Etichetă: Ortodoxie

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (III) Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

2. BISERICĂ ŞI SECTĂ

2.1. Biserica în Epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)

Acest subcapitol este necesar pentru ca din el să se cunoască mărturia Sfântului Apostol Pavel în privinţa Bisericii lui Dumnezeu şi să se poată face astfel comparaţie cu feluritele culte care se pretind a fi această Sfântă Biserică. Cei care cunosc mai pe larg cele despre Sfânta Biserică pot trece, desigur, direct la părţile ce urmează după această mică prezentare.

Biserica lui Hristos este Împărăţia cerurilor.

Deşi are o parte văzută pe pământ, Biserica se înalţă la Ceruri prin sfinţii lui Dumnezeu, şi dincolo de Ceruri prin Capul său, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, în mai multe dintre epistolele sale.

(Desigur, nu este singurul care vorbeşte despre Biserică în Sfânta Scriptură (Biblia). Mai mult, există nenumărate cărţi despre Biserică scrise de sfinţi, ca şi nenumărate scrieri pe această temă ale unor oameni obişnuiţi, ori chiar străini de dreapta credinţă. Ne vom opri însă la ceea ce ne comunică Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel, deoarece constituie o sinteză foarte bună, care ne oferă reperele de care avem nevoie în lucrarea de faţă. De asemenea, fiind lucruri rămase pentru vecie în Biblie, ele au o autoritate mare, fiind de mare folos în faţa celor care nu înţeleg legătura neîntreruptă dintre Dumnezeu şi sfinţi şi care resping de aceea cuvintele sfinţilor.)

Trebuie întâi spus că Sfântul Apostol Pavel ocupă un loc deosebit în iconomia Noului Testament. Deşi Faptele Apostolilor, prima scriere de după Evanghelii, este scrisă prin pana Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca1, principala figură apostolică prezentată aici este cea a Sfântului Apostol Pavel. Apoi, din 21 de epistole apostolice2 nu mai puţin de 14 sunt scrise prin Sfântul Apostol Pavel. Dintre acestea unele sunt considerate adevărate tratate dogmatice3, ca Epistola către Romani sau Epistola către Evrei, toate fiind însă lucrări de o mare profunzime duhovnicească şi îndreptăţind pe Sfântul Apostol Petru să le considere anevoie de înţeles, astfel încât cei neîntăriţi le răstălmăcesc spre a lor pieire (II Petru 3, 16).

Trebuie spus însă că, de multe ori, chiar asemenea greşeli şi răstălmăciri, ale începătorilor sau chiar şi ale unora care ar fi trebuit să fie deja pricepuţi, au făcut pe Sfântul Apostol Pavel să scrie – sau să dicteze – epistolele sale, căci Duhul Sfânt s-a folosit de cele slabe – adică de greşelile unora – ca să ne lase mărturie tare a Adevărului.

Intrând cu ajutorul lui Dumnezeu în subiect, cred că este bine să-i precizez importanţa pentru omul contemporan. Nu de puţine ori am întâlnit oameni dau dovadă de o mare – şi chiar totală – necunoaştere a semnificaţiei termenului „Biserică”. Astfel, foarte mulţi înţeleg prin Biserică doar pe clerici – şi mai ales pe preoţi – uitând ori neştiind că ei înşişi, ca mireni, sunt parte a Bisericii4. Alţii privesc Biserica doar ca o structură sau instituţie – adică ceva, până la urmă, lumesc –, eventual cu rol moral şi tradiţionalist ori social sau, dimpotrivă, fără rol în societatea modernă ş.a.m.d. Prin asemenea concepţii se realizează o mare distanţare între om şi Biserică şi implicit între om şi Adevăr. Căci, în definitiv, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Biserica este stâlp şi temelie a adevărului şi că cele scrise în Scripturi s-au scris ca să ştim cum se cuvine a petrece în Biserică (I Timotei 3, 15). Deci prin această separare – de multe ori inconştientă – a omului de Biserică, se produce o tristă ruptură între om şi Adevăr, între om şi Dumnezeu.

Parcă dinadins pentru asemenea rătăciri, Sfântul Apostol Pavel are grijă să sublinieze acea atât de uitată astăzi – cel puţin la nivelul faptelor – structură a Bisericii, zicând o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Iar Pâinea aceasta este Hristos, după cum El Însuşi a zis:

Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el

(Ioan 6, 51-56 şi urm.).

Avem astfel un prim punct de reper în eclesiologia paulină, respectiv unitatea creată de dimensiunea euharistică a Bisericii. Pentru unitatea credincioşilor, pentru ca cei ce cred în Adevărul ce S-a pogorât din cer să fie în unire, este nevoie de Euharistie, de Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul lui Hristos.

Desigur, această Împărtăşire nu se poate face oricum.

„Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 27-30).

Desigur, nu este uşor de înţeles şi de acceptat acest cuvânt, această imagine. Înţelesurile ei duhovniceşti nu se potrivesc gândirii acestei lumi, căci, după cum a dovedit Dumnezeu, înţelepciunea acestei lumi este nebunie, astfel încât nu poate înţelege cele duhovniceşti (I Cor. 1, 18-21). Dar prezenţa acestui cuvânt este o realitate, o realitate de care trebuie să se ţină seama.

Apropierea de Biserică şi, implicit, de Euharistie, se face doar în anumite condiţii, fără de care devine act de duşmănie faţă de Dumnezeu!

Căci ce este această Pâine? Hristos! Hristos, Care este Dumnezeu şi om.

Deci apropierea fără credinţă şi fără pregătire este un act de ostilitate ori nepăsare, de duşmănie sau dispreţ faţă de Însuşi Dumnezeu.

Dar, din faptul că Pâinea este Hristos Însuşi, apare ca o consecinţă implicită, şi formulată clar de Sfântul Apostol Pavel, şi adevărul că Biserica este un trup, iar credincioşii mădulare ale acestui trup al lui Hristos (I Cor. 12, 4-27 şi urm.). Căci, hrănindu-se din Trupul lui Hristos, Cel ce este nemuritor, creştinii ajung a avea în ei pe Hristos cel Viu, Care îi uneşte între ei şi cu El!

Imaginea este, în comparaţie cu gândirea de toate zilele, şocantă. Pentru că dacă fiecare este mădular în trupul lui Hristos, unitatea dintre creştini are – sau trebuie să aibă – cu totul altă formă decât cea a unei asocieri între oameni cu aceleaşi păreri, scopuri sau idei religioase. Acestea toate sunt asocieri parţiale şi limitate, uşor de risipit, în vreme ce în trup, chiar dacă fiecare mădular îşi păstrează individualitatea, unitatea este deplină şi organică. Mai clar, în trup fiecare mădular lipsă înseamnă o cumplită mutilare sau chiar moartea trupului. Şi mai mult încă, nu se poate vorbi în trup de o întâietate lumească, de o subordonare exclusivă.

Nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase (I Cor. 12, 21-22).

S-au întărit astfel de Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, cuvintele Cuvântului care a poruncit: cel mai vârstnic între voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca cel care slujeşte (Luca 22, 26).

Din toate aceste cuvinte dumnezeieşti se zugrăveşte o imagine a Bisericii plină de unitate şi har, în care fiecare om are rolul său deosebit de important. Într-o asemenea Împărăţie fiecare este esenţial în domeniul său iar ierarhizarea competenţelor pe domenii se face nu dirijat, ci natural, ca parte a firescului Bisericii. Altfel spus, Biserica este o Împărăţie ca un trup – Trupul lui Hristos. Iar creştinii – mireni, preoţi, episcopi etc – au fiecare rostul şi locul lor în aceasta, într-o legătură strânsă unii cu alţii.

O asemenea structură organică a Bisericii este greu de înţeles dacă nu ne raportăm la cele două puncte centrale ale eclesiologiei pauline, Euharistia şi unitatea Hristos – Biserică.

Despre prima am spus deja câteva cuvinte, arătând cum prin împărtăşirea cu sângele şi trupul lui Hristos se unesc în Hristos creştinii, devenind un trup cu Hristos şi unul cu altul.

Acest trup, ne arată Sfântul Apostol Pavel, este Biserica, ea având cap chiar pe Iisus Hristos (Efeseni 4, 15).

(Desigur, se poate pune întrebarea, cum este Hristos, cu trupul Său cu tot, cap al Bisericii, de vreme ce creştinii mănâncă trupul şi sângele Lui spre a deveni una cu El. Sau, altfel spus, de unde mai apare diferenţa între creştinii care formează mădularele Bisericii şi care se unesc mereu mai mult cu Dumnezeu şi Hristos omul-Dumnezeu cu Care şi prin Care ei se unesc cu Dumnezeu? Bineînţeles, distanţa este cea firească între tendinţă şi împlinire. Pentru că omul, chiar împărtăşindu-se desăvârşit de harul dumnezeiesc din momentul în care a găsit credinţa, are de parcurs o distanţă lungă până la desăvârşire. Atunci când omul lucrează la primirea harului şi unirea cu Dumnezeu cu toată puterea lui, ajunge la ceea ce se numeşte îndumnezeire, adică unirea cu Dumnezeu pe măsura puterii sale.)

Din această legătură organică între creştin şi Hristos, între Biserică şi Hristos, rezultă şi caracterul unic al Bisericii. Căci de vreme ce avem un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5) şi există o singură nădejde în care am fost chemaţi (Efeseni 4, 4), atunci există o singură Biserică a lui Dumnezeu. Căci şi toţi şi toate sunt una în Hristos, prin împărtăşirea dintr-o Pâine – Care este Hristos – şi Biserica este una, de vreme ce este unită în Hristos şi formează trupul Lui.

Vedem acest fapt şi din aceea că nu se vorbeşte nicăieri despre „mai multe biserici” (fie ele surori, verişoare, soacre sau nurori) care să formeze trupul lui Hristos, nici nu se spune undeva că Hristos ar avea mai multe trupuri. Peste tot Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o Biserică şi un trup al lui Hristos. Astfel că, aşa cum este şi firesc, există o Biserică, unică, a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, tot din legătura organică între creştini şi Hristos reiese şi caracterul de sfântă al Bisericii. Căci de vreme ce Hristos este sfânt, şi Biserica Sa este sfântă.

Bineînţeles, se poate ivi şi aici o întrebare, referitoare la diferenţa dintre starea de păcătoşenie a celor care vin la credinţă şi încep a face parte din Biserică şi sfinţenia pe care trebuie aceasta să o aibă5. Lămurirea o dă a treia formă de prezentare a Bisericii întâlnită la Sfântul Apostol Pavel, aceea dinamică, de zidire, despre care şi Domnul a vorbit (Mt. 16, 18). Căci Apostolul neamurilor spune efesenilor:

odinioară, voi, păgânii […] eraţi […] în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, […] ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace în Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia… Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. În El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh

(Efeseni 2, 11-22).

Iată deci că şi Biserica şi creştinii sunt zidire. Biserica se zideşte şi ea, prin creştinii care sunt, după cuvântul Sfântului Apostol Petru, pietre vii şi casă duhovnicească în acelaşi timp (I Petru 2, 5). Căci, într-adevăr, fiind mădulare ale Bisericii, de vreme ce aceasta este numită şi zidire, iar Hristos piatra din capul unghiului, este firesc să fie şi creştinii pietre vii. Dar, pentru că nu de la început se primeşte desăvârşirea, ci după multe nevoinţe, ca să fie o piatră bună şi de folos în zidirea Bisericii creştinii trebuie totodată mereu să se zidească pe ei înşişi.

Căci este scris voi sunteţi templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Dar se spune aceasta nu ca despre un dat, ci ca despre un rezultat al unei îndelungi şi bine cumpănite zidiri. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu – spune corintenilor Apostolul neamurilor – voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu cel dat mie eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va vădi ziua Domnului (I Cor. 3, 9-13).

Iată deci că Hristos, Cel care a venit să vindece pe cei bolnavi şi să cheme la pocăinţă pe cei păcătoşi, nu S-a mulţumit să facă aceasta doar cât a petrecut sub ani în lume, ci o face, prin Biserică, mereu, zidind în Duhul pe cei ce caută cu sinceritate vindecarea şi pocăinţa. (De fapt pentru aceasta a şi întemeiat Dumnezeu Biserica, pentru ca aceasta să călăuzească, întru libertatea conştiinţei, spre mântuire pe cei dornici a o dobândi).

Tot la acest aspect, al zidirii creştinului şi Bisericii, trebuie văzut şi slăvit felul în care Dumnezeu reproduce Biserica cea mare în omul cel atât de mic. Aşa cum se zideşte Biserica, iată, se zideşte şi creştinul. Avem parcă de-a face cu o oglindire micşorată a Bisericii în om sau cu o oglindire augumentată a omului în Biserică. Dincolo de orice alte consideraţii, pot spune că înainte de toate acest lucru arată atât unitatea Bisericii – iar – cât şi scopul mântuitor pentru care Biserica a fost creată de Dumnezeu.

Desigur, pentru realizarea unei zidiri bune, care în ziua judecăţii să fie triumfătoare în faţa focului, se cere atât un meşter înţelept care să pună o bună temelie, cât şi o mare râvnă şi luptă din partea celui ce începe astfel a se zidi în Hristos. Aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel – în Duhul Sfânt – către Efeseni, zicând

Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus, precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toţi; […] şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu

(Efeseni 1, 6-11).

Cunoştinţă şi pricepere nu însă după gândirea omenească, ci după cea dumnezeiască. Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8). Căci, mai spune el către ucenicii săi – şi aceste cuvinte pot sta temelie pentru orice manual al înţelepciunii creştine – Eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit.

Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.
Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca şi credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o […], ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 1-10).

Desigur, aceste cuvinte nu sunt prea comode. Mulţi se simt deranjaţi de ideea că diploma şi studiile nu sunt suficiente (ba chiar pot şi dăuna6) pentru înţelegerea înţelepciunii creştine. Dar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte ca cel care, trăind în Hristos cu adevărat, putea oricând să adeverească Duhul şi puterea lui Dumnezeu. Această cale se bazează deci nu pe un proces de învăţare teoretică oarecare – fie ea considerată mecanică sau prin deducţie ori de alt tip – ci pe viaţa în Hristos, aceasta fiind şcoala adevărată a înţelepciunii creştine. Încrederea Sfântului Apostol Pavel în Dumnezeu este desăvârşită, căci el are – şi-l are (co)lucrător – pe Duhul pe care L-a promis Domnul apostolilor în noaptea de după Cina cea de Taină, când le-a zis când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Putem aşadar înţelege că zidirea în Hristos şi Biserică, sau creşterea în Hristos şi în Biserică este de fapt acest proces de unire cu şi în Adevăr, prin Duhul Sfânt, prin trăirea directă, reală, a Adevărului revelat. De aceea de atâtea ori se dau avertismente împotriva tâlcuirilor greşite făcute de cei neştiutori şi neîntăriţi. Pentru că cei care nu cunosc – încă – Duhul Sfânt prin cunoaştere directă şi nemijlocită sunt, cu adevărat, neştiutori în cele despre Dumnezeu (I Cor. 2, 11).

Despre aceasta, s-a dat ca mărturie nu numai Scriptura (II Tim. 3, 16-17) ci şi restul propovăduirii apostolice, cum arată Sfântul Apostol Pavel, zicând:

Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15) şi iarăşi, către Timotei: ceea ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (II Tim. 2, 2).

Acelaşi lucru îl spune şi mai lămurit când arată că cei credincioşi sunt în Dumnezeu zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20).

Avem astfel o altă trăsătură fundamentală a Bisericii, apostolicitatea.

Ea se referă în primul rând, desigur, la păstrarea legăturii directe cu învăţătura şi Duhul lui Dumnezeu, care prin apostoli s-au dat, după cum este scris: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 15, 20); şi iarăşi: Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte (Matei 10, 40); şi iarăşi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 8, 18). Iată izvoarele din care se hrănea Sfântul Apostol Pavel în adeverirea Duhului şi a puterii! (Şi, putem adăuga, iată putere a unităţii Bisericii!) Această putere şi acest Duh cer însă de la cel care le-a primit să aprindă mereu mai mult şi mai mult flacăra harului (II Timotei 1, 6), zidindu-se pe el însuşi mai înainte de a zidi pe alţii. De aceea mulţi care nu vor să se ostenească în lupta cu patimile şi pătimirile se ascund în spatele unui comod „ex opere operandum”7, care este de fapt o minciună. Dar apostolicitatea Bisericii obligă la păstrarea aceluiaşi duh nu doar în teorie, ci mai ales în practică. Nu doar pe hârtie, ci mai ales în viaţa reală, trăită. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli nu înseamnă doar păstrarea cuvintelor apostolice, chiar cu cea mai mare fidelitate. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli înseamnă şi păstrarea dar şi trăirea cuvintelor apostolice, cu cea mai mare fidelitate posibilă. Fără aceasta, despărţirea de Biserica adevărată este inevitabilă.

Iată, pe scurt, câteva din cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, pe care le considerăm foarte importante pentru cel care doreşte să fie creştin adevărat8.

Note

1 Spunem „scrisă prin…” pentru că Sfânta Scriptură nu este scrisă din inspiraţie omenească, deşi scrierea s-a făcut de oameni. Dar aceşti oameni sunt oameni sfinţi, care au scris scrierile lor „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. Este vorba şi aici, ca în toate lucrările Bisericii, de lucrarea de apropiere faţă de om a lui Dumnezeu, lucrare ce duce la teandrie, adică la conlucrarea – într-o unire de multe ori total inseparabilă – între Dumnezeu şi om.

2 Apocalipsa nefiind o epistolă, ci o profeţie.

3 Dogmele sunt adevărurile dumnezeieşti ce stau la baza existenţei lumii, acele raţiuni – sau legi – divine prin care este organizată Creaţia. Dintre ele, Dumnezeu a descoperit omului cele ce sunt necesare pentru mântuire. Cunoaşterea lor este indispensabilă mântuirii, de aceea Dogmatica este un domeniu foarte important – şi delicat – al Teologiei. Ridicarea împotriva dogmelor creştine înseamnă ridicarea împotriva Duhului Sfânt.

4 Mirenii sunt cei cu Mirungere. Prin acest cuvânt li se recunoaşte şi un anumit grad de preoţie. Căci la fel cum preoţia lui Hristos lucrează deplin în episcopi, mai smerit în preoţi şi ceva mai puţin în diaconi, există un anume grad de preoţie şi pentru mireni – fie ei bărbaţi sau femei. Ca exemplu, Creştinismul autentic (adică ortodox, desigur) priveşte Sfânta Liturghie ca săvârşindu-se printr-o împreună lucrare a mirenilor, clericilor (diaconi, preoţi, episcopi), puterilor cereşti (sfinţi, îngeri, Maica Domnului) şi Dumnezeieştii Treimi. În această împreună slujire fiecare are lucrarea lui, nici unul nefiind doar „spectator” sau „beneficiar”. Ca urmare, preotul sau episcopul nu pot săvârşi Sfânta Liturghie fără credincioşi!

5 Întrebare ce este pusă deseori cu răutate de necredincioşi, inclusiv de acei sectanţi care, înşelaţi de demonul trufiei, îşi imaginează că ei şi toţi membrii sectei lor sunt „sfinţi fără de păcat” şi din această înşelare dispreţuiesc Biserica lui Hristos, Cel ce a venit pentru cei ce se recunosc a fi păcătoşi nu pentru cei ce se cred drepţi (Marcu 2, 17).

6 Dacă sunt privite cu mândrie şi înşelare, ca un atestat de valoare creştină sau ca suficiente şi înlocuitoare ale valorii duhovniceşti, singura fundamentală şi foarte greu de câştigat.

7 „Ex opere operandum” – erezie catolică ce pretinde că harul lucrează obligatoriu, indiferent de vrednicia şi nevrednicia credincioşilor şi a clericilor. În realitate, deşi Duhul Sfânt acoperă o mulţime de păcate şi neputinţe, există totuşi păcate pentru care harul este retras, temporar sau permanent; cele mai mari păcate de acest fel sunt erezia, blasfemia sau hula intenţionată şi/sau repetată, batjocorirea celor sfinte, slujirea sau rugăciunea împreună cu ereticii ş.a.m.d. E foarte important să înţelegem că Dumnezeu nu poate fi obligat de nimeni cu nimic (deci harul nu lucrează „obligatoriu”). Deşi poate nu este aici locul a stărui asupra acestui lucru, trebuie spus că „ex opere operandum” ţine mai mult de o concepţie vrăjitorească, păgână, aplicată în mod greşit creştinismului. Această greşită aplicare porneşte de la lipsa de înţelegere a diferenţei dintre mila lui Dumnezeu faţă de neputinţele şi alunecările fireşti ale omului (pentru care iubirea dumnezeiască multe acoperă) şi mânia lui Dumnezeu faţă de „tot cel ce ţine nedreptatea de adevăr” (Romani 1.18).

8 Desigur, suntem departe de a fi schiţat măcar bazele largi ale eclesiologiei pauline, dar acest lucru este imposibil în câteva pagini, necesitând tratate speciale.

<(II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei 

(IV) Biserică şi sectă>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

1. CEI TRIMIŞI LA VESTIREA EVANGHELIEI

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Sfânta Scriptură (Galateni 1.8)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, aţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Sau care le bat la uşi, cu aceleaşi broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.

Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei?

Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi? „Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?

Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor! Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.

S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?

Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28). Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!

După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.

Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit apoi Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este însă de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:

De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?

Da!

Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:

Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10, 14-15).

Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu1. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare!

Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:

Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată însă că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?

Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi din lăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin2.

Vom vedea în paginile care urmează felul în care feluriţii tulburători luptă împotriva Adevărului. Desigur, nu analizăm aici toate răstălmăcirile adventiste sau neoprotestante. Acestea sunt extrem de multe, iar unele dintre ele duc atât de departe, încât cei care cred în ele cu greu mai pot fi consideraţi a avea ceva în comun cu învăţătura creştină. Vom vedea însă principalele înşelări răspândite de propovăduitorii adventismului şi cât de mult se deosebesc de mărturia plină de lumină a Adevărului.

Note

1 Sinodul se va arăta de altfel ca mijlocul de cârmuire a Bisericii de către Dumnezeu, el rămânând pentru totdeauna autoritatea bisericească vizibilă supremă, având asupra sa doar pleroma Bisericii – prin care înţelegem pe toţi cei ai Bisericii – şi, bineînţeles, pe Domnul şi Dumnezeul nostru.

2 Schisma este separarea administrativă a unei (unor) părţi din Biserică, dar fără o despărţire dogmatică (de învăţătură). Erezia este o cădere mult mai gravă, deoarece pe lângă separarea administrativă mai cuprinde şi deosebiri în învăţătura de bază a grupului care s-a separat faţă de învăţătura de bază (dogmatică) a Bisericii. Cuvântul sectă denumeşte un grup de oameni despărţiţi de autoritatea oficială (în acest caz religioasă, dar poate fi şi de altă natură), cu o învăţătură separată de cea oficială; din punct de vedere creştin cuvântul sectă, deşi are un înţeles mai social, este echivalent cu cel de erezie, care are un caracter mai mult spiritual. Adică termenul sectă se referă mai ales la oamenii despărţiţi de Biserică, iar cel de erezie mai ales la învăţătura greşită pe care o au.

<Lumina Adevărului. Cuvânt către cititori   

Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (I) Cuvânt către cititor

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 2007, în acelaşi an cu „Zbor prin vâltoare vremilor„, apărea la Editura Christiana cartea „Lumina Adevărului – un studiu ortodox asupra adventismului şi altor secte apropiate„. Cartea venea ca urmare a anilor petrecuţi în căutarea Credinţei adevărate, când am cunoscut îndeaproape Adventismul şi alte asemenea mişcări (înainte să cunosc Ortodoxia). Dar şi ca urmare a nevoilor sufleteşti ale multor oameni – adventişti sau ortodocşi –, a nevoilor misionare ale unor preoţi şi diaconi etc.
Tirajul este epuizat demult. Încă nu am izbutit să mă ocup de reeditarea cărţii, dar m-am gândit să o ofer cititorilor în format electronic, în nădejdea că le poate fi de folos. Până la urmă, în cartea „Lumina Adevărului…” avem răspunsuri biblice la felurite întrebări ce sunt puse şi astăzi:
– ce este Biserica? şi care este Biserica? (întrebări organic legate una de cealaltă)
– orice credinţă mântuieşte?
– care este purtarea creştină faţă de necreştini?
– care este Ziua de Odihnă a ucenicilor Domnului?
– ce putem să mâncăm şi ce nu putem să mâncăm, după cuvântul Bibliei?
– ce trebuie să păstreze creştinii din Legea lui Moise?
– ce este preoţia? şi ce sunt clericii? (iarăşi două întrebări indisolubil legate)
– cine poate şi cum poate să tâlcuiască Biblia?
– ce urmează după moarte? ce înseamnă „Rai” şi „Iad”?
– cine sunt „sfinţii” şi ce sunt „sfinţii”?
– ne putem ruga sfinţilor? da, nu, de ce?
– icoanele sunt după Biblie sau împotriva Bibliei?
etc., etc.
Dacă asemenea întrebări vă preocupă, o să vă atragă, desigur, paginile ce urmează.
Deci, „Lumina Adevărului…„, începând cu începutul, adică de la…

Cuvânt către cititor

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.  Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.  Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
                     Sfânta Scriptură (Ioan I.1-5)

Dintru începuturi Biserica a avut a lupta atât cu neîncrederea, respingerea şi chiar duşmănia celor din afară, cât şi cu slăbiciunile, căderile şi chiar răutatea (duşmănia) celor dinăuntru. Din cei doisprezece apostoli, unul a fost Iuda Iscarioteanul, trădătorul, iar ceilalţi unsprezece au fugit cu toţii când, în noaptea Joii celei Mari, Hristos S-a lăsat prins de prigonitori. Şi doar unul a avut puterea de a se întoarce şi a însoţi pe Hristos până la capăt (Sfântul Apostol Ioan) – unul din doisprezece!

Iată prin urmare că începuturile uceniciei întru Hristos sunt mereu pline de primejdia alunecării şi chiar a lepădării, oricât de tare şi iscusit ar fi (ori s-ar crede) ucenicul. Nu este prin urmare lucru de mirare că şi după Cincizecime, când Biserica a început a creşte tot mai mult, au apărut tot felul de rătăciţi, înşelători şi slăbănogi la suflet, ca Anania şi Safira, Simon Magul, ereticii docheţi şi nicolaiţi şi alţii asemenea.

Desigur, de multe ori oamenii au căzut în înşelare nu din voia lor, ci din pricina unor asemenea învăţători mincinoşi. Ba chiar şi dintre aceşti învăţători unii erau sinceri în înşelarea lor, aşa cum a fost la început Saul, cel devenit apoi Apostolul Neamurilor.

Pentru a apăra sufletele credincioşilor de aceştia şi de falsele lor învăţături, Sfinţii Apostoli au ţinut predici şi cateheze, ba le-au şi scris cuvinte de folos, lăsându-ne nouă Epistolele ce completează Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. La fel au făcut şi ucenicii Sfinţilor Apostoli, ca Sfinţii Policarp al Smirnei, Ignatie Teoforul, Clement Romanul etc. La fel au făcut şi mai departe urmaşii acestora, ca Sfinţii Bretanion al Tomisului, Niceta de Remesiana, Irineu de Sirmium sau alţii dintre strămoşii noştri, sau Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Epifanie de Salamina dintre cei de alt neam. Şi, se înţelege, se mai pot înşira încă multă vreme numele celor care, de multe ori cu preţul vieţii, au luptat cu sabia cuvântului întru apărarea Dreptei Credinţe. Toată această lucrare a Duhului prin sfinţii Săi a făcut cu putinţă păstrarea peste veacuri a Adevărului şi, prin urmare, păstrarea Bisericii lui Hristos şi a puterii ei mântuitoare.

Acestei străvechi lucrări a Bisericii încercăm şi noi a ne alătura prin lucrarea de faţă.

Lucrarea aceasta prezintă adevărul de credinţă propovăduit de Mântuitorul Bisericii Sale în comparaţie cu unele dintre numeroasele falsuri ale diferitelor secte adventiste, precum şi ale altor grupări neoprotestante. Nu avem intenţia de a combate toate rătăcirile lor, pentru că sunt mult prea numeroase pentru o scriere de popularizare cum se vrea aceasta. Dar sperăm să lămurim destul de multe din înşelările fundamentale ale neoprotestantismului în general şi adventismului în special, pentru ca orice om să poată înţelege adâncimea pieirii sufleteşti şi trupeşti pe care acestea le aduc.

Va putea fiecare, sperăm, să se întărească în Dreapta Învăţătură pe care Hristos Iisus, Lumina şi Învăţătorul lumii, ni le-a dat spre mântuire. Dar trebuie să ţinem bine minte că a cunoaşte adevărul nu e suficient; nici pentru mântuire, nici pentru întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi. „Şi dracii cred, şi se cutremură” căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.19-20). Trebuie şi să faci ceea ce e conform cu adevărul. Cunoaşterea lucrurilor din această carte va da roade adevărate, ducând şi la întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi, doar dacă va fi însoţită de trăirea în Hristos. De fapt trăirea credinţei este cea mai deplină propovăduire a adevărului.

Hristos este Lumina lumii, iar cel care iubeşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască în Lumina Adevărului. Fără Adevăr nu Îl avem pe Hristos. Desigur, nimeni dintre oameni nu deţine tot Adevărul, căci nimeni nu Îl cunoaşte deplin pe Dumnezeu. Dar hotărâtor este să ţinem tot ceea ce putem cunoaşte din Adevăr, fără a adăuga sau a scoate ceva, după cheful nostru. Încercând astfel, după ale noastre puteri, să cunoaştem şi să trăim Adevărul, vom înainta pas cu pas în Lumină, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce este, de altfel, rostul vieţii creştine, şi a tot ceea ce facem. Este, deci, şi rostul acestei cărţi.

E bine, totodată, să înţeleagă cititorul încă dintru început că această lucrare se face în duhul iubirii: iubirea de Adevăr (care este Dumnezeu), iubirea de fraţii întru Hristos şi chiar iubirea faţă de cei rătăciţi. Într-adevăr, nu suntem împotriva oamenilor care ţin de grupările adventiste ori neoprotestante. Dimpotrivă, noi suntem de partea lor, luptând împotriva înşelăciunii prin care cel rău i-a amăgit pentru a-şi irosi vieţile şi a-şi pierde sufletele. Noi le dorim cu cea mai sinceră dorinţă îndreptarea şi aşezarea pe calea mântuirii. Nu-i privim (ferească Dumnezeu!) ca pe duşmani, ci ca pe nişte fraţi atraşi pe o cale greşită, pe care îi aşteptăm şi îi chemăm spre a reveni pe calea cea bună. Şi dacă judecăm cu asprimea necesară acele fapte ale lor ce au trebuinţă de o asemenea judecată, nu punem nici o pecete asupra lor, căci ştim că multora dintre ei li se potriveşte cuvântul spus cu tristeţe şi dragoste de Sfântul Apostol Pavel pentru conaţionalii săi: „au râvnă către Dumnezeu, dar nu au pricepere” (Romani 10.2). De aceea sperăm că înarmarea creştinilor noştri cu răspunsurile adevărate la întrebările la care adventiştii şi alţii asemenea răspund cu o falsă învăţătură va fi de folos şi unora şi altora, spre buna sporire şi zidire întru Dumnezeu, spre veşnică aşezare în Lumina Adevărului.

(va urma…)

Cei trimişi la vestirea Evangheliei>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ortodoxia şi Erezia „vegetarianismului biblic”

Mihai-Andrei Aldea17 comentarii

Biblia

Există un (neo)protestantism ortodoxist, care s-a infiltrat în Biserica lui Dumnezeu prin multe mijloace: prin filme impregnate de (neo)protestantismul american, britanic, german ori scandinav, prin oameni admirabili în societate, însă despărţiţi de Biserică prin aderenţa faţă de tot felul de secte, prin cărţi, cântece şi alte opere purtătoare de mesaje (neo)protestante etc., etc.
Dincolo de canalele de infiltrare în Biserică, rămâne faptul că de la pietism la veganismul ori vegetarianismul „biblic” sunt foarte multe învăţături străine, rătăcite, care au fost primite de ortodocşi de bună-credinţă din pricina lipsei de discernământ; nu s-au informat, nu au cercetat, nu au pus la încercare cele aflate (ceea ce este, în sine, o călcare a poruncilor Duhului Sfânt – I Ioan 4.1; I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; Filipeni 3.17-19 şi 4.8-9 etc.).

Împotriva confuziei – ne-ortodoxă – dintre preţuirea faţă de post şi dispreţul sau chiar ura faţă de alimentaţia omnivoră, a apărut de curând un articol scurt dar foarte folositor scris de Părintele Constantin Sturzu, cu titlul „A fost Mântuitorul vegetarian?” (poate fi citit aici).

Poate să pară paradoxal, dar primele împotriviri faţă de acest material, împotriviri chiar violente, cu acuzaţii de „rătăcire”, vin de la ortodocşi care nu îşi cunosc propria Credinţă. Şi care, din păcate (la propriu), nu au înţelepciunea de a învăţa ceea ce nu ştiu, ci încearcă să-i silească pe învăţătorii aşezaţi de Dumnezeu să tacă ori să preia rătăcirea drept adevăr.

Însă adevărul este limpede!

Pe de-o parte, avem porunca lui Dumnezeu de a se mânca şi carne:

„Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. Voi însă naşteţi şi vă înmulţiţi şi vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi!” „(Facerea, capitolul 9.1-7)

Putem să vedem astfel că la Facerea 9.3 Dumnezeu Însuşi porunceşte omului să aibă o alimentaţie omnivoră, nu una vegană sau vegetariană.

De altfel Însuşi Dumnezeu, atunci când se înfăţişează în chipul Sfintei Treimi la Stejarul Mamvri (Facerea 18.1-33), primeşte de la Avraam şi Sarra pâine (azime), unt, lapte şi mâncare (friptură?) de viţel (Facerea 18.6-8). Nici vorbă de „regim vegetarian”, şi cu atât mai puţin „regim vegan” (sau „raw-vegan”!)!
Că Dumnezeu nu are nevoie de hrană pământeană este limpede. Ca urmare, a mâncat nu pentru sine, ci pentru noi, dându-ne pildă pentru o masă a bucuriei (pentru că nu există bucurie mai mare decât aceea de a fi împreună cu Dumnezeu!). O masă la care au stat alături vegetalele (mai precis, cerealele), lactatele şi carnea. Lecţia este atât de clară, învăţătura acestei întâlniri este atât de limpede în ceea ce priveşte alimentaţia omului, încât nu ar mai fi nevoie de niciun cuvânt în plus.

Cu toate acestea, există voci care, după emoţionale (a.k.a. pietiste) discursuri despre „bietele animale”, încearcă să spună că porunca lui Dumnezeu pentru o alimentaţie omnivoră „încetează” odată cu Noul Testament, cu venirea Domnului nostru Iisus Christos.

Discursul face apel la sensibilitatea exacerbată şi cere înlăturarea raţiunii, astfel încât să se creadă că mâncarea cărnii ar fi „incompatibilă” cu bunătatea în general, cu bunătatea lui Dumnezeu, deci şi a lui Iisus Christos în special, deci şi cu o viaţă creştină adevărată.

Ar merita aici să facem o paranteză ştiinţifică şi să dovedim că suferinţele vegetalelor sunt cel puţin egale cu ale animalelor, şi că dacă aceste suferinţe ar fi un criteriu s-ar impune să mâncăm doar piatră sau, şi mai bine, energie solară. Căci s-a dovedit ştiinţific de aproape un secol faptul că plantele simt, suferă şi reacţionează. Faptul că omul este surd la aceste forme vegetale de simţire şi suferinţă nu înseamnă că ele nu există – azi o aparatură vastă poate observa nenumărate detalii ale simţirii, bucuriilor, suferinţelor şi reacţiilor plantelor.

Există însă primejdia ca în loc de a ajuta să facem rău. Nebunia zilelor de astăzi pare să nu cunoască hotare, şi nu ar fi uimitor să ne trezim cu o asociaţie care să încerce impunerea unei alimentaţii mineral-energetice1 (a cărei logică sentimentală ar fi mai coerentă decât cea vegetarian-vegană, deşi medical şi teologic ar fi şi mai ilogică decât vegetarianismul şi veganismul).

Ca urmare, în loc să cercetăm toate afirmaţiile vegetarian-vegane zis „biblice”, o să observăm pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu şi ce ne spune el, clar, despre alimentaţia omnivoră în general şi consumul de carne în special. Desigur, în Noul Testament, ca să nu fie loc de îndoieli pe această temă!

„Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru„, ne spune Duhul Sfânt prin Apostolul Neamurilor (I Corinteni 10.25). Este oare nevoie să spunem că şi în secolul I d.Chr., ca şi astăzi, în măcelării se vindea carne? Este nevoie oare să amintim că de la muşchi de viţel sau slănină de porc la felurite organe şi păsări, măcelăriile din Romania (Imperiul Roman) vindeau o gamă de produse „carnivore” foarte bogată? Porunca este atât de clară şi categorică încât ar fi de ajuns pentru orice om onest.

„Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.„, ne zice Duhul Sfânt prin acelaşi Apostol Pavel (Romani 8.2-3).

Merită să ne oprim puţin asupra acestui cuvânt, pentru că ne învaţă şi despre rostul postului, dar şi despre alimentaţia creştinului.

Într-adevăr, postul se ţine pentru slăbiciunea sufletească pe care o avem, fiind mijloc de întărire. Dar chiar dacă cineva, ştiindu-se slab sufleteşte, alege calea postirii neîncetate, se află sub dumnezeiască poruncă de a nu osândi pe cel care mănâncă de toate, „fiindcă Dumnezeu l-a primit„!
Atât în cuvântul dinainte, cât şi în cel de faţă, se vede categoric faptul că porunca din Vechiul Testament a alimentaţiei omnivore se păstrează neschimbată în Noul Testament! Faţă de aceste cuvinte aceia care osândesc pe cei care mănâncă şi carne sunt împotrivitori faţă de Dumnezeu, Cel care a rânduit această alimentaţie omului.

Bineînţeles, dacă cei care osândesc alimentaţia omnivoră îşi asumă faptul că nu sunt creştini, discuţia se poate purta în cu totul alt fel şi cu alte argumente. Dar în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Biblie, în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Dumnezeu, vegetarianismul şi veganismul sunt, corect, strict opţiuni personale (ca cele ale călugărilor şi călugăriţelor), iar încercarea de impunere a lor, de transformare a lor în „obligaţie”, o rătăcire puternică.

Acest lucru se vede şi din multe alte cuvinte ale Noului Testament.

La Sinodul Apostolic din Ierusalim – primul sinod din istoria Bisericii – se păstrează din Legea lui Moise doar patru porunci, printre care ferirea de sânge poruncită omenirii prin Noe şi familia lui (Faptele Apostolilor 15.29, respectiv Facerea 9.3-4).

În Prima Epistolă către Timotei, inspirat de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Pavel spune un cuvânt hoarte hotărât şi foarte aspru:

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.” (I Timotei 4.1-7)

Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că se porunceşte Creştinilor, în Noul Testament, alimentaţia omnivoră? Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că Duhul Sfânt osândeşte pe faţă şi cu putere pe cei care încearcă să impună oamenilor o alimentaţie vegetariană sau vegană?

Ar fi, poate, clipa cea mai potrivită să subliniem răutatea patimii care conduce către o asemenea purtare. Pentru că ea vine de la oameni îndestulaţi, care îşi permit să compenseze aportul alimentar adus de carne, peşte, lactate şi ouă prin tot felul de vegetale şi diete pe care un om mai sărac nu şi le poate permite. Ei nu sunt oameni care trăiesc mâncând iarbă, ca vacile, caprele, găinile sau alte asemenea vietăţi. De altfel oamenii care pot trăi cu aşa ceva sunt extrem de rari – undeva la unul la zece milioane, sau şi mai rari. Cei care încearcă să impună vegetarianismul şi veganismul sunt în imensa majoritate oameni ce consumă felurite seminţe, legume, fructe etc., fără să îşi dea seama vreo clipă câtă pădure se defrişează pentru culturile lor, câtă păşune este rasă pentru culturile lor, cât este otrăvit pământul pentru culturile lor, cât este secătuit pământul pentru culturile lor. Ar fi amuzant să vieţuiască şi ei măcar un an în ţinuturile Sahelului, în care vitele pasc ierburi ce ar ucide omul care ar încerca să trăiască cu ele; să-i vedem ce ar mânca atunci, nisip sau pietre? Existenţa abuzurilor în producţia şi consumul de carne este o realitate ce nu elimină realitatea abuzurilor din agricultura dedicată consumului de vegetale. Problema reală aici nu este consumul de carne, ci abuzul, indiferent în ce direcţie.

Totodată, ca duhovnic, pot să dau mărturie că sunt foarte multe cazuri în care posturile sunt o povară foarte grea pentru familiile sărace, pentru că sunt prinse între preţurile mult mai mari pentru o mâncare vegană cât de cât consistentă şi limitele financiare şi fizice pe care le au. Ei fac această jertfă, din credinţă, dar să încerci să le impui aşa ceva pe termen nelimitat înseamnă genocid.

Este uşor să adopţi vegetarianismul sau chiar veganismul atunci când îţi permiţi fresh-uri de tot felul de fructe hrănitoare şi energizante şi în mijlocul iernii sau al altor „extra-sezoane”. Dar atunci când costul kilogramului de asemenea fructe îţi găureşte buzunarul, „porunca” veganismului devine doar o exemplificare a vechii zicale româneşti „bogatul nu crede săracului, sătulul nu crede flămândului şi sănătosul nu crede bolnavului”. O tristă mărturie a lipsei de discernământ.

Am cunoscut oameni care posteau uluitor de mult, unii fiind călugări, alţii preoţi de mir, alţii episcopi, alţii mireni… Şi la toţi am găsit deplina înţelegere a faptului că această postire, acest veganism sau raw-veganism spiritual, ortodox, este o alegere personală, pe care niciun adevărat creştin nu o poate socoti „obligatorie pentru toţi creştinii”.

Lăsând această paranteză, mă întorc la textul biblic, apropo de una dintre cele mai absurde idei invocate drept „argument” în privinţa „obligativităţii” veganismului – sau „măcar” vegetarianismului – „creştin”:

„Iisus Christos nu a mâncat niciodată carne!”

Pe de-o parte, această afirmaţie este o minciună, după cum vom dovedi îndată.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost adevărată în sine, ea nu ar fi putut servi de argument, de vreme ce Noul Testamen porunceşte repetat Creştinilor o alimentaţie omnivoră, ba chiar şi, textual, consumul de carne.

Şi, pe acelaşi considerent aberant („Christos a făcut sau nu a făcut cutare lucru”) ar însemna că trebuie să fim toţi bărbaţi (Iisus Christos a fost bărbat), că trebuie să fim toţi Evrei (Iisus Christos a fost Evreu), că trebuie să fim toţi rabini (Iisus Christos a fost rabin), că trebuie să fim toţi tâmplari (Iisus Christos a fost tâmplar), că trebuie să mergem toţi la sinagogă (Iisus Christos mergea la sinagogă), că trebuie toţi să vindecăm paraliticii printr-un singur cuvânt şi în general să vindecăm toţi bolnavii care vin la noi (ceea ce Iisus Christos a făcut de mai multe ori), că trebuie toţi să purtăm o cămaşă ţesută dintr-o singură bucată (cum a purtat Iisus Christos), că trebuie să prefacem apa în vin dacă se termină vinul la o nuntă (mulţi s-ar bucura de asta!), că trebuie să ne răstignim, să murim pe cruce şi să înviem (aşa cum a făcut Christos) etc., etc.

Este evident că asemenea pretenţii sunt iraţionale, delicat spus. Şi că ceea ce păstrăm sau nu din ceea ce a făcut Domnul ţine de ceea ce El ne-a spus că trebuie ţinut. De pildă, să mâncăm carne! (Am arătat mai sus cum Duhul Sfânt, trimis de Iisus Christos de la Tatăl, a poruncit aceste lucruri, ceea ce este totuna cu o poruncă dată de Fiul lui Dumnezeu.)

Dincolo de aceste lucruri atât de limpezi, la fel de limpede este şi faptul că Iisus Christos a mâncat carne.
Trebuie subliniat întâi faptul că orice obicei alimentar neobişnuit al proorocilor era semnalat în Biblie (ca la Ioan Botezătorul – Matei 3.4, Marcu 1.6). Ceea ce li s-a părut „neobişnuit” în alimentaţia Domnului nostru Iisus Christos criticilor săi a fost tocmai faptul că nu ţinea regulile alimentare ale nazireilor sau altora asemenea. De aceea a fost numit „mâncăcios” şi „băutor de vin”, om căruia îi place să mănânce „cu păcătoşii”. A pretinde că aceşti păcătoşi mâncau numai de post este mai mult decât aberant; un asemenea regim alimentar al păcătoşilor ar fi fost atât de uluitor încât era imposibil să nu fie consemnat. Dar! Pentru că cei care sunt orbiţi de fanatism sunt gata să nege tot ce nu-i izbeşte în ochi, o să dăm exemplu direct de un caz în care Mântuitorul a mâncat carne împreună cu ucenicii Săi!

Citim în Scripturi:

„În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?

Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.

Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.” (Matei 26.17-21; a se vedea şi Luca 22.7-16)

Textul poate să pară de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă Sărbătoarea Azimelor sau Paştele Evreilor. Este o sărbătoare poruncită în Vechiul Testament, pe care, iată, au ţinut-o şi Domnul nostru Iisus Christos şi ucenicii Săi. Ce rânduială avea această cină din Paştile Evreilor? Cităm din Scripturi:

„În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare. Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie deajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied, să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din sângele lui Şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.” (Ieşirea 12.3-11)

După cum se vede, exista un singur fel în care se putea ţine această sărbătoare: mâncând miel sau ied fript!

Iar, după cum a spus El Însuşi, Iisus Christos a mâncat Paştile cu ucenicii Săi, adică a mâncat miel sau ied fript împreună cu ei. Să mai amintim faptul că de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale – petrecută în Nazaret fără evenimente deosebite, după cum arată Evangheliile – Domnul nostru Iisus Christos prăznuise în fiecare an Paştile împreună cu ceilalţi Evrei? Ceea ce, de altfel, va face şi cu ucenicii Săi în cei trei ani de activitate publică.

Este limpede, prin urmare, că după mărturia Bibliei, ucenicii Domnului au mâncat carne împreună cu Acesta şi apoi în călătoriile lor, că Duhul Sfânt a poruncit Creştinilor să mănânce şi carne şi să nu numească „spurcată” această mâncare (Faptele Apostolilor 10.10-16; I Timotei 4.1-7) etc.

Dacă adăugăm la această realitate biblică şi mărturia Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice şi a întregii experienţe a Bisericii lui Dumnezeu, o să vedem că totdeauna Creştinii au privit practicile vegane sau vegetariene ca foarte bune pentru cei care le pot duce. „Impunerile” în această privinţă sunt hotărnicite de Duhul Sfânt la zilele de post (miercuri, vineri, cele patru posturi mari de peste an etc.). În rest, alimentaţia a fost şi este omnivoră pentru cei mai mulţi dintre Creştini.

În încheiere, merită să amintim faptul că o alimentaţie creştină omnivoră nu înseamnă îmbuibare, abuz, exces.

Românii Vechi mâncau carne cu mult mai multă măsură decât s-ar înţelege din „literatura gastronomică” romantică sau post-romantică. Mielul haiducesc era minunat, doar că se mânca o singură dată în an (de obicei de Paşti). Viţelul îngrăşat era o bucurie păstrată de obicei pentru cununiile din sat. Zama de pasăre se făcea Duminica, aceeaşi carne fiind folosită şi pentru friptura de pasăre. Cei care munceau din greu şi uneori copiii în creştere primeau uneori ceea ce astăzi numim mezeluri (cârnat, muşchi afumat, slănină etc.), cu măsură. Baza alimentaţiei româneşti vechi era constituită de ciuperci, peşte, lactate şi rădăcinoase (napi, morcovi, sfeclă, păstârnac etc.), la care se adăugau felurite legume şi zarzavaturi, ouă, fructe şi carne, precum şi, bineînţeles, mierea şi băuturile din fructe (sucuri de fructe, sicheră, mursă, vin etc.) sau alte părţi ale plantelor (socată, ceaiuri). Altfel spus, Românii de demult, cu o sănătate şi o putere de muncă greu de egalat în zilele noastre, mâncau şi carne, însă aceasta era pentru ei doar un aliment secundar; cu rostul şi greutatea sa, dar până la urmă secundar. Şi, trebuie subliniat, posteau cu multă dăruire, adesea la acelaşi nivel cu călugării.

Cred că era nevoie să amintim aceste lucruri, pentru a nu se crede că o alimentaţie omnivoră înseamnă abuz de carne sau alimentaţie carnivoră. Ştiu că nu e logică o asemenea confuzie, dar secolul XXI pare să rămână în istorie drept secolul confuziilor (agresive), astfel încât e nevoie de mai multă precizie…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Eventual pornind de la gluma „Veganule care mănânci o salată, nu uita că prin asta ai lăsat flămând un iepuraş!”, pe care ar fi în stare să o ia ad litteram.

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În prima parte a acestui mic studiu am prezentat cele două căi pe care lucrează deznaţionalizarea (forţă şi viclenie), ca instrument al neopritei lupte dintre puterile lumii (fie ele mici sau mari). De asemenea, am prezentat câteva curente deznaţionalizatoare devenite clasice (latinismul apusean, pseudo-alegerea între Dumnezeu şi naţionalitate, neo-naţionalismul comunist) şi o vastă mişcare deznaţionalizatoare de astăzi, Dacismul. Am arătat câteva din principiile prin care acesta încearcă să-i convingă pe Români să-şi abandoneze neamul, să renunţe la însuşi numele de Român şi România, să adopte o „naţionalitate” inventată de unii sau alţii dintre ideologii (neo)comunişti. Am menţionat pe scurt falsificarea de către Dacism a Dacilor, Tracilor şi Romanilor, în cadrul eforturilor de deznaţionalizare a Românilor prin atragerea către o altă identitate naţională (cea a „Dacilor”, „Tracilor”, „Geţilor”, „Agatârşilor” etc. născociţi de grupările daciste, străini realităţii istorice şi, evident, străini de ceea ce sunt Românii de două mii de ani). Am încheiat amintind de încercările de a pretinde o vechime a Dacismului inexistentă, inclusiv prin invocarea unor nume ca cel al lui Mihai Eminescu. Vom încerca să prezentăm aici, pe scurt, texte eminesciene care să lămurească lucrurile, să ne arate în ce măsură Mihai Eminescu a fost adeptul vreunui curent dacist sau, dimpotrivă, al iubirii sănătoase faţă de Neamul Românesc.

B. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam
Atâta foc, atâta aur,
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte… 

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Pentru că este invocat adesea de felurite grupuri daciste ca un fel de „adept al Dacismului” şi al „dacizării Românilor”, Mihai Eminescu trebuie studiat spre a fi înţeles întru adevăr.
Sunt câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns:
1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? Socotea că suntem Daci sau Români?

Fără să facem aici un studiu extins, bazându-ne pe textele eminesciene ca atare, putem constata că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, privindu-i cu romantică nostalgie şi arătând că aceşti Străbuni ai Românilor merită respect şi dragoste. De asemenea, Mihai Eminescu a socotit că Dacii sunt dispăruţi ca neam, trăind prin moştenirea păstrată de Români. Dar, şi trebuie să amintim acest lucru de la început, Mihai Eminescu nu s-a limitat nicio clipă la dragostea şi respectul faţă de Daci. În primul rând, Romanii au ocupat, după cum vom vedea, un loc cel puţin la fel de însemnat în sufletul, gândirea şi viaţa lui Mihai Eminescu. În al doilea rând, Mihai Eminescu nu a uitat nicio clipă faptul că Dacii erau o ramură a Tracilor, şi că Românii sunt urmaşi nu doar ai Daco-Romanilor, ci ai Traco-Romanilor.
Cităm:

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Revenind la Daci, să ne amintim că şi în Memento mori, şi în Rugăciunea unui dac, găsim o nostalgie romantică faţă de aceşti Străbuni, înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, legaţi de natură, trufaşi, înclinaţi spre blesteme (inclusiv auto-blesteme), politeişti etc.
O nostalgie la fel de romantică există şi în Memento mori şi în alte scrieri faţă de Romani, de asemenea înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, ordonaţi, autoritari, trufaşi, politeişti etc.
În hotarele cunoştinţelor secolului al XIX-lea Mihai Eminescu se arată nu doar a fi fost un istoric erudit, ci şi un sintetizator de excepţie, izbutind să găsească asemănările şi deosebirile celor două popoare, frumuseţile şi scăderile celor două civilizaţii. Iar dacă pe Daci îi priveşte ca stinşi, pe Romani îi priveşte ca decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice cum trebuie. Dovada fiind, pentru Mihai Eminescu, chiar Românii. Pe care, în Memento mori, în secţiunea dedicată Romanilor, îi introduce astfel:

„Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă ­ de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei ­ și dacă mor ei ­ suntem noi nemuritori?…

Strănepoții?… Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de pieire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor… P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe umilice de sclavi, de cerșitori ­
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc… Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”

În faţa acestui text, în care Românii sunt văzuţi de Mihai Eminescu drept urmaşii drepţi şi ultimi ai Romei vechi – şi nu ai celei germanice, papistă!-, în care continuitatea dintre Romani şi Români este atât de clar înfăţişată, nu poţi să nu te îngrozeşti de răutatea mincinoasă a propagandei daciste.
Căci, da, este limpede că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci – pe Dacii adevăraţi, aşa cum sunt mărturisiţi de izvoarele antice, nu cei născociţi de comunişti şi neocomunişti. Şi tot limpede este că privindu-i pe Daci ca pe unii dintre Străbunii noştri, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat şi pe Romani, pe trunchiul cărora altoindu-se Dacii au născut Neamul Românesc.
Desigur, cine vrea poate să conteste această viziune – aşa cum oricine poate contesta orice. Dar este viclean şi neruşinat să-i atribui lui Mihai Eminescu acest Dacism contemporan, anti-românesc şi deznaţionalizator. A răstălmăci atât de urât şi nedrept cuvintele şi ideile cuiva este profund dezonorant. În faţa unei asemenea purtări înşişi Dacii, dacă ar mai trăi, ar răspunde cu armele, distrugându-i – după obiceiul dacic – pe cei care le batjocoresc numele, legându-l de asemenea practici mizerabile.

Dar, cutremurător, presimţind o asemenea otravă anti-românească, din vederea seminţelor pe care străinii le răspândeau şi atunci, Mihai Eminescu scrie şi următoarele:

„Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.
Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
[…]
A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimenea nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimenea nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
(Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

şi

„Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
(Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

şi, referitor la forma cea mai răspândită a Dacismului de secol XIX, formă numită, mai des, „daco-românism”…

„… o invenţie austro-rusească, făcută spre a fi opusă de o putere celeilalte […]
… e de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II şi Ecaterina II sunt părinţii ideii daco-române, ceea ce se probează printr-o sumă de documente.”
(Mihai Eminescu, Imperiile vecine şi Daco-România, în Timpul, 2 Octombrie 1880)

Am citat pe larg aceste texte eminesciene deoarece ele aduc lumină şi în privinţa poziţiei lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Românească (Ortodoxă), pe care o apără sistematic. Merită amintit aici că Mihai Eminescu a avut un traseu obişnuit pentru un om inimos şi inteligent, începând cu un patriotism afectat de concepţii de stânga în tinereţe, pentru ca după întâlnirea cu Apusul să meargă spre Conservatorism (adică în dreapta spectrului politic) şi să treacă de la romantism şi sincretism la o apropiere tot mai mare de Biserică (în ultimul deceniu din viaţă începând să se spovedească periodic la Mânăstirea Putna şi să înţeleagă tot mai mult Ortodoxia). Dar chiar şi în perioada sa de început, în care se afla la distanţă de viaţa creştină, Mihai Eminescu a dovedit neîncetat respect faţă de Biserică şi a apărat-o în toate privinţele. Cunoştinţele sale istorice profunde unite cu patriotismul său îl duceau la o concluzie logică, elementară: Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). Pe această linie de gândire, pentru administraţiile locale Mihai Eminescu vedea existenţa a trei îndatoriri fundamentale: „biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune”  (Mihai Eminescu, Timpul, 6 Decembrie 1881). Biserica fiind pentru Eminescu, după cum se vede, cea dintâi.
De asemenea, se vede în aceste texte, şi în altele pe care le prezentăm, precum şi în multe pe care le-am lăsat deoparte, faptul că Mihai Eminescu pune pe primul rând interesul şi dezvoltarea naţiunii, Statul fiind privit – extrem de corect şi extrem de rar astăzi – ca o anexă sau o unealtă a interesului naţional; iar în cazul încălcării acestui statut, ca sistem parazitar. Şi, în sfârşit, aceste citate arată dragostea şi respectul gânditorului român faţă de popor; ale cărui lipsuri le vedea foarte bine, dar văzându-i, totodată, şi uriaşele calităţi, dar mai ales nesfârşitele suferinţe.
Şi, desigur, în afară de toate acestea se vede limpede poziţia eminesciană faţă de Dacism. Pe care îl socoteşte, documentat, o născocire austro-rusească.
Şi are dreptate, deşi s-ar cuveni să adăugăm că anumiţi principi ai Transilvaniei, Unguri de origine, au avut şi ei rolul lor în apariţia acestui curent. Acest Dacism de secol XVI-XVII a apărut pe fondul cuceririi Ungariei de către Turci. În lipsa micului imperiu-regat din trecut, Ungurii au privit către cele trei Ţări Româneşti rămase neocupate de Turci – printr-o continuă jertfă a Românilor. Şi s-au gândit că invocarea amintirii Daciei poate asigura o unire sub conducerea lor. Ideea avea să fie preluată mai târziu de Papalitate, Austria şi Rusia şi folosită în diferite moduri, după interesele lor, născând ulterior şi Dacismul comunist şi formele neo-comuniste de astăzi.
Pentru Mihai Eminescu, la fel ca pentru Românii din trecut, România nu se putea mărgini la Dacia, ci trebuia să cuprindă, fie şi doar spiritual, dacă nu politic, cea mai mare parte a Românimii.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Deci întorcându-ne la întrebările puse mai sus, observăm că cea privitoare la poziţia lui Mihai Eminescu despre Dacism este cu atât mai necesară cu cât există un citat repetat insistent de adepţii Dacismului:
„În România totul trebuie dacizat„, sau, cu o formă ceva mai restrânsă şi mai aproape de adevăr,
„[Eminescu a spus:] totul trebuie dacizat„.
Citatul este scos din context şi trunchiat, se cuvine să o spunem de la început.
Este smuls dintr-un articol fără titlu, apărut în 1881 în Timpul (pe 29 Iulie) şi reluat ulterior sub numele „Pătura superpusă„.
Articolul este o replică dată unui ziar comunist/de stânga/liberal din epocă (tipic pentru propaganda anti-românească, acel ziar este intitulat… Românul) şi care atribuia lui Mihai Eminescu – şi ziarului Timpul – o ideologie a antagonismului dintre Moldoveni şi Munteni.
Mihai Eminescu neagă categoric a avea asemenea idei şi subliniază faptul că există o singură rasă românească (termen adeseori sinonim celui de naţionalitate în epocă, dar peste care s-a suprapus, tot mai mult, o pătură străină de fanarioţi şi alţi alogeni, „un element nou şi hibrid„.
Cităm:

„Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s- au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung , la Tîrgovişte, la Târgu- jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
[…]
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană , vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n- avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.”
(Mihai Eminescu, în Timpul, 29 Iulie 1881)

Trecem aici de nădejdea lui Mihai Eminescu de a vedea în 1921 o Românie liberă de pătura suprapusă de străini ce conduc România antiromâneşte pretinzându-se, totodată, Români. O nădejde ce nu s-a împlinit nici astăzi, la aproape 100 de ani de la 1921…
Dar pentru a rămâne la subiectul nostru observăm dragostea lui Eminescu faţă de naţiunea română, faţă de limba română, faţă de orânduirea socială românească, faţă de Biserica românească, faţă de tot ceea ce este românesc. A interpreta în acest context afirmaţia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte” ca una anti-românească, aşa cum o face Dacismul, este imposibil pentru o minte raţională. Dimpotrivă, afirmând unitatea elementului românesc din Dacia ca premiză pentru afirmaţie, şi aşezând-o într-un context al naţionalismului românesc, Eminescu arată clar că prin termenul respectiv se referă la recâştigarea dominaţiei româneşti – politic, economic, religios, cultural, militar etc. – cel puţin în hotarele Daciei. Înţelesul nu este doar clar, ci revine şi în alte contexte, comentatorul Scrierilor politice observând, de exemplu, că „În împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.„.
Ceea ce „ratează” şi adepţii Dacismului, şi alţi interpretatori ai lui Mihai Eminescu, este faptul că în gândirea acestuia – ca şi în cea a lui Mircea Vulcănescu şi altora asemenea – România nu se reduce la Dacia!
Scrierile lui Mihai Eminescu despre Românii din sud, sau de dincolo de Tisa, înspre Apus, ori de Nistru, înspre Răsărit, stau mărturie a viziunii unei Românii care trebuie să îmbrăţişeze toată Românimea! O viziune, de altfel, elementară (după cum o arată, pe fapte – ale străinilor, din păcate – şi Eminescu). Orice naţie cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara nu este Statul! Orice naţiune cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara îmbrăţişează pe fiii ei oriunde ar fi aceştia! Repet în acest context un principiu fundamental, pe care l-am mai spus şi-l voi spune cât trăiesc:
Oriune este un Român este o Românie!
sau, altfel spus,
România este oriunde este un Român!

Cum privea Mihai Eminescu România ca Ţară a tuturor Românilor se vede limpede dintr-o poezie pe care, deşi am mai publicat-o, o redăm aici în întregime:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arme cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

În contrast cu aceste dorinţe puternice şi înălţătoare ale unui suflet liber stau tinerii prăbuşiţi în viclenia deznaţionalizării prin robia plăcerilor, lene, laşitate şi alte asemenea patimi:

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cadeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Pentru orice om cu conştiinţă această poezie este cutremurătoare. Şi credem că pe un om sincer, care îşi caută rădăcinile cu onestitate, îl va zgudui şi îl va trezi.
Este cutremurător să vezi cum aceleaşi patimi înrobeau tineretul deznaţionalizat de atunci şi de astăzi – este efectul unei politici unitare în ideologie, deşi schimbătoare în forme, politica masono-comunistă.
Este cutremurător să vezi cum Mihai Eminescu, cel declarat de propagandiştii neo-comunişti drept „dacist”, încearcă să-i trezească pe tineri prin amintirea trecutului glorios al Străbunilor Romani, prin amintirea faptelor măreţe ale unui Cezar sau Traian…
Este cutremurător să vezi cum stă, în faţa minciunilor moderne care îi viclenesc pe Români să aleagă între Străbuni, mărturia iubirii de Străbuni a lui Mihai Eminescu, iubire ce îi îmbrăţişează pe Romani şi Daci împreună.

Reluăm, mai pe larg, un citat eminescian fundamental:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei „patriotice”? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)

Credem că, deşi pe scurt faţă de volumul operei eminesciene, am lămurit întrebările puse la început.

Mihai Eminescu i-a iubit pe Străbuni, respectându-le identitatea şi istoria, dar ştiind să facă deosebirea între ei şi Neamul Românesc. Romanii, Dacii ca ramură a Tracilor şi aceştia din urmă ca întreg şi-au avut locul lor în legătura cu Străbunii, văzută de Mihai Eminescu drept esenţială pentru Românism.
Mihai Eminescu a văzut Dacismul secolului al XIX-lea ca o capcană anti-românească, pe care Austria şi Rusia au iniţiat-o şi folosit-o împotriva Românilor, şi care le-a adus acestora enorm de multe suferinţe.
Mihai Eminescu a visat o Românie a tuturor Românilor, nu la una mărginită la Dacia; deşi a ştiut că eliberarea Românilor şi construirea României Mari (cu adevărat mare!) poate începe doar din Dacia, de la Nistru pân’ la Tisa…
Mihai Eminescu a văzut ocuparea Regatului Român de o pătură superpusă (suprapusă, am zice astăzi), eterogenă dar categoric ne- şi chiar anti- românească.
În faţa tuturor acestor greutăţi, ameninţări, încercări etc. Mihai Eminescu a văzut câteva mijloace de rezistenţă şi înălţare fundamentale: Biserica, Românismul, munca inteligentă, legătura cu străbunii, cultura şi cultivarea, independenţa faţă de culturi şi puteri străine, vârtutea militară (ostăşească) şi vitejia.

Pentru oricine cunoaşte într-adevăr opera eminesciană – fie şi doar poezia, ori doar publicistica – este limpede că încercările adepţilor Dacismului de a-l confisca pe Mihai Eminescu şi a-l anexa lucrării lor de deznaţionalizare a Românilor sunt doar o mărturie de profundă imoralitate. Ideologia în cauză este respinsă clar de Mihai Eminescu, cel care a iubit Biserica Românească şi Neamul Românesc mai mult decât propria viaţă. Cel care în faţa abia născutelor dispute dacisto-latiniste a concluzionat categoric: Suntem Români şi punctum!

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care n-au înţeles, dăm răspunsurile sintetice la întrebările puse la început:

1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci.

2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Romani.

3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu a fost împotriva Dacismului, socotindu-l un instrument străin destinat distrugerii Românilor.

4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
Răspuns: Mihai Eminescu a socotit Biserica Ortodoxă Română Maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică românească, azilul de mântuire naţională în ţările în care Românul nu are stat.

5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Român. Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? România. Socotea că suntem Daci sau Români? Români.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă