural, religios – atât între „boierii mari” și respectiv (dintre ei ieșiții) domnitori români, cât și între boierii mijlocii, boieri mici (moșteni, moșneni, răzeși), clerici, călugări români etc. Pentru Români exista o continuitate neîntreruptă dinainte de întemeirea Romei, pe de-o parte, sau a Troiei, pe de alta, și „Românii de astăzi”. Indiferent că „astăzi” însemna anul 550, anul 600, anul 1204, anul 1453 sau oricare altă vreme.
Instituțional, această idee are o argumentație factuală invincibilă (ca să folosim expresia lui Ion Coja): între statul roman cu capitala la Roma și statul român cu capitala la București nu există nicio întrerupere, nicio cezură, nicio prăpastie. Deoarece avem mai multe materiale pe temă, ne mărginim aici la observarea următoarelor trei continuități esențiale:

a. Între statul roman cu capitala la Roma și statul roman cu capitala la Constantinopole nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Pur și simplu Împăratul Roman (Român)2 Constantin cel Mare mută capitala țării pe care o conduce de la Roma la Constantinopole.

b. Între statul roman cu capitala la Constantinopole și Țările Române nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Având numele oficial, adică din toate actele vremii, de Romania sau Împărăția Romanilor, statul cu capitala la Constantinopole (poreclit de Vestici, târziu, „Imperiul Bizantin”) cuprindea mai multe principate (ai căror conducători se înrudeau, de altfel, cu familiile imperiale și care erau socotite parte integrantă a statului roman). La anul 1453, atunci când Turcii cuceresc și masacrează Constantinopolul (într-un genocid cumplit pe care urmașii criminalilor îl sărbătoresc până astăzi fără pic de rușine), din Romania sau Împărăția Romanilor („Imperiul Bizantin”)3 făceau parte și Principatul de Mangop (din Crimeea de astăzi), Principatul Munteniei și Principatul Moldovei4. Spre aceste trei principate supraviețuitoare s-au îndreptat speranțele Ortodocșilor pentru eliberarea Constantinopolului și eliberarea restului Romaniei. Misiunea a fost asumată de domnitorii români vrednici – de la Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare la Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu –, chiar dacă nu a izbutit până astăzi5. Dar esențial pentru subiectul de față este continuitatea între „Imperiul Bizantin”, adică Romania, și Principatele Române Muntenia și Moldova (căci Principatul de Mangop a fost cucerit și nimicit de Turci și Tătari după ce ultimii săi apărători, Românii, au murit în lupte de un eroism extraordinar).

c. Între Principatele Române Muntenia și Moldova și, respectiv, România de astăzi, de asemenea, nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Cele două se unesc în 1859, se măresc sau scad cu vremea, dar există continuu până astăzi.

Prin urmare, conștiința națională românească a Romanității Creștine (observată strict pe izvoare de Adolf Armbruster, de pildă), cuprinzând și amintita idee imperială (împărătească), au fost și rămân firești (naturale) și esențiale pentru Națiunea Română.
Această conștiință și această idee au fost atacate sistematic de Papalitate încă de atunci când aceasta s-a despărțit de Biserică prin supunerea față de Goți și interesele conducătorilor acestora6. Românii au rămas credincioși Bisericii lui Christos, chiar și atunci când confrații întru Credință Greci sau Slavi i-au prigonit alături de Catolici. Iar existența și continuitatea lor a fost și este o continuă mărturie a Adevărului împotriva pretențiilor papale (și nu numai). Ca urmare, apostații ardeleni, adică cei care pentru felurite interese lumești s-au „unit cu Roma” (prin așa-numitul „Greco-Catolicism” sau „Rit Oriental” sau „Biserica Unită cu Roma”), au devenit trâmbițele unei propagande specifice: latinitatea Românilor trebuia să devină pretextul pentru catolicizarea lor.

Nu redăm aici nenumăratele minciuni promovate de Blajul Catolic și alte instrumente similare ale ”Școlii Ardelene”. Ar fi nevoie de un tratat enciclopedic.
Amintim, alături de minciuni deja înfățișate, de negarea supraviețuirii unora dintre strămoșii Românilor, Tracii sau Dacii, respectiv a oricărei moșteniri rămase la Români de la aceștia. De asemenea, de prezentarea extrem de negativă, în cea mai rasistă cheie, a noțiunilor și termenilor de „bizantin” sau „balcanic” (folosindu-se întreg arsenalul manipulării, de la minciuni sfruntate la sofisme).

Din toate aceste puncte de vedere, da, ”Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți (prin forță sau minciună) la Catolicism. Din păcate (la figurat și la propriu), această lucrare de deznaționalizare continuă și astăzi. Însă esențial pentru expunerea noastră este faptul că afirmația

„Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească”

este o minciună anti-românească ce încurajează alte minciuni (și rasisme) anti-românești. O minciună pe care, din păcate, prea mulți o preiau și propagă în numele patriotismului7.

3. Cuvinte/termeni ca Român și România sunt o născocire modernă

Această minciună vine pentru prima dată de la extremiștii străini ce contestă orice vechime și continuitate a Românilor – mai ales între Tisa, Nistru și Dunăre, dar nu numai. A fost însă preluată mai departe de propaganda anti-românească de tip dacist (asupra căreia vom reveni mai jos).
În fapt, cei care „argumentează” această minciună folosesc lipsa de cunoștințe în istorie și etnologie a omului obișnuit. Și întrebuințează una dintre următoarele tactici:

a. Neagă total existența termenilor de ”România” sau ”Român” (ba chiar și de ”Romania”) până în secolul al XIX-lea (când pretind ei că ar fi fost născociți). Reamintim aici lucrarea lui Adolf Armbruster Romanitatea românilor…, dar și cea a lui Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea…, printre sursele privind vechimea acestor termeni (lucrările amintite prezintă izvoarele medievale și antice care pot fi consultate de doritorii de aprofundare). De asemenea reamintim cititorilor de celebra compilație de izvoare istorice scrise a Academiei Române Fontes, notată și FHDR sau Fontes Historiae Daco-Romanae, unde se pot observa termenii inclusiv în consemnările din documentele de limbă greacă veche, slavonă, latină etc.

b. Se agață de una dintre formele locale ale termenilor (precum Rumân, Râmân, Rămăn, Rămân, Armân, Arămân, Aromân etc.) spre a nega existența formei Român. Acest sofism este la fel de absurd ca, de pildă, afirmația că ”Termenul cartof nu a existat la Români în secolul al XIX-lea pentru că exista termenul cartoafă.”. În realitate, limbile naturale, mai ales cu vechime, prezintă o bogăție dialectală firească. Tot natural este, în graiurile populare, și polisemia – adică existența unor sensuri diferite, de la o comunitate populară la alta, pentru același cuvânt. Aceste fapte fac să fie firească existența unor forme deosebite pentru aceeași denumire etnică. De pildă, se întrebuințau în secolul al XIX-lea termeni precum Moscal, Muscal, Rus, Roș, Ivan etc. pentru cei cunoscuți astăzi ca Ruși. Asta nu înseamnă, evident, că existența unui termen elimină existența celorlalte. La fel, și la Români existau în graiurile locale – inclusiv în limbajul administrativ local – felurite forme pentru Român. Printre care și aceea de Român, devenită parte a limbii literare și folosită astăzi de toți ca formă corectă.

c. Prefăcându-se că nu cunosc fenomenul polisemiei – sau chiar inconștienți de existența lui – se agață de sensul social pe care pentru o vreme l-au avut formele Rumân și Rumânie, ca și cum ar fi singurele existente. Spre a vedea absurditatea, să privim o paralelă! Într-o parte a Antichității sclavii din lumea grecească euro-asiatică se numeau și Daci (pentru că foarte mulți dintre ei erau cumpărați de la Daci)8. Cât de logic ar fi ca cineva să pretindă că nu au existat Daci ca etnie pentru că „Dac însemna sclav”? Evident, ar fi o absurditate totală, așa cum este și pretenția amintită aici.

Românitatea sau romanitatea Românilor sunt parte esențială a ființei naționale. Negarea lor este o încercare de a distruge Națiunea Română în esența sa, este o formă de genocid cultural anti-românesc.
Trist este că sunt unii care preiau și răspândesc această propagandă anti-românească în numele patriotismului!

4. Noi [Românii] suntem Daci.

Această minciună a început să fie propagată de Rusia – mai precis de conducerea Rusiei și de serviciul secret Ohrana – în secolul la XIX-lea. Primul autor vestit care a prevenit împotriva acestei propagande mincinoase a fost Mihai Eminescu (a se vedea prezentarea de aici).
Ținta acestei minciuni era dublă: pe de-o parte, despărțirea Românilor „din Dacia” de ceilalți Români și de restul Latinității; pe de altă parte, alipirea Românilor la Slavism, deoarece rudimentele de idiomuri tracice (inclusiv dacice) cunoscute în secolul al XIX-lea arătau că Tracii aveau o limbă (sau limbi) de tip satem, mai apropiate astfel de limbile slave9.

Adevărul istoric este că între strămoșii Traci ai Românilor există și un procent imposibil de estimat astăzi de Daci. De asemenea există procente însemnate de Iliri, Sciți, Sarmați și mai ales Celți (Gali.).
Ca urmare, este evident că Românii sunt și urmașii Dacilor, ca și ai celorlalți Traco-Iliri latinizați dintre Alpi și Caucaz (pentru că, de pildă, Traco-Ilirii plecați cu Goții în Iberia și latinizați acolo sunt strămoși ai Ibericilor de limbă latină)10. De asemenea Românii sunt, într-o măsură asemănătoare și urmași ai Galilor și Scito-Sarmaților. Totodată, Românii sunt și urmașii Romanilor, mai ales a celor Creștini.

Faptul că Românii nu sunt Daci este iarăși evident, de vreme ce:

  • traducerile pentru termenii și frazele tracice rămân extrem de disputate între specialiști (indiferent de naționalitate) și, deși evident indo-europene, foarte rar seamănă cu ceea ce avem sau am avut în limba română (al cărei fond fundamental lexical și gramatical este latin).
  • sursele istorice dovedesc absolut amestecul Tracilor Nordici cu Galii (Celții), cu Tracii Sudici, cu Ilirii, cu Scito-Sarmații, totul în creuzetul Credinței Creștine de Limbă Latină – cu semnificative influențe creștine de limbă greacă veche în primele secole, iar din secolul al VII-lea încolo și de limbă slavonă
  • izvoarele istorice atestă conștiința latinității Românilor, conștiința strămoșilor Traci, Sciți ori Celți, dar niciodată a dacității Românilor; aceasta din urmă apare și se dezvoltă exclusiv în urma intervențiilor clasei politice și intelectualilor afiliați acesteia din secolul al XIX-lea încolo11
  • analiza siturilor arheologice arată deosebiri esențiale între primele straturi românești și vechile culturi tracice (de obicei traco-scitice, traco-ilire, traco-celtice, traco-armene sau traco-eline în spațiul etnogenetic românesc); deosebirea fiind dată tocmai de latinismul (de multe ori chiar apusean) ce a îmbogățit masiv substratul.

„Argumentele” pentru propaganda de origine rusească, apoi și cu alte surse externe,

Noi [Românii] suntem Daci!

se bazează mereu pe falsificări ale izvoarelor istorice, pe absolutizarea unor surse evident eronate12, pe ignorarea izvoarelor istorice care contrazic această afirmație, pe manipulări sentimentaliste etc.
Până și Mihai Eminescu, cel care striga pentru veșnicie

Suntem Români și punctum!

este pretins „dacist” de către oameni fără onoare sau/și fără discernământ.

Aceasta se întâmplă pentru că propaganda inițiată de Rusia în secolul al XIX-lea a fost preluată ca armă anti-românească nu doar de Austria și Ungaria (cum prevenea, cu durere, Eminescu), ci și de alte puteri anti-românești.

Inclusiv Uniunea Sovietică a folosit Dacismul ca „armă împotriva imperialismului românesc”. Încă din timpul lui Stalin a fost promovată în România ideea „dacismului” sau „tracismului” Românilor, ce pentru Moscova echivala cu slavismul Românilor.

Anii lui Gheorghiu Dej cunosc împrăștierea năvalnică a acestui curent, inclusiv prin romane sentimental-manipulatoare în care „bunii Daci”, ba chiar „perfecții Daci”, „se împotriveau eroic imperialismului roman”. Faptul că foarte mulți Traci, inclusiv foarte mulți Daci, au fost pro-romani, luptând în Armatele Romane, făcând parte din administrație etc., nu putea fi prezentat. Decât, cel mult, ca o „dibace rezistență anti-romană” (o altă minciună fără legătură cu realitatea, căci nu există răscoală a trupelor tracice care să urmărească interese etnice sau naționale tracice)13.

Supus Moscovei (vom reveni asupra subiectului) Nicolae Ceaușescu va continua aceeași propagandă mincinoasă. Doar că megalomania îl face să marșeze pe două poziții contradictorii, Dacismul (care vedea o quasi-egalitate între Dacia și România) și Tracismul (care pretindea pentru „adevărații urmași ai Tracilor, Românii”, teritorii vaste de dincolo de granițe). Pentru această ultimă formă de propagandă anti-românească va folosi mai ales agenți externi (cel mai celebru fiind Iosif Constantin Drăgan). Pretențiile – adeseori cu atât mai categorice cu cât au o bază mai șubredă – sunt acceptate oricât de contradictorii ar fi atâta vreme cât se subsumează ideologiei. Se ajunge, de pildă, la ideea de o perfectă absurditate a simultanei (a) identități etnice între Daci și Romani și (b) caracterizării Romanilor drept invadatori ai Dacilor14. Ca și cum s-ar vorbi despre invadarea Rușilor de către Ruși, a Românilor de către Români sau a Francezilor de către Francezi.

Dincolo de curente și variante, Dacismul rămâne o propagandă în același timp mincinoasă și anti-românească. Cercetări sistematice de mare valoare – precum cele făcute de Adolf Armbruster, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. – sunt lăsate în umbră de această propagandă anti-românească. Ce pretinde, în numele patriotismului!, renunțarea la tot ceea ce este românesc pentru fantasmagorii declarat dacice (în fapt născociri ale unor dușmani ai Neamului Românesc).

4. Nicolae Ceaușescu a fost un (mare) patriot român

Această minciună a Stângii face parte din propaganda Neo-Comunistă și se întemeiază pe unirea între nemulțumirea față de regimurile post-decembriste și felurite tehnici de manipulare.

Adevărul este că Nicolae Ceaușescu a fost, din copilărie aproape și până la moarte un Comunist/Socialist fanatic. E drept, au fost unele deosebiri între tabăra lui, stalinistă, și alte tabere din Partid. Însă acestea sunt nuanțe. Esențiale sunt următoarele fapte:

4.1. Nicolae Ceaușescu a crescut slujind Partidul Comunist din România, profund anti-românesc (ce declara România „stat imperialist”, cerând dezmembrarea ei și distrugerea Românilor); a învățat la Moscova și a fost ales de aceasta ca unul dintre slujitorii de mare încredere ai Uniunii Sovietice; a luat parte la genocidul sovietic împotriva Românilor din anii 1948-1989; a luptat și a muncit pentru distrugerea Culturii Române Vechi, pentru înrobirea și distrugerea Bisericii lui Christos (Maica Neamului Românesc, după cum drept o numea, cu evlavie, Mihai Eminescu), pentru schimbarea după minciuni socialist-comuniste a Istoriei Românilor.

Românii au o vorbă: Cine seamănă, se adună!
Nicolae Ceaușescu a fost alături de marii torționari ai Neamului Românesc până când aceștia nu au mai avut loc de el și l-au înlăturat. El cade ca urmare a luptelor pentru putere din Comunism, nu pentru Români sau România – pe care i-a tratat ca pe niște sclavi sau, respectiv, ca pe o proprietate de care dispunea fără niciun respect, fără nicio responsabilitate.

4.2. Regimurile post-decembriste sunt ale colegilor de luptă și ideologie ai lui Nicolae Ceaușescu. Cine le urăște ar trebui să își dea seama că reprezentanții lor – de la vânzătorii de copii la susținătorii corporațiilor jefuitoare – sunt colegii lui Nicolae Ceaușescu.

Desigur, propaganda „patriotismului ceaușist” invocă „momente de glorie” cel mai adesea ridicole sau triste.
Victorii ale unor militari români de excepție în aplicații ale Pactului de la Varșovia, de pildă. Victorii ce nu au dus la retragerea Sovieticilor din teritoriile ocupate în Delta Dunării și Insula Șerpilor – și cu atât mai puțin din Moldova ocupată și împărțită, din Maramureșul ocupat etc. Victorii ce nu au dus nici măcar la un tratament mai decent pentru Armata Română din partea „fratelui sovietic”, sau la o îmblânzire a genocidului anti-românesc din URSS ori România.

Plata datoriilor externe este o altă „victorie ceaușistă” pe care propaganda o prezintă ca dovadă de patriotism. Dar victoria nu a folosit Românilor și României în niciun fel. Nu i-a adus vreo creștere economică, nu i-a adus nicio independență reală. A fost o ambiție megalomană a unui ins care nu înțelegea finanțele și, totodată, un experiment sovietic făcut pe România – cu acordul „marelui conducător”. Pentru acest experiment eșuat, Românii au plătit cu o foamete cruntă, cu abrutizarea adusă de aceasta, cu întreruperi lungi de energie electrică, gaz, căldură, apă caldă și apă potabilă. Au plătit cu igrasie pe pereți, igrasie care le-a îmbolnăvit copiii pe viață și de la care mulți suferă (adesea cumplit) și astăzi. Cei mai mulți din cei care cred în „patriotismul ceaușist” au avut sau au rude ai căror plămâni au fost afectați sau distruși de igrasie și de poluarea industriei ceaușiste.

Lista poate să continue pe sute de pagini, incluzând crimele făcute cu propriile mâini de Nicolae Ceaușescu împotriva Românilor (nu a unor străini!). Că, de!, strigoiu’ntâi din neam mănâncă (adică cel satanizat întâi propriul neam și-l atacă).
Însă mă opresc la un fapt, la un adevăr, pe care propaganda Stângii îl ascunde în fața celor care trebuie cuceriți – deși este bine știut adepților Stângii.

Pentru Stângist (Comunist, Socialist, Nazist, Fascist etc.) singura Patrie este Partidul, singura Națiune sunt Tovarășii de Partid, singura Religie este Ideologia Partidului.

Un stângist poate fi regionalist (ca Naziștii, Fasciștii ș.a.a.), ori globalist (ca Leniniștii, Staliniștii etc.), dar întotdeauna va sta împotriva Națiunii și Patriei din care provine (căci va pune mereu Partidul, Tovarășii de Partid și Ideologia Partidului deasupra Națiunii, Concetățenilor, Străbunilor, Culturii Naționale etc.).

Ca urmare, minciuna după care Ceaușescu ar fi fost patriot este doar o altă manipulare anti-românească, un cal troian prin care se încearcă (și se reușește!) cucerirea unor Români și deznaționalizarea lor de către Stânga.

Concluzii

Eseul de față – o sinteză a mulți ani de studii istorice și etnologice – va fi cu neputință de citit pentru cei fanatizați de manipulări. Va fi greu de citit pentru cei cuceriți sincer de una sau alta dintre aceste idei de propagandă. Cred că cei mai mulți dintre cititori vor găsi în ea afirmații supărătoare. Și dacă nu vor putea contrazice logica argumentației sau sursele istorice, vor suferi. Pentru că adevărul supără? Nu neapărat! Mai curând pentru că posibilitatea greșelii, și mai ales posibilitatea prăbușirii idolilor doare foarte tare.

Am indicat mai multe surse în eseul de față. Cititorul este invitat să le caute – și de la ele, mai departe, altele – spre a vedea, a învăța, a cunoaște. Ca să găsească unde avem dreptate, unde greșim, dar mai ales ce și cum au fost Românii de demult, Cultura Română Veche, Sfinții și Eroii Neamului Românesc. Fără de care nu există patriotism sau iubire de neam.

Cum a scris Apostolul Pavel către străbunii noștri din Filipi?

Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult, și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere, ca să cercați voi cele care sunt mai de folos și să fiți curați și fără poticnire în Ziua lui Christos (Filipeni 1.10-11).

Căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste.
Asemenea, dragostea de neam (națiune) și patrie nu poate să fie fără adevăr; iar „adevărul istoric” fără dragostea de neam (națiune) și patrie este doar intelectualism sterp.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea, București, Iulie-August 2023

Un adevărat patriot și naționalist român: Mihai Viteazul

1 Ca exemplu pentru bălăceala (i)morală și (i)logică în care se scaldă lăudătorii lui Inocențiu Micu Klein redăm aici o sintagmă pe care am citit-o la mai mulți autori catolici (și am auzit-o de la și mai mulți practicanți ai unuia dintre riturile catolice): „autoexilarea forțată la Roma a Episcopului Inocențiu Micu-Klein”. Lăsăm cititorul să mediteze asupra ei, dacă dorește.

2 Pentru a se înțelege de ce socotim ca adevăr științific încadrarea lui Constantin cel Mare ca primul domnitor român a se vedea lucrările noastre pe temă, dar și Mihail Diaconescu, Istoria literaturii daco-române și altele asemenea. Pe scurt, Constantin cel Mare este primul împărat care este, totodată, de origine traco-iliră, creștin și de limbă latină. Aceste caracteristici sunt definitorii pentru ceea ce specialiștii numesc „Stră-Români”, adică purtătorii culturii, limbii și Credinței ce definesc Românii ca etnie și națiune.

3 A se vedea, pentru această problemă, Stevan Runciman, Teocrația bizantină sau, de pildă, The Last Byzantine Renaissance, University Press, Cambridge, 1970, p. I, 14, 17-20 etc., spre a se vedea atât realitatea istorică a continuității, dar și contestările apusene care impun ocolirea prezenței Românilor în Romania Constantinopolitană.

4 Făcuse pare din același stat și Principatul Transilvaniei, dar acesta căzuse, ca să folosim expresia lui Șerban Papcostea, sub „brațul armat al Catolicismului în răsărit” care era Ungaria. Pentru amănunte din epocă a se vedea lucrarea autorului amintit Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol.

5 Unele pagini privitoare la aceste încercări se găsesc și în Bizanț după Bizanț de Nicolae Iorga.

6 A se vedea lucrările Francezului de geniu, născut Catolic și mort ca martir al Bisericii lui Christos (Biserica Ortodoxă), Vladimir Guettée (în limba română, Papalitatea schismatică și Papalitatea eretică, traduse și tipărite cu foarte multă greutate deoarece Papalitatea este îngrozită de efectul citirii lor de către Români pentru propaganda sa mincinoasă).

7Din acest punct de vedere merită amintit că sunt studii – precum cele ale unor Aurel Horlică, Ion Coja, Valeriu Anania, Ioan-Aurel Pop etc. – ce dovedesc limpede, factual, că trecerea Românilor la Catolicism a fost mereu doar primul pas către deznaționalizarea lor. Se poate consulta și Mihai-Andrei Aldea, Înființarea și desființarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt) (online aici).

8 De aici apare și în Dicționarul sau Lexiconul lui Hesichios din Alexandria o listă de termeni daco-scitici. Aceasta era necesară Grecilor din Egipt care, având prea puțini sclavi cumpărați de la Daci, nu înțelegeau limbajul pestriț al sclavilor din dramele alcătuite în lumea grecească euro-asiatică (a se vedea amintita lucrare academică FHDR vol. I pentru Hesichios – Hesychios/Hesychius – și Lexiconul său).

9 Limbile indo-europene se împart în două ramuri mari: limbile centum (precum cele latine, celtice, germanice etc.) și limbile satem (precum cele indo-iraniene, slave etc.). În temeiul termenilor tracici cunoscuți (mai ales denumiri de persoane, localități și locuri, dar nu numai) s-a constatat similaritatea cu limbile de tip satem. Ca urmare, a apărut în cabinetele de propagandă rusească (unde principiul Panslavismului era temeiul propagandei imperialiste rusești) ideea de a-i declara pe Români ca Traci sau, și mai eficient, Daci, astfel încât să poată fi înghițiți de Slavi.

10 Trebuie precizat faptul că Tracii au fost totdeauna foarte dezbinați politic și, din păcate, foarte înclinați spre deznaționalizare. Sunt largi grupuri de Traci care se grecizează, altele contribuie la etnogeneza Armenilor, altele sunt asimilate de populațiile din alte părți ale lumii. Studii sistematice de mare seriozitate asupra izvoarelor istorice armene și iraniene ar fi esențiale pentru a descoperi urmele de limbă tracică (și de cultură tracică) necesare unei viziuni mai clare asupra acestor străbuni (și) ai Românilor.

11 Există, e drept, atestată ideea unor Români din Transilvania că sunt și urmași ai Dacilor. Doar că acest și, esențial, este ignorat mereu de propaganda dacistă. Ca și faptul că străbunii principali ai conștiinței populare românești sunt Romanii Creștini. Până și Bădica Traian, păstrat (spre deosebire de corifeii Dacilor) în folclorul românesc, este în Credința Creștină un om care s-a mântuit – miraculos, prin intervenția excepțională a unui sfânt, care pentru dreptatea arătată de Traian văduvelor și orfanilor a căpătat de la Dumnezeu milostivire față de el (a se vedea viața Sfântului Ierarh Grigorie Dialogul). De aceea folclorul românesc, adică Vechea Cultură Românească, a păstrat așa-zișii „Cavaleri Traci”, în fapt Sfinții Militari ai primelor secole creștine, a păstrat împărații creștini (sau, repetăm, mântuiți miraculos), dar nu și ceea ce am putea numi „eroii păgâni”, atât de dragi Romantismului.

12 De pildă, se invocă drept „surse istorice” confuzii medievale jalnice (uneori corectate în timp de proprii autori), „cronici medievale” fanteziste etc., ca „argumente” pentru a nega sursele istorice antice. Este ca și cum ai invoca idei alchimiste medievale pe post de „argumente științifice” împotriva fizicii newtoniene.

13 Amintim minților înfierbântate că Regalianus se voia împărat al Romanilor, iar Galerius s-a declarat, repetat, împărat roman, și s-a purtat ca atare, având absolut zero gesturi pro-tracice (dar fiind gata să măcelărească Tracii nesupuși Romei!). Aceștia fiind împărații romani de origine traco-iliră cei mai „daciști” pe care i-a putut găsi propaganda anti-românească a Dacismului.

14 Reamintim cititorului principiul logic elementar, Dacă A = B înseamnă că A și B sunt identici. Respectiv, dacă Dacii erau Latini sau Latinii erau Daci, nici unii, nici alții, nu sunt invadatori pe teritoriul celorlalți – decât, cel mult, la nivelul superficial al dezbinărilor partinice de tip război civil. Acest adevăr elementar este însă prea greu de înțeles de propagandiștii dacismului.

Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un apel la unitate care dezbină

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Directorul editorial la Revistei ”Lumea Credinței”, Răzvan Bucuroiu, a publicat pe 5 Decembrie a.c. un material despre „Sfântul Nicolae: chip al dărniciei, apărător al dreptei credințe”.
La o zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, același autor publică pe pagina personală de facebook un apel prolix la unitate între Biserică și Catolicism. Un apel în care dreapta credință nu mai merită apărată…
Cităm

”Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă.

Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității. Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic. Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.
Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Încercăm în rândurile următoare să dăm un răspuns acestui apel, mirându-ne, iarăși, de cât de contradictorie poate să fie purtarea omului.

Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă spune autorul citat.
Ceea ce însă domnia sa ori nu știe (greu de crezut!), ori trece sub tăcere (dureros de crezut!), este faptul că aceste „anateme” au o importanță exclusiv formală în Biserica lui Dumnezeu: pe de-o parte, anatema unor rătăciți le face rău doar lor, pe de altă parte anatema Bisericii este doar o mărturisire publică a unei stări de fapt.
Altfel spus, pentru ca Biserica să poată ridica o anatemă (sau orice alt act asemănător) trebuie întâi dovedit fie că starea de fapt s-a schimbat în bine, fie că anatema (sau orice act asemănător) s-a dat greșit ori nedrept.

Din păcate pentru admiratorii actului din 7 Decembrie 1965, acesta este nul canonic și dogmatic, atât din partea Bisericii cât și din partea Papalității.
Din partea Bisericii, pentru că este necanonică și greșită dogmatică o asemenea „ridicare” fără un sinod ecumenic ce ar dovedi schimbarea în bine din Catolicism (nu există, dimpotrivă chiar!), ori ce ar dovedi greșeala sau nedreptatea ce ar fi fost făcute de Patriarhia de Constantinopol în 1054.
Din partea Catolicismului, pentru că ridicarea de către papalitate a scrisorii de excomunicare a cardinalului Humbert nu schimbă poziția Catolicismului față de Ortodoxie: aceasta este văzută ca o rătăcire, ca o schismă și chiar ca erezie.

De pildă, portalul vaticancatholic, prezintă sistematic Biserica în forma disprețuitoare Eastern ”Orthodoxy”. Totdeauna cu termenul de Ortodoxie în ghilimele, și cu numeroase atacuri, nedemne și mincinoase, la adresa Bisericii. (Amintim titluri de articole ca Eastern ”Orthodoxy” Refuted adică ”Ortodoxia” Estică Respinsă, sau St. Theodore the Studite (d. 826), Byzantine monk, debunks Eastern ‘Orthodoxy’ adică Sfântul Teodor Studitul (+826), monah bizantin, demască ”Ortodoxia” Estică, sau Eastern „Orthodoxy” Exposed: Their Heretical Doctrine Of God adică ”Ortodoxia” Estică Demascată: Doctrina lor eretică despre Dumnezeu etc., etc.).
Această atitudine este susținută de o idee pe care o găsim și pe portalul (enciclopedia) catholic, unde se pretinde, textual, că „este ortodox cel a cărui credință coincide cu învățăturile Bisericii Catolice”. Tot aici găsim și afirmația „The believer accepts the whole deposit as proposed by the Church; the heretic accepts only such parts of it as commend themselves to his own approval.” adică „Credinciosul primește întregul volum (depozit) așa cum este propus de Biserica Catolică; ereticul acceptă numai acele părți care sunt plăcute propriei sale voințe.”.
Aceste idei, și altele asemenea, sunt prezente și pe site-ul (portalul) oficial al Vaticanului, astfel încât este limpede că doctrinar și canonic, pentru Papalitate și Catolicism, actul din 7 Decembrie 1965 este lipsit de consecințe.

Revenim la textul pe care îl comentăm, care spune

„Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității.”

Prima frază ignoră, după cum am arătat, o stare de fapt: „blestemul reciproc” a fost o consecință, nu o cauză, o etapă, nu un început. Recomand cititorilor cărțile fostului monah catolic (și istoric catolic!) Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică (click pentru accesare) și Papalitatea eretică (click pentru accesare). De asemenea și cartea lui Constantin Papanace, Geneza și evoluția conștiinței naționale la Macedo-Români (de pildă aici, mai multe cărți pe Proiect Avdhela). Aici se pot vedea, obiectiv, lucrările Satanei și oamenilor lui și în ruperea Vestului de Biserica lui Dumnezeu, și în lupta acelorași împotriva Bisericii din Răsărit. Cititorul va putea urmări începuturile și lunga desfășurare a acestui război. Și va înțelege că actul din 1054 este aproape la fel de puțin important ca și cel din 1965: sunt acte mai mult formale, cu totul altele fiind cele care au despărțit Papalitatea (și, implicit, Catolicismul) de Biserică.

Două asemenea acte de maximă greutate sunt Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879-880) și Cruciata a 4-a (1204).

Sinodul al VIII-lea este un sinod acceptat ex cathedra de Papa Adrian al II-lea al Romei. Ceea ce, după doctrina catolică despre papi și sinoade, îl face perfect valid pentru Catolicism. Dar este trecut sub tăcere, sau denigrat, pentru că osândește, de pildă, eretica învățătură Filioque. Care este, ca să parafrazăm un text catolic, „parte din doctrina eretică despre Dumnezeu a Papalității și Catolicismului”. Aici recomand cititorilor acea subțire și minunată cărticică a Părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. În ea se înfățișează ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre El Însuși. Putem să înțelegem, astfel, de ce ideea că Duhul Sfânt ar purcede nu doar de la Tatăl, ci și de la Fiul, nu doar că Îl contrazice pe Fiul, dar distruge armonia deplină a Dumnezeirii (fiind astfel o multiplă răzvrătire împotriva Adevărului și Iubirii). Revenind, acest sinod a fost esențial în repararea schismelor dintre Papalitate și Biserică… până când Papalitatea a hotărât renegarea lui. După cum vedem, acest sinod (care anatematizează Filioque cu acordul Papalității!) este cu peste 170 de ani înainte de 1054.

Pe de altă parte, pentru actele ce au dovedit despărțirea deplină a Catolicismului de Biserica lui Christos paradigmatică este Cruciata a 4-a (din 1204). Plecată din Vest „pentru eliberarea Creștinilor oprimați de Islam”, Cruciata a transformat gazda sa, Constantinopolul, în ținta jafului și crimelor. Iar din Constantinopol, crimele și jafurile s-au întins până departe. Nenumărații martiri ai Bisericii din acea vreme – mireni și călugări, clerici și ostași, cărturari și oameni fără carte – sunt o icoană potrivită pentru toată istoria persecuțiilor catolice împotriva Ortodocșilor.
Dacă amintim de cele peste 300 de biserici, mânăstiri și schituri nimicite în Transilvania secolului al XVIII-lea pentru impunerea Catolicismului (în forma perversă a Greco-Catolicismului); dacă amintim despre masacrarea Românilor din Moravia în secolul al XVII-lea pentru refuzul de a trece la Catolicism; dacă amintim despre eforturile uriașe ale Vaticanului de a-i bulgariza, croatiza, maghiariza etc. pe Românii convertiți; dacă amintim despre implicarea Vaticanului în nimicirea Ortodoxiei în Croația în secolul XX… ei bine, acestea sunt toate sunt doar un fragment din persecuțiile suferite de Români.
(Într-o notă de maximă obiectivitate științifică și istorică recomandăm lucrările Românii în secolul al XIII-lea: Între cruciată și Imperiul mongol, de Șerban Papacostea, și Din mâinile valahilor schismatici…, de Ioan-Aurel Pop.)

Se va putea observa, de către oricine studiază aceste evenimente – și cărțile amintite mai sus – că „blestemul reciproc” din 1054 nu apare nici măcar ca pretext. „Însemnătatea lui” este aproape zero, fiind umflată de același gen de intelectualiști cu program politic precum cel care a lansat termenul insultător de „Imperiu Bizantin” pentru Romania.

Revenind la textul ce se vrea apel la unitate, ajungem la o diatribă foarte interesantă:

„Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic.”

La o primă vedere, s-ar putea crede că această critică insultătoare se adresează Catolicismului (în numele unității!).
Pentru că, evident, acesta este cel care, mai ales din secolul al XVI-lea, s-a spart în nenumărate denominațiuni. Fenomenul nu există în Biserică – exceptând rupturile produse de Papalitate prin marioneta zisă Greco-Catolicism.
Cumva însă, prin curgerea textului, autorul pare să învinuiască Biserica de dezbinările celor care s-au rupt de ea…
Într-un fel sau altul, este uimitor că autorul poate crede că o asemenea frază poate produce unitate.

Și întorcându-ne la curgerea textului avem

„Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.”

Acum, ca să începem cu auto-critica, ar fi fost nevoie de ceva de felul:

Băi Ortodocși supărăcioși, de ce vă îmbufnați pentru nimic? Ce, că ați fost arși pe rug de Catolici e mare lucru? Că au exterminat Românii Ortodocși din Moravia este motiv de supărare? Că s-au folosit de Catolicism ca să maghiarizeze pe Românii din Panonia, Banat, Crișana, Maramureș, Oaș, Transilvania etc. e mare lucru? Ce, că au rupt de vii mii și mii de mucenici români poate să fie pricină de dezbinare? Sau că au violat, ucis și jefuit pe schismatici? Sau că au sprijinit nenumărate acte criminale împotriva României? Ori sunteți atât de zgârciți că suferiți pentru nenumăratele biserici răpite, pentru dărâmarea altora, pentru averile care au curs și curg în buzunarele Papalității și slugilor ei? Chiar nu vă e rușine să vă supărați pentru călugării măcelăriți în Carpați, Dinarici, Alpi sau Atos, pentru episcopii închiși ori uciși sau alte asemenea crime?

Cam asta se înțelege din „barierele separării îmbufnate” de oricine cunoaște șirul parcă nesfârșit de martiri produs de prigoanele catolice și la Român și la alți Ortodocși.
Sau, ca să nu dăm o interpretare atât de aspră, poate că autorul a avut în vedere acel nivel al turnului de fildeș în care trăiesc unii. Unii care nu se implică în nicio mărturisire care să le aducă încercări adevărate, primejdii, prigoane. Și pentru care, departe fiind ei de suferința celor mulți, „barierele separării” dintre Biserică și Catolicism ține de speculații intelectuale. Căci pentru ei dogmele nu sunt adevăruri descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea și sfințirea oamenilor, ci neînsemnatele creații ale gândirii filosofice a unora. Deși nu mi se pare că aceste înțelesuri sunt mai puțin urâte decât celelalte…

Voi mai comenta aici ideea că „actul reparator… nu și-a atins pe deplin scopul”.
După cum vom vedea mai jos, autorul se contrazice teribil atunci când vorbește despre scopul văzut de el („front comun de acțiune” socială) ca parte a unui act ce ține de Dogmatică și Dreptul Canonic.
Este ca și cum ai cere anularea caterisirii lui Arie ca să faci front comun cu el împotriva avortului… Una e una, alta-i alta. Aici apelul al bunul-simț țărănesc al monahului martir Nicolae Steinhardt este extrem de actual!
Ca să nu mai încarc cititorul cu link-uri și cărți, voi sublinia doar că scopul acelui act a fost din partea Catolicismului, oficial, aducerea Ortodocșilor la Catolicism. Din partea Bisericii nu a existat niciun scop, actul fiind unul personal al Patriarhului de la Istanbul (de la Fanar), fără nicio semnificație în afară de deschiderea către trecerea la Catolicism (imposibilă ortodox). Or, din acest punct de vedere, este chiar minunat că actul „nu și-a atins pe deplin scopul”.

Și ne întoarcem la textul apelului, mai precis la fraza

„Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Da, este extrem de greu, tocmai pentru că se face această bălăceală politic-teologică!
Această amestecare a minciunii în adevăr în numele „unirii”, „iubirii” sau, cât de blasfemiator!, chiar al „lui Dumnezeu” este stearpă și otrăvită.
Merită observat ceea ce am spus și mai sus (și e tipic pentru textele ecumeniste): confuzia gravă a termenilor.
Autorul vorbește aici de un deziderat al unirii „nu dogmatic!, nu administrativ!”, ci de acțiune socială. Ceea ce este, vom vedea mai jos, perfect corect! Doar că este singura parte corectă dintr-un discurs ce amestecă lucrurile teribil. Căci dacă facem un apel la o comună acțiune socială (foarte bine!), ba și spunem „nu dogmatic!, nu administrativ!”, atunci nu introducem teme dogmatice și administrative! Este o logică elementară, este o chestiune de bun-simț.
Din nefericire, autorul vine cu acest apel la unitate socială după ce a început cu discuții despre unitatea dogmatică și administrativă! Și asta doar pentru că se întâmplă să fie 7 Decembrie, data actului politicianist din 1965.

Ca să înțelegem deosebirea dintre unitate socială (în punctele comune!) și bălăcăreală administrativ-dogmatică, voi da o pildă personală.
Este o întâmplare din vremea în care eram preot paroh la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București.
După Sfânta Liturghie, vorbind cu cineva la ușa bisericii, am văzut două fete cu un fel de afișe în mână. Erau la poartă, cumva speriate și șovăielnice. M-am dus la ele:
– Doamne ajută! Spuneți, vă rog! Ce doriți?
S-au uitat o clipă una la alta, apoi una mi-a spus, temătoare:
– Știți, aș fi vrut să vă întreb dacă ne dați voie să punem un asemenea afiș la biserica dumneavoastră?
Între timp văzusem afișul: era un marș împotriva avortului organizat de Catolici cu participare liberă și a altora.
Zic:
– Bineînțeles! Puneți-l aici, la intrare! – și le-am arătat unde.
Ele s-au uitat la mine cu mirare:
– Știți, noi suntem catolice!
Am râs:
– Știu. Dar luptăm împreună să salvăm copilașii, orice religie am avea, nu?
Au râs și ele și s-au liniștit.
Au lipit afișul. Și am îndemnat pe cei care pot să meargă, să lupte pentru salvarea copiilor nenăscuți.

Mai apoi, cineva m-a întrebat:
– Părinte, sunteți tradiționalist, sunteți împotriva Ecumenismului, cum de ați acceptat așa ceva?
– Să zicem că un om se îneacă, i-ai aruncat o funie și nu ai putere să îl tragi la mal. Și vine un necunoscut să te ajute. Ce faci, salvezi cu el omul? Sau îl oprești să apuce de funie, cerându-i întâi să-ți spună ce religie are, și dacă nu e Ortodox îl respingi? Ce faci?
– Trag omul la mal cu el, firește!
– La fel am făcut și eu, la fel trebuie să facem toți! Nu ni s-a cerut nimic împotriva Credinței noastre prin acele afișe sau prin anunțurile organizatorilor. Ne-au rugat să tragem de funie împreună cu ei, poate salvăm vreun copilaș. Este datoria noastră să ajutăm, dacă putem.

Și închei cu aceasta:
Este de bun-simț ca Biserica să colaboreze cu toți cei care au o poziție dreaptă față de probleme ca „ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.”.
Dar fără excursuri dogmatice și canonice nepotrivite; fără brodarea unor povești fanteziste despre Istoria Bisericii sau a altor religii. Nu impunem noi altora să fantazeze ori să nu fantazeze: dar așa cum nu acceptăm să fim siliți a trăi în fanteziile LGBT-iste ori transumaniste, nu acceptăm nici să fim siliți a trăi în fanteziile ecumeniste.

Pace tuturor!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi Familie a Episcopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă