Trei bunătăţi cu napi… sau cam aşa ceva

Despre strămoşeştii napi, atât de uitaţi de Românii de astăzi, am mai vorbit în „Napii, rădăcinile din care mâncau Străbunii„. În această seară mai dăruiesc, celor doritori, câteva reţete vechi cu napi. Voi fi sincer şi voi recunoaşte că nu le-am încercat, pentru că, din păcate, găsesc foarte greu napi… Dar, cum se zice, le-am primit, le dau mai departe. Şi aştept să-mi spuneţi dacă şi cum pot fi îmbunătăţite!
Amintesc şi aici faptul că sunt doar un amator în ale bucătăriei (deci nu trageţi în pianist, face şi el ce poate!, cum se spunea în Vestul Sălbatic oarecând). Dau mai multe variante de pregătire în cadrul aceleiaşi reţete, iar cantităţile sunt orientative. Eu mă conduc mai mult după aromă şi gust decât după cantităţi fixe, socotind eu că uneori piperul e mai iute decât altădată, că oţetul care nu este industrial e unori mai acru, alteori mai puţin acru şi tot aşa. Deci, le potrivesc după cum simt eu că se armonizează. Totul este să iasă bine, ceea ce îmi doresc din tot sufletul pentru toţi cei care gătesc! 🙂

1. Salată de napi cu slănină

Se taie în cubuleţe o bucată de slănină de cam 100 grame şi la fel o bucată de telemea de vacă (sau bivoliţă şi vacă) de aceeaşi greutate. Dacă slănina este mai sărată, se va desăra puţin telemeaua.
Se curăţă unul sau doi napi (undeva la 300 de grame sau puţin mai mult, după gust), cu un „cojitor” de morcovi. Se taie tot cubuleţe, se adaugă şi câteva ramuri de frunze de nap tocate ca pătrunjelul.
Se spală şi toacă o salată mică.
Se amestecă bine totul.
Se pune alături un vas cu sos de muştar şi oţet, astfel încât fiecare să îşi toarne după gust.

În afară de sare, poate fi adăugat şi puţin piper (preferabil alb, după părerea mea), pentru cei care vor o mâncare mai condimentată, dar acesta se adaugă la început în amestecul de slănină şi brânză. Dacă se adaug de la început şi ceapă verde (este deja alt gust!), aceasta se va adăuga doar la slănină, amestecul cu brânza şi vegetalele fiind făcut după aceea, cu puţin înainte de servire.
Salata poate fi însoţită de ceapă verde, întreagă sau tăiată rondele.

În sfârşit, există şi varianta în care se foloseşte boia de ardei… la fel ca la ceapa verde pentru boia de ardei iute, sau peste un amestec de slănină şi brânză pentru boia de ardei dulce.

Gustul puternic de slănină şi bânză telemea (unii pun şi/sau bucăţi de brânză Brie, o alegere inspirată, cred eu) vine într-un contrast clar cu gustul dulce al napului, sosul de muştar şi oţet completând o compoziţie veselă, energizantă, perfectă pentru oameni care iubesc munca… sau care au de gând să se veselească (o horă este un însoţitor perfect pentru această mâncare!). 

2. Salată de napi şi ţelină cu carne

Se fierb 250 de grame de carne (zeama, desigur, poate fi foarte folositoare…), cu puţină sare, cimbru, o frunză de dafin şi puţin piper verde sau negru boabe.
(Se poate folosi carne de pui, de curcan, chiar şi de viţel sau porc dacă este fragedă şi fără grăsime.)
Deosebi, se curăţă o ţelină medie şi se dă pe răzătoare. La fel se face şi cu doi sau trei napi. Se toarnă peste rădăcinile rase două linguri de oţet de miere (nu oţet balsamic, strică toată aroma napilor şi ţelinei) şi între una şi trei linguri de untdelemn (dacă e de floarea soarelui, ceva mai mult, dacă este de măsline, mai puţin); de asemenea, se adaugă sare şi puţin piper (amestec) ori busuioc. Se amestecă bine, apoi lasă la rece.
Când s-a fiert carnea, se scurge şi se lasă la răcit sub un capac (sau sub o strachină pusă pe dos…). După gust, poate fi tăiată felii, fâşii sau cuburi, dar important este să nu fie prea măruntă.
Se amestecă apoi cu rădăcinile rase.
Există varianta în care carnea se taie fiind caldă, astfel încât să fie în contrast cu răceala rădăcinoaselor.
Alta presupune păstrarea la rece timp de o oră sau două, astfel încât sucurile să pătrundă reciproc, dând o anume armonie superioară.
Maioneza ori sosul de maioneză însoţesc „obligatoriu” – aşa se zice! – acestă salată.
Câteva felii de lămâie, sare şi piper sau busuioc în amestec stau bine alături, ajutând la delicate ajustări gustative.

Salata are un contrast mediu, dar destul de surprinzător, între aroma cărnii şi gustul şi aroma rădăcinilor rase. Gustul cărnii se potriveşte însă foarte bine cu cel al vegetalelor, iar sosul – dres după gust cu puţină lămâie – întregeşte muzica liniştită a acestei salate.

3. Pastă de peşte cu napi

O mâncare ce pare pentru copii, dar care poate fi o bucurie pentru oricine, de fapt. (Şi, ca să fim sinceri, toţi suntem copii, doar ne prefacem că am uitat!)
În primul rând avem nevoie de carne de peşte fără oase.
O soluţie simplă, dar nu prea sănătoasă, este peştele din conservă. Preferabil este fileul sau curăţarea, cu răbdare, de oase, a unui peşte obişnuit, cu „preparare personală”. Cea mai bună fiind fierberea la aburi, cu câteva felii de usturoi şi foarte puţin piper negru, poate şi câteva frunze de salvie. Pentru cine vrea aceeași aromă, dar ceva mai puțin usturoiat, în loc de piper poate pune busuioc.
Se fierb doi napi, se adaugă două gălbenuşuri de ou (fiert tare!) şi, desigur, peştele, apoi se fac pastă în maşina de tocat sau blender. Puţin oţet şi puţină sare se pot adăuga după gust (nu mult, pentru că se poate completa oricând!).
Pasta se pune apoi într-o tavă unsă cu unt topit sau untdelemn, fiind îndesată cu o lingură astfel încât să nu aibă aer prins în ea. Se acoperă cu o hârtie cerată (sau cu folie de plastic alimentară – nu folosiţi aluminiu la gătit!) şi se lasă la rece… cam 12 ore.

Pasta de peşte cu napi este acum gata pentru a fi folosită.
a) Se poate răsturna cu grijă pentru a fi decorată cu maioneză, frunze verzi, felii de sfeclă roşie etc., fiind servită ca atare.
b) Se poate tăia în dreptunghiuri sau alte forme şi folosi pe pâine – prăjită sau nu -, pentru gustări pentru copii… de toate vârstele; desigur, pe pâine se poate pune unt, iar deasupra pastei o felie subţire de brânză ori caşcaval. (Un prieten îmi spune că ar merge şi o felie de şuncă peste care să vină una, subţire, de castravete murat…)
c) Se poate folosi în cubuleţe la întregirea unei salate de roşii, de salată şi roşii, de salată simplă etc.

––––––––––-

După cum se poate vedea, ultimele două sunt reţete vechi, pentru care trebuie ceva răbdare. În România Străveche „fast food” erau fructele proaspăt culese, poamele deja uscate de mama, smântâna ”şterpelită” din ulcelele puse la rece pentru smântânit şi altele asemenea. De gătit, totdeauna se gătea aşa cum se cuvine, temeinic. Nici măcar nu se gândea cineva că „trebuie răbdare”, pentru că… aşa se gătea!

Se poate vedea că reţetele sunt gândite astfel încât bucătarul sau bucătăreasa au multă libertate în alegerea condimentelor… Mi se pare firesc.

Dacă le-aţi făcut şi v-au plăcut, să-mi spuneţi şi mie să mă bucur că v-am dat o idee bună! Dacă nu au ieşit bine, extratereştrii sunt de vină, să-mi spuneţi să-i pedepsim! 😀

Mihai-Andrei Aldea

Napii, rădăcinile din care mâncau Străbunii

Napul (Brassica rapa sau Brassica napus…) este o rădăcină aproape uitată în România de astăzi, dar ce i-a hrănit pe Străbuni mii şi mii de ani. Şi care a făcut parte din Cultura Veche Românească – desigur, în adesea dispreţuitul, dar totuşi esenţialul nivel material (avem, suntem şi trup!). Pentru că ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului – cunoscut şi ca Postul Sfintei Marii – am zis, mai ales că mâine este şi dezlegare la peşte (!!) să adaug la reţeta obişnuitului borş de peşte de altădată să adaug şi napul. Care poate însoţi foarte bine peştele prăjit, aşa cum poate să fie şi parte a borşului de peşte dar şi a oricărui ghiveci de legume sau a oricărei ciorbe de legume… şi tot aşa!

Napul are trei forme sub care este sau a fost cunoscut în România: napul alb, napul galben şi napul porcesc (acesta nefiind, de fapt, nap propriu-zis, deci nu ne vom ocupa de el acum).

Cel mai răspândit la noi a fost napul alb, mai numit şi nap mic sau, glumeţ, ridichea uriaşă.
Acest ultim nume este foarte folositor, pentru că vă ajută să-l identificaţi repede: seamănă cu o ridiche de lună mare, doar că în loc de roşul acesteia are o culoare purpurie, chiar spre violet uneori. Sunt însă şi variante roşii – care arată chiar ca nişte ridichii uriaşe – dar şi unele la care partea colorată este aproape verde.
(Alte nume sunt măr-de-pământ şi gulie, ultimul fiind folosit pentru multe rădăcini rotunde cunoscute de Români. Cuvântul nap vine direct din latinul napus.)

napi.jpgNapul alb, zis şi „ridichea uriaşă”

Napul alb, numit ştiinţific Brassica rapa, se poate mânca – şi se mânca pe vremuri – crud. Asta însă doar atunci când este tânăr. Atunci are un gust răcoritor, plăcut şi este foarte întăritor, datorită mineralelor şi vitaminelor pe care le conţine. Era foarte iubit de copii, fiind în urmă cu multe secole una din rădăcinile preferate ale acestora, alături de usturoi, ceapă sau morcov. Făcea parte din „meniurile” cu ciuperci şi fructe de pădure pe care le alcătuiau copiii Românilor aflaţi cu felurite treburi – sau… cu joaca – pe coclauri.
La maturitate, napul alb este uşor amărui, acest lucru fiind asociat în trecut de Români cu calităţi hepatoprotectoare, dar este în acelaşi timp şi dulceag. De fapt gustul seamănă cu un amestec între morcov şi cartof, cu o oarecare nuanţă de… ridiche. Aroma este plăcută, dulce. (Trebuie să subliniem faptul că soiurile de napi au gusturi şi arome uşor sau chiar puternic diferite.)

Napul alb este o bombă de vitamine, minerale şi antioxidanţi, spre a nu aminti de fibrele vegetale sănătoase pe care le oferă. Din aceste puncte de vedere superioritatea sa faţă de cartof este covârşitoare!
Ca pildă, la 100 de grame de nap alb avem 21 de miligrame de vitamina C!
Asta înseamnă că 300 de grame de nap alb dau doza zilnică de vitamina C!
Aceeaşi cantitate are doar 28 de calorii (nu kilocalorii!), faţă de 76 de calorii la 100 g cât are cartoful!
Dacă adăugăm la aceasta faptul că are 0 (zero) grăsimi, 0 (zero) colesterol, 6 g de carbohidraţi la suta de grame (cartoful are 17 la aceeaşi cantitate!), dar şi Vitamina A, Vitamina K, Omega 3, Calciu (asimilabil!) , Fier (asimilabil!) şi altele asemenea… cred că deja am cucerit pentru napul alb pe toţi cei interesaţi de o hrană sănătoasă.

Sucul crud de nap alb era folosit în trecut şi pentru igiena personală. Era, de fapt, una dintre „armele secrete” ale Românilor – şi nu numai – împotriva transpiraţiei. Pus pe picioare şi încheieturi avea un rol esenţial în combaterea mirosului urât şi păstrarea curată a unor zone altfel foarte expuse (inclusiv apăra picioarele de eventualele atacuri ale ciupercilor care chinuie atât pe mulţi). Sucul fiert de nap alb era folosit pentru îngrijirea (pielii) picioarelor, ajutând mult la îndepărtarea bătăturilor, vindecare crăpăturilor apărute în piele etc.

Frunzele de nap alb sunt comestibile şi hrănitoare, pline de săruri minerale şi vitamine. Erau folosite şi în supe sau ciorbe, salate etc.

Napul galben, numit ştiinţific Brassica napus (ori Brassica napobrassica), seamănă oarecum cu ţelina, având însă partea de sus de un violet închis ori verde caracteristic. Pulpa rădăcinii este uşor gălbuie, devenind însă şi mai galbenă prin gătire.

Trei soiuri de nap galben.pngNap galben (culoarea se referă în primul rând la pulpă)

Foarte apreciat şi folosit în Nordul Europei, napul galben este rezistent la frig şi creşte bine acolo unde este greu de cultivat altceva. Astăzi este cunoscut şi sub denumirea scandinavă, rutabaga, adică „rădăcină îndesată”, denumire foarte răspândită la americani. În alte părţi este denumit nap suedez. De fapt însă el a apărut la Românii (Vlahii) din Moravia sau Tatra, ca o încrucişare între varza sălbatică şi napul alb, ceea ce a dat noi calităţi acestui nap, printre care şi o extraordinară rezistenţă la frig. Se spune chiar că cel mai bun gust – şi cele mai bune calităţi nutritive – le capătă după brumă. Preluat de Cehi şi de la ei de Germani, a ajuns în Scandinavia, unde a căpătat o popularitate uriaşă, devenind rădăcinoasa naţională. Astăzi este răspândit în întreaga lume, mai ales în zonele reci.

CUM SE GĂTEŞTE NAPUL?

ÎN AFARĂ DE CURĂŢARE, EXACT CUM SE GĂTEŞTE CARTOFUL!
De fapt în imensa lor majoritate „reţetele cartofului” sunt, la origine, reţetele napului.
Napul poate fi tăiat exact ca şi cartoful şi pregătit fie în forma de napi prăjiţi, de napi româneşti (cu busuioc, usturoi, rozmarin etc.), de terci sau piure (că ne-am franţuzit bine!), de mâncare de napi, de ghiveci, de ciorbă de napi etc.
Doar că este mai nutritiv şi mai puţin „caloric” şi „carbohidratat” decât cartoful (ca să şi glumim).

Cum se curăţă napul?

Păi napul alb tânăr nu se prea curăţă, doar se spală.
Napul alb matur, ca şi napul galben, se pot coace în coajă, dar de asemenea coaja se poate îndepărta cu un cuţit sau, mai uşor, cu un „curăţitor” sau „cojitor” de morcovi sau cartofi.
Frunzele
, bine spălate, se folosesc în salate, la ornamentări, ca adaos în supă, ciorbă, mâncăruri etc., după gust.

Deci, dacă faceţi borş de peşte după vechea şi obişnuita reţetă (multi-valentă) românească, puteţi pune în ea şi nap. De asemenea, dacă vreţi să mâncaţi un peşte fript ca pe vremuri, pe lângă faptul că e ideal să-l pescuiţi – ori să-l luaţi de la un prieten pescar, dacă aveţi fericirea să aveţi aşa ceva! – e bine să-l însoţiţi nu cu cartofi prăjiţi sau româneşti sau terci (piure), ci cu napi prăjiţi, sau româneşti, sau terci (piure).

Dat fiind cât de sănătos este napul, cred că urarea
Poftă bună!
(re)capătă un înţeles mai adânc.

Poftă bună!

Mihai-Andrei Aldea

Trei rețete cu napi… (click aici)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă