Etichetă: Moscova

Prostia care smintește. Retragerea Sovieticilor din România

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Cuvânt înainte

De mai mulți ani am un șir de materiale (eseuri, gânduri, articole) unite prin conceptul Prostia care smintește.
Conceptul poate să sune, ca multe adevăruri, foarte neplăcut, insultător, supărător.
Dar adevărul este că prostia ca ascunzătoare este o practică des întâlnită.
Mulți copii au făcut și fac pe proștii spre a scăpa de răspundere.
La fel fac și adulții.
Dar este o scăpare adevărată?
Foarte rar. Pentru că, aproape totdeauna, este o formă de autodistrugere. O formă de autodistrugere mai subtilă, însă eficientă.
Oarecum asemănătoare cu expresia „a băga capul în nisip”, după legenda privitoare la struți.
Însă prostia care smintește este o exprimare directă a consecinței ascunderii în prostie: smintirea (sminteala).

Dar ce este smintirea sau sminteala?
Este întunecarea minții, astfel încât nu vede adevărul, oricât de izbitor ar fi, ceea ce duce la fapte rele.

Retragerea Sovieticilor din România. Mitul comun

Subiectul de astăzi este acela al retragerii Sovieticilor din România sau, în forma sa specifică, al retragerii trupelor sovietice din România.

Oricine s-a interesat de acest subiect crede că știe că în 1958 are loc retragerea Sovieticilor și trupelor sovietice din România.

Luăm ca exemplu o instituție oficială a Statului (zis) Român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, IICCMER – trecând peste denumirea cel puțin dubitabilă gramatical și semantic. Această instituție afirmă, pe site-ul propriu, că

”Retragerea trupelor sovietice din România” are câteva date esențiale:

  • 17 Aprilie 1958, când „Moscova anunțase Bucureștiul în mod oficial despre luarea acestei măsuri”
  • 24 Mai 1958, când „Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României”
  • Iunie-Iulie 1958, când „Retragerea celor aproximativ 25000 de soldați sovietici s-a produs”

Dincolo de alte detalii din material, privind politica sovietică sau acțiunile „regimului de la București”, observăm bibliografia textului: România și comunismul. O istorie ilustrată, de Dinu C. Giurescu, Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, Ed. Corint, București, 2010, respectiv O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008.

Invocarea celor două lucrări, cu numele celebre care le semnează, ne plasează într-un context mai larg. Respectiv în acela al locului comun (locus communis): retragerea Sovieticilor sau soldaților sovietici din România este un fapt atât de cunoscut încât este de la sine înțeles.

Desigur, se poate reproșa lipsa din bibliografie a unei lucrări pe subiect extrem de importantă pentru orice istoric: România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, coord. de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996. Sau a altora asemenea.
Dar este un subiect fără greutate în ceea ce privește tema noastră.

Voi aminti doar despre faptul că ”retragerea sovieticilor din România” este una dintre exprimările comune pentru evenimentele din 1958.
Așa cum este comună și formula „retragerea trupelor sovietice din România”.

Ca o interesantă nuanțare merită consemnată poziția Cpt. Petre Opriș, în eseul 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit și realitate1.
Textul amintit militează pentru mai multe deosebiri de substanță între poziția exprimată prin expresia retragerea trupelor sovietice și, respectiv, poziția exprimată prin plecarea trupelor sovietice.

În primul caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de elemente fundamentale:

  • imaginea conducerii comuniste a României care luptă pentru retragere (prin Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Botnăraș)
  • acceptul treptat și rezervat al Moscovei pentru această cerere
  • victoria conducerii comuniste a României exprimată direct prin retragerea trupelor sovietice în 1958

Acest prim caz corespunde atât poziției oficiale din Statul (zis) Român al anilor 1958-1989 cât și poziției oficiale de până astăzi – un exemplu paradigmatic fiind articolul IICCMER pe care l-am indicat mai sus.

În al doilea caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de alte elemente fundamentale:

  • plecarea trupelor sovietice din România a fost dorită de Moscova
  • a făcut parte dintr-un plan atât intern (de reducere a cheltuielilor militare) cât și extern (pe mai multe planuri) al URSS
  • a fost acceptat ca atare de conducerea bolșevică a României

Sunt, evident, deosebiri semnificative.

Polemiștii care susțin prima interpretare – sovietică – a evenimentelor, argumentează prin citarea surselor bolșevice cu respect sacrosant.
De exemplu, Hrușciov îl primește pe Bodnăraș ceremonios și îl anunță că la cererea României URSS a hotărât retragerea trupelor sovietice – spun sursele bolșevice.
”Iată”, strigă amintiții polemiști, ”România avea o politică de independență față de Moscova și a obținut retragerea sovieticilor din România”.
Cu sau fără strigat, această idee revine mereu, în nenumărate materiale2.

Amintim faptul, evident, că organele de stat și locale ale Statului (zis) Român erau sub controlul total al Sovieticilor. Că încă din 1944 începuse decapitarea totală a Armatei, Siguranței (devenită Securitatea), Poliției (devenită Miliția), clasei politice, structurilor politice, administrațiilor locale, administrațiilor de stat etc., etc.
Că toți conducătorii de structuri de stat și locale erau, cel târziu în 1950, oamenii Moscovei.
Sunt realități extrem de bine documentate, inclusiv de către IICCMER. A se vedea, ca exemplu sintetic, Cronologia oferită de această instituție – document care, odată parcurs de la început până la 20-24 mai 1958 schimbă sensul termenului „retragere” folosit, ca unul ce exprimă o acțiune a Moscovei, nu vreo independență a aparatului bolșevic din România.

Prin urmare, ține 100% de o gândire în absurd (prostia care smintește) să crezi că oamenii Moscovei de la București, aflați sub controlul total al Moscovei, ar fi avut acțiuni și planuri independente.

Este o realitate ce susține nuanțarea importantă propusă de Cpt. Petre Opriș.
Însă este departe de a fi de ajuns această nuanțare.
De ce? Vom arăta mai jos.

Ce fel de trupe sovietice au luat parte la ocuparea României

Atunci când cineva citește ce fel de trupe au luat parte la ocuparea României îndată vede – sau se gândește la – infanterie și tancuri, eventual la grănicerii sovietici.
Alte arme, precum artileria sau aviația par secundare.
Este și firesc, deoarece contactul cel mai direct cu populația – adică jafuri, violuri, crime, torturi bestiale – a venit din partea infanteriei sovietice, sub umbra tancurilor sovietice.
Următorii pe lista ororilor fiind grănicerii sovietici.

Totuși, dincolo de această amprentă emoțională, sunt forțe esențiale de ocupație care sunt trecute cu vederea. Forțe armate sovietice, esențiale pentru ocupație.

Am putea să ne gândim, în primul rând, la specialiștii, în fapt comisari sovietici, impuși încă din 1944 în structurile de stat, în Armată, Poliție și Siguranță.
Impunere făcută la început sub chipul unor colaborări – în care să se facă ceea ce cereau Sovieticii, cât mai bine. Și a schimbării unor nume indezirabile.
Apoi, tot sub pretextul colaborării, s-a impus angajarea mai multor asemenea specialiști – de fapt, comisari sovietici – în amintitele structuri, la diferite niveluri.

Totuși, în această imagine mai largă lipsesc două elemente esențiale ale forțelor de ocupație sovietică:

  • serviciile secrete – și mai ales NKVD-ul
  • agenții sovietici infiltrați și în perioada interbelică, dar mai ales în anii 1944-1946 (și în următorii!)

În eseul România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, pe care l-am publicat în 20173, prezint fenomenul extrem de important al infiltrării a peste 100,000 (o sută de mii) de agenți sovietici în 1944-1945 (și în următorii ani).
Pe scurt, este vorba despre preluarea Căilor Ferate Române de către Sovietici, începută cu reocuparea Basarabiei și continuată cu fiecare înaintare în teritoriul românesc. CFR era, în acea vreme, o prestigioasă instituție, având până și capacitatea de eliberare de acte de identitate temporară pentru cetățenii români. Pentru NKVD și alte servicii secrete ale URSS, capturarea CFR asigura nu doar capacități superioare de transport a trupelor și materialului militar. Nu doar transportul ușor al celor răpiți de la casele lor sau a ceea ce jefuiau din România și alte țări. Ci și acte românești pentru agenții ruși.

Desigur, va veni și vremea în care controlul sovietic se impune asupra eliberării pașapoartelor sau altor acte civile.
Tatăl meu, Mihai Ion Petre Aldea, a cunoscut pe când lucra la Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) un cetățean român, născut în Oltenia după acte, dar care era de pe Don de fel – fiind poreclit Cazacul. Omul povestea senin cât de greu i-a fost să învețe limba română, dar că „pentru Partid faci tot ce ți se cere”.
Situații asemănătoare cu acesta au avut mulți Sovietici.
Unii dintre ei, fiind puși în trecut să capete experiență în cartierele românești (bolșevic, molovinești) din Kiev, Moscova, Tiraspol, Odesa etc. Alții, fiind crescuți în România, fugiți în URSS ori alte țări și cărora li se schimba numele ca să li se uite trecutul.

Agenții infiltrați în România au avut mai multe tipuri de misiuni.
Unii, pe aceea de a intra între muncitorii din România, cunoscuți ca anticomuniști, cu puține excepții notabile. Aici ei aveau să aleagă cele mai de jos elemente – infractori mai ales –, preferabil de etnie străină și cât mai anti-Români.
Alții, pe aceea de a se infiltra în Armată, Biserică, administrațiile locale etc., sau în alte straturi ale societății. Unde urmau să supravegheze purtările, să ajute propaganda sovietică – sau să îi măsoare efectele –, să infiltreze mișcările de rezistență etc.
În sfârșit, mai erau cei care urmau să dețină deschis funcții permanente în structurile de stat – în ministere, în administrații, în prefecturi sau Armată etc. Spre deosebire de specialiștii (= comisarii) care au acționat numai o vreme (rareori mai mult de 6 ani), aceștia au rămas, în uriașă majoritate, până la moarte. S-au căsătorit aici – de multe ori cu soții sau soți născuți în România – și au avut copii care să le ducă mai departe misiunile4.

Putem trage aici un prim semnal de alarmă:

de vreme ce de la început Moscova a pregătit și plantat atât agenți temporari cât și agenți permanenți, este clar că s-a plănuit o anumită plecare sau retragere, cum vrem să îi spunem.

Apoi, suntem nevoiți să constatăm faptul că

există două tipuri de forțe ale ocupației sovietice, adică cele vizibil armate (precum infanteria sovietică, tancurile sovietice, grănicerii sovietici etc.) și cele care folosesc armele Statului (zis) Român (feluriți agenți cu funcții în Securitate, Miliție, Armată, Guvern, ministere, Parlament sau instituții similare ș.a.m.d.).

Și ar mai fi un element esențial: Comuniștii mint și când spun adevărul.
Poate părea o prejudecată, însă este constatarea mea după o viață de studiu.
Iar aici cred că argumentele vor fi evidente.

Ce trupe s-au retras (au plecat) și de unde s-au retras (au plecat) în 1958

a) Trupele vizibil armate

Cei care caută Tratatul de pace de la Paris România 1947 vor avea un șoc atunci când vor dori să consulte anexele.
Până și pe un site oficial al Guvernului României (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), numit PORTAL LEGISLATIV, la pagina numită ”Tratat de pace din 10 februarie 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate” Anexa I lipsește!!!
Nu lipsește de tot, are numele și descierea: „Anexa I (Vezi articolul 1) HARTA FRONTIERELOR ROMÂNE”

Dar, se întreabă cititorul, de ce a sărit eseul de la problema trupelor sovietice la Tratatul de Pace de la Paris din 1947?
Răspundem cu drag:
pentru a vedea frontierele României stabilite în 1947, ca să fim siguri că trupele sovietice s-au retras ori nu dincolo de ele.

Iar aici ne izbim de o realitate zguduitoare:

Conform tratatului amintit, în zona dintre gura Prutului și Marea Neagră frontiera dintre România și Uniunea Sovietică urma talvegul Dunării, urmat de talvegul Brațului Sulina.
Altfel spus, aparțin României

  1. Insulele Coasta Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba din Delta Dunării
  2. Insula Șerpilor din Marea Neagră

Aceste teritorii românești au rămas sub ocupația trupelor sovietice și după Iunie-Iulie 1958.
Fiind ocupate până astăzi, cu sprijinul direct al agenților Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, trădătorii care au impus și semnat ilegalul și nulul tratat cu Ucraina din 1997. (Uitând că se vor duce, ca și Iliescu, în fundul Iadului, la moartea care pe toți ne așteaptă.)

Altfel spus, în 1958 a fost o plecare sau retragere a Armatei Sovietice „din cea mai mare parte a României”, dar nu din România.

Și ne izbim, iată, de încă o minciună a Comuniștilor, aceea a retragerii trupelor militare sovietice din România.

b) Trupele care folosesc armele Statului (zis) Român

Sunt incluși aici agenții ori reprezentanții Moscovei (același lucru) în orice structură a aparatului de stat, respectiv în partidele controlate de Moscova sau alte structuri similare.

De exemplu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu au făcut stagii de pregătire la Moscova, unul patru ani, altul trei. Ca și Nicolschi sau alții asemenea, după pregătire sunt trimiși în România spre a reprezenta interesele sovietice cu mască umană… românească, de fapt.
Se pot înșira aici foarte multe nume, mai mult sau mai puțin celebre.
Se poate aminti de faptul elementar că NKVD-ul este cel care a conceput, construit și controlat Securitatea5. Structură atât de fidelă Moscovei, încât atunci când Nicolae Ceaușescu s-a opus cu adevărat schimbărilor cerute de Gorbaciov, a fost atacat chiar de Securitatea pe care credea că o controlează.

Dar, ca să nu o lungim, subliniem că dincolo de agenții temporari (dintre care unii au ales, totuși, să rămână în România) și excepțiile dintre agenții permanenți, în esență

Agenții sau reprezentanții Uniunii Sovietice din structurile de stat NU au plecat niciodată din România.

Concluzie

Este mai mult decât evident faptul că

Sovieticii și trupele sovietice nu au plecat niciodată din România; doar s-au prefăcut că o fac.

Asumarea acestui fapt schimbă radical viziunea asupra istoriei din 1944 până astăzi.
Rezistența Anticomunistă devine de mii și mii de ori mai eroică.
Aparatnicii prezentați ca patrioți (gen Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu etc.) apar ca agenți străini – și cu totul străini de interesele românești.
Martirizarea Bisericii, urmată de înlocuirea clerului martiric de cel agreat de Securitate (sau de cel alcătuit din agenți ai Securității, precum Nicolae Corneanu) apare ca un proces de la sine înțeles.

Dar mai ales devine clar ca lacrima faptul că

Rezistența Anticomunistă este astăzi mai necesară ca oricând.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și, privind la Sfinții din Prigoanele Comuniste, să le urmăm Credința până dincolo de capăt!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru o mai bună lămurire a gradului în care România a rămas sub ocupație sovietică după 1958, e nevoie să înțelegem în ce măsură directivele sovietice au fost respectate după 1958. Iar pentru a căpăta înțelegerea, trebuie să cunoaștem care sunt directivele sovietice. În această privință recomand articolul Manual: cum se destructurează un stat…, de Matei Udrea, Colecționarul de Istorie, 11 Februarie 2021 (click pentru accesare). Citind articolul veți înțelege care sunt directivele și, implicit, în ce măsură au fost respectate de Statul (zis) Român din August 1958 și până astăzi.

note de final

  1. Eseul este disponibil online aici (click pentru accesare). ↩︎
  2. Un exemplu paradigmatic poate fi Ocupația sovietică în România. Armata Română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii, de Tudor Curtifan, Defense Romania (revistă online), accesibil online aici (click pentru accesare). Autorul preia idei precum „…în mai 1955, sovieticii… au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.” sau „Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice” și „La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee…” sau „Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej…” ori „În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient…” etc. Textul urmează integral, din acest punct de vedere, linia susținută de PCR și PCUS. Există o încercare de delimitare, șubredă, prin care se susține că gestul lui Dej (prezumat realitate!) nu ar fi eroic ci contextual. Dar nu se ridică nici o clipă întrebarea dacă gestul a existat sau ține de propaganda moscovită a „fratelui mai mare grijuliu și înțelegător” – așa cum este logic să se întrebe orice om. ↩︎
  3. România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, Mihai-Andrei Aldea, 7 Decembrie 2017, pe blogul România Străveche, eseul fiind disponibil online aici (click pentru accesare) ↩︎
  4. Merită subliniat că unii dintre acești agenți au fost plantați cel mai târziu în perioada interbelică. Am spus cel mai târziu pentru că în Răscoala din 1907 un rol important l-au avut, în agravarea situației sătenilor și în stârnirea lor la violență agenții socialiști, în mare parte veniți din Imperiul Rus. De asemenea, pentru că prezența agenților ruși în România datează din vremea Imperiului Rus – și mulți au fost preluați de Sovietici. ↩︎
  5. A se vedea, foarte pe scurt, O privire în interiorul aparatului de Securitate, de Marius Oprea, online pe site-ul IICCMER (click pentru accesare). Sunt multe alte lucrări pe temă ce dovedesc, științific, același lucru. De la cărțile pe temă semnate Marius Oprea sau Cristian Troncotă până la Securitatea română, un cal troian? de Adrian Kali, Ed. IRRD, București, 2016. Plus lucrările monumentale de tip Securitatea ale CNSAS și altele asemenea. ↩︎

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

Am revăzut1 de curând o vorbă pe care am tot auzit-o de-a lungul vremii:
„Rusia, țară ortodoxă”
Acum, dacă vorba era aruncată de un oarecare la cârciumă, era trist; dar se putea pune pe seama băuturii. Însă odată adusă ca argument, ba chiar premisă, în discuții serioase, trebuie lămurită. Măcar pentru a vedea cât adevăr este în această fixație a propagandei ruse în România, că „Rusia e țară ortodoxă”.

Și, pentru că doar așa se lămuresc bine lucrurile, să o luăm pas cu pas!

1. Ce înseamnă ortodox?

În acest context, ortodox este cel/cea care trăiește în Biserica lui Dumnezeu, după Învățătura lui Dumnezeu, așa cum este ea înfățișată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție (aceasta din urmă fiind obligatoriu cea pecetluită de cele șapte sinoade ecumenice și de cele locale primite de acestea2).

Merită subliniat faptul că, spre deosebire de Catolicism și Protestantism, Biserica vede continuitatea de credință și slujire cu Apostolii Domnului ca esențială pentru ea.3

2. Ce înseamnă țară ortodoxă?

Social și sociologic, poate să însemne
2.1. Țară în care majoritatea populației este ortodoxă.

Ortodox – și acest punct ar trebui să însemne cel mai mult într-o asemenea discuție –,
2.2. Țara ortodoxă este țara care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu.

3. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.1.?

Declarativ, da, pentru că în 2024 sunt declarați de religie ortodoxă 61.8%4 dintre cetățenii Federației Ruse. Cel puțin 21.2% sunt atei sau nu au o religie anume. 9.5% țin de religiile islamice. Ș.a.m.d.
Dar este aceasta o majoritate reală?

Trebuie să ne amintim că în 1991 61% dintre cetățenii Federației Ruse s-au declarat atei sau fără religie. Respectiv, 31% s-au declarat Ortodocși în același an 1991. Dublarea numărului de Ortodocși declarați s-a făcut în contextul unei foarte mari proporții de clerici (foști) membri în sinistrele servicii secrete sovietice. Adică pe un fundal de pastorație și misiune de foarte proastă calitate. Ca urmare, nu trebuie să ne mire, de pildă, datele oferite de Serghei Filatov și Roman Lunkin în 20065. Se poate vedea acolo că pentru o mare parte dintre Ruși, Ucraineeni6, Bieloruși, Ciuvași, Mordvini, Carelieni etc. apartenența la Ortodoxie este în primul rând un construct etnic: ei trebuie să se declare ortodocși ca parte a identității etnice. În abordarea Învățăturii Bisericii7 se văd clar urmele îndoctrinării sovietice, apoi haosul anilor care au urmat dezmembrării URSS. Ca urmare, mulți Ortodocși Ruși (în amândouă înțelesurile) au o credință prea puțin ortodoxă. Cât de puțin ortodoxă? Ei bine, să luăm studiul făcut în 1996 de D. Furoman – adică într-o vreme în care uriașa majoritate a Ortodocșilor din Federația Rusă era alcătuit din cei rămași ortodocși în vremea Uniunii Sovietice. Furoman a constatat că Rușii ”Ortodocși” care se declară ca atare, se roagă des și cred într-un Dumnezeu care este și persoană (nu doar „energie”) este de 4%. Ceilalți aveau alte răspunsuri, neortodoxe, la cel puțin una dintre aceste întrebări. Trist este că și din cei 4% mulți au de asemenea idei eterodoxe față de Înviere, Învierea Obștească, suflet ș.a.a.
Prin urmare, dincolo de aparenta majoritate ortodoxă ne izbim de falsificări. Pentru că definind Ortodoxul fie și doar prin cunoașterea și mărturisirea Crezului, se ajunge la un procent care este 2% doar cu extrem optimism. Dacă am dubla sau tripla ori chiar împătri procentele pentru o ecumenistă acceptare drept Ortodocși a celor cu mari abateri față de Învățătura lui Dumnezeu? Tot se ajunge la cel mult 12% (luând cel mai mare procent!).

Desigur, cei doritori să fugă de adevăr nu vor conștientiza problema. Și vor începe să spună că „și în România (sau altă țară) e la fel”. Da, este – poate nu chiar la fel, dar nici foarte departe, cu excepția violenței etnice8. Dar problema este că nu există nicio politică de stat în România prin care să se pună acțiunile de stat și politica de stat pe seama Ortodoxiei!9 Iar cei care pretind că România este (altceva decât trebuie să fie!) „țară ortodoxă” sunt foarte puțini.10 În sfârșit, noi cercetăm aici valoarea de adevăr a pretenției propagandei ruse după care Federația Rusă ar fi o „țară ortodoxă”.

Așa că, revenind la subiect, trebuie să recunoaștem că ideea că Rusia ar fi o țară ortodoxă este foarte greu de susținut dacă ne referim la credința populației. Pentru că în uriașă majoritate credința populației este străină Ortodoxiei.

4. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.2.?

a) cum vedem dacă o țară este ortodoxă?

O țară care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu are acest principiu, clar și categoric, în legea fundamentală. Vedem asta limpede în istoria Bisericii.
De pildă, Codul lui Iustinian11 – numit și Codex Justinianus/Justiniani/Justinianeus – începe astfel:

„In nomine Domini nostri Iesu Christi”12

adică

„În numele Domnului nostru Iisus Christos”.

Iar prima prevedere din Codex Justinianus, mai precis din Instituții sau Institutionum, I.1, este:

„lustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens. Iuris prudentia est divinarum at- que humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.”

adică

„Justiția (Dreptatea) este voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia dreptul său. Practica dreptului (juridică) este cunoașterea lucrurilor divine și omenești [s.n.], cunoașterea justiției și injustiției13.”

În lucrarea din care cităm termenul dumnezeiesc sau divin – cu formele sale – apare de 33 (treizeci și trei) de ori. Christos (în formele sale) apare de 8 (opt) ori. Etc. Faptul că lucrare este o așezare a Dreptului Roman – în unele privințe foarte haotic din pricina schimbărilor politice – pe un calapod creștin a fost observat de mai toți comentatorii. Altfel spus, caracterul creștin al legislației iustiniene este mai mult decât evident.

Leon cel Înțelept (866-912)14 a încheiat eforturile tatălui său, Împăratul Vasile I, de simplificare a legilor romane sintetizate de Iustinian cel Mare (482-565). Temelia a fost lucrarea Epanagoge (Ἐπαναγωγή), adică „Întoarcerea la început/punct”, numită și Eisagoge (adică „Introducere”, cu înțelesul de introducere în Drept). Eisagoge sau Epanagoge este o lucrare al cărei mare organizator, supraveghetor și prefațator este Sfântul Fotie al Constantinopolului (815-893). Urmarea acestei munci grele, de generații, a fost Împărăteasca (Lege), adică Basilika. Și aceste coduri de legi sunt închinate lui Dumnezeu. Ele sunt axate pe principiul dreptății divine a legilor, în lipsa căreia acestea sunt incorecte. De asemenea se practică simphonia, adică efortul de a armoniza statul cu Biserica. Primul episcop al țării este locțiitorul Domnitorului în caz de vacantare. Etc.

Principatele Române Moldova și Muntenia s-au condus multă vreme după aceste legi creștine. Vin apoi ocupațiile ruse, care impun Regulamentul Organic (Органический регламент ), care înlătură principiile creștine ale Dreptului Românesc din cele două țări.15 Este un text ateu, tipic gândirii cetățenilor ruși care l-au impus.

Dar, ca să venim în adevărata modernitate, trebuie să mergem la Alexandru Ioan Cuza. Care încearcă să schimbe Principatele Unite după model francmason, dar păstrând aparența respectului față de Legea pământului (adică Legea Românească, adică trăirea Evangheliei).
Ca urmare, Constituția lui Cuza din 1864 începe cu formula

„Cu mila lui Dumneđeu și voința Națională, Domnu Principatelor Unite…”

La fel, Constituția lui Cuza din 1866 începe cu formula

„Din grația lui Dumneđeu și prin voința națională Domn al Românilor…”

Deși aceste legi fundamentale nu sunt ortodoxe, nici creștine, ele se deschid cu formulă creștină. Mai mult, se prevede că „Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea” (Art. 7/1866). Și mai mult, se prevede că

„Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea cultelor este garantată întru cât însă (doar în măsura în care n.n.) celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericei ortodoxe române sunt aleși după modelul ce se dă prin o lege specială”. (Art. 21/1866)

Vedem aici o aparentă (de fațadă) continuare a legislației de tip Împărăteasca (Basilika): Împăratul și Biserica lucrează împreună. Tradiție încă din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (272-337)16 care se socotea și era recunoscut17, ca împărat creștin, „episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”. Desigur, această continuitate este mai mult declarativă: Alexandru Ioan Cuza a fost, real, împotriva Bisericii.18 Dar tocmai de aceea păstrarea aceasta a aparenței creștine devine foarte importantă în discuția de față!
Pentru că această prezentare ne arată criteriile reale și concrete după care vedem dacă o țară este ortodoxă real. Adică vedem criteriile care ne arată că acea țară încearcă, măcar, să se conducă după Învățătura lui Dumnezeu.

Vedem că simpla menționare a lui Dumnezeu ori a Bisericii este insuficientă.
Este nevoie de o conformitate între valorile creștin-ortodoxe și valorile juridice.

Prin urmare, acesta este criteriul prin care putem vedea dacă „Rusia este o țară ortodoxă” sau nu.

b) Rusia îndeplinește condițiile pentru a fi o țară ortodoxă?

Pentru aceasta trebuie să consultăm Constituția Federației Ruse ori Constituția Rusiei, cum i se mai zice – chiar aceasta specifică, în Art. 1, identitatea între ”Rusia” și ”Federația Rusă”. Evident, Constituția Federației Ruse este legea fundamentală a țării. Deci este cel mai important loc pentru principiile conducerii țării. Dar sunt ele creștine?
Pentru doritori, se poate consulta documentul actualizat pe http://duma.gov.ru/news/48953/ în rusă ori engleză (plus traducerea oferită de browserul Brave).19 Textul, fiind oferit chiar de Federația Rusă, constituie cea mai obiectivă sursă pentru analiza noastră.

Vom sublinia că nu ne referim la Constituția Federației Ruse din 1993, care este numită și Constituția lui Elțân (Elțîn, Yeltzyn). Aceasta, realizată la puțin timp după căderea Uniunii Sovietice, are scuza procentului scăzut de Creștini declarați (31%). Ne referim la cea actuală, amendată repetat și mai ales în 2020 (sub Vladimir Putin); încât unii comentatori au denumit-o chiar Constituția lui Putin.

Vedem cum Constituția Federației Ruse cuprinde un preambul, neprecizat ca atare, 147 de articole în Secțiunea I și ”Dispoziții finale și tranzitorii” în Secțiunea II.
Art. 1 are două puncte, primul care declară „Federația Rusia – Rusia este un stat federal democratic, cu o formă republicană de guvernare”, al doilea privind identitatea termenilor Federația Rusă și Rusia.
Nici preambulul, nici alt text din Constituția Rusiei 2020 nu cuprinde nici cea mai mică referire la respectarea Învățăturii lui Dumnezeu; nu cuprinde nicio referire la Învățătura lui Dumnezeu, nu cuprinde nicio referire la Ortodoxie.
Art. 19, pct. 2 afirmă că statul garantează libertatea religioasă; nimic mai mult.

A existat o mare zarvă în Rusia privind menționarea lui Dumnezeu în Constituția Rusiei – ca parte din amendamentele aduse în 2020, care au adus numele de Constituția lui Putin pentru noua variantă. Încă din discuții s-a subliniat că mențiunea nu se face din perspectivă creștină. De fapt s-a declarat foarte clar și repetat că este vorba doar despre o recunoaștere a rolului „credinței în Dumnezeu” pentru istoria Rusiei. Care credință, nu contează, iar mențiunea are un caracter strict onorific. După cum s-a spus clar,

„Dar includerea în Constituție a unei consemnări a credinței în Dumnezeu, potrivit judecătorilor, nu pune deloc cetățenii într-o poziție inegală în funcție de prezența unei astfel de credințe și subliniază doar necesitatea ca statul să ia în considerare rolul socio-cultural semnificativ istoric pe care componenta religioasă l-a jucat în formarea și dezvoltarea statalității rusești.” 20

Consemnarea aceasta apare în Art. 67.1, pct. 2, care sună astfel:

„Federația Rusă, unită de o istorie de o mie de ani, păstrând memoria strămoșilor săi care ne-au transmis idealurile și credința în Dumnezeu, precum și continuitatea în dezvoltarea statului rus, recunoaște unitatea de stat stabilită istoric.”21

Trebuie observat faptul că acest text a fost aprobat fără probleme de Musulmani, Mozaici, feluriți Animiști etc. Ea nu are, deci, caracter specific ortodox. De asemenea, mențiunea este, după cum se poate vedea, fără nicio acoperire practică. Mai mult, pentru că lucrurile trebuie judecate în context, să vedem punctul 1 al aceluiași Articol 67.122:

„Federația Rusă este succesorul legal al URSS23 pe teritoriul său, precum și succesorul legal al URSS în ceea ce privește apartenența la organizații internaționale, organele acestora, participarea la tratate internaționale, precum și în legătură cu obligațiile și bunurile URSS stipulate de tratatele internaționale în afara teritoriului Federației Ruse.”

Ce înseamnă atunci când un stat este succesorul legal al altui stat? Înseamnă că este aceeași țară, dar având altă formă de guvernare.
De pildă, Principatul este succesorul Republicii Romane, iar Dominatul succesorul Principatului, așa cum și Republica Romană a fost succesoarea Regatului Roman, la rândul său succesorul uniunii de triburi latine de pe Tibru. Similar, Republica România este succesoarea Republicii Socialiste România. Este aceeași țară, dar forma de guvernare s-a schimbat.

Prin urmare, pct. 1 din Art. 67.1 declară identitatea țării, cu schimbarea regimului. Lipsind însă absolut orice condamnare a regimurilor comuniste, a principiilor comuniste etc. Desigur, o uriașă majoritate politică și militară are o puternică filiație comunistă. Însuși Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este, ori a fost, Kaghebist24. Există expresia „Nu există fost membru KGB”, atribuită lui Vladimir Putin; care de altfel a avut grijă să își aducă tovarășii din KGB în felurite poziții cheie în întreaga Federație Rusă.25 Practic aceleași forțe ale URSS conduc Rusia de astăzi – după luptele și epurările intestine foarte asemănătoare unor fenomene interbelice sovietice.
Ceea ce anulează pretențiile de ortodoxie ale Federației Ruse!

Revenind la textul Constituției Rusiei, ce constatăm?
Uniunea Sovietică a fost primul stat fundamentalist ateu și a rămas așa până la desființare. De asemenea a fost un stat fundamentalist anti-creștin, dincolo de genocidul împotriva Bisericii fiind implicată în multiple acțiuni și tratate internaționale anti-creștine (inclusiv și neexclusiv în Internaționala Comunistă sau în parteneriate cu alte state comuniste).
Însă Rusia porclamă constituțional asumarea continuității legale, administrative, juridice etc. cu Uniunea Sovietică. Fără delimitare de politica fundamentalist atee și anti-creștină a URSS. După care proclamă că „păstrează memoria strămoșilor care au transmis idealurile și credința în Dumnezeu”. Avem, deci, proclamarea păstrării unei amintiri și, respectiv, continuitatea juridică și practică, pe toate planurile, cu Uniunea Sovietică atee și anti-creștină (în afara unor aspecte economice). Este absolut elementar faptul că „amintirea” are o valoare cel mult simbolică. Și că esența valorii concrete a unui text juridic este aplicabilitatea prevederilor (în acest caz, constituționale). Între cele două puncte ale Art. 67.1, singurul cu aplicabilitate reală – și chiar extrem de vastă și puternică – este pct. 1. Adică faptul că Federația Rusă este continuare Uniunii Sovietice, cu unele retușări economice.26

Deci nu se poate pretinde rațional că legea fundamentală a Rusiei are vreun oarecare caracter ortodox.
Rusia ca țară ortodoxă poate fi un vis frumos, dar nu este realitate astăzi.

5. În ce măsură este Rusia continuatoarea URSS?

Este aceeași țară, așa cum România este aceeași țară cu Regatul României, chiar dacă a avut parte de schimbări teritoriale și de regim politic.

Unul dintre exemplele clare și invincibile ale faptului că Rusia este Uniunea Sovietică puțin retușată îl constituie Transnistria. Armata a 14-a Sovietică, așezată acolo, devine Armata a 14-a Rusă, dar rămâne tot acolo și continuă politica sovietică în zonă până astăzi! Inclusiv cu implicarea directă a unor generali sovietici recunoscuți.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură interetnică a fost continuată de Rusia în toate zonele de frontieră.

Politica Uniunii Sovietice de dispreț față de țările mai mici a fost continuată de Federația Rusă până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură față de „dușmanii tradiționali” a fost continuată de Rusia până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de negare a crimelor și imperialismului Rusiei, Uniunii Sovietice și Federației Ruse a devenit o adevărată obsesie a politicii Moscovei. Nicio schimbare în bine aici.27

Magic, toate crimele făcute sub conducerea Moscovei sau Petrogradului sunt fie declarate „născociri”, fie puse pe seama altora – ca și cum aceștia nu erau conduși de la Moscova. Mai mult, toate crimele de război și ocupație făcute de Ruși dovediți ca atare sunt negate cu o nerușinare de-a dreptul satanică. Federația Rusă de astăzi apără cu îndârjire reputația Uniunii Sovietice – fără să își dea seama că astfel și-o distruge cu totul pe a sa și dovedește contrariul în privința URSS.

Rusia nu a recunoscut faptul că ocuparea teritoriilor românești a fost un act de agresiune gratuită. Nu a recunoscut genocidul anti-românesc practicat între 1940 și 1991. Nu a recunoscut vinovăția sa – fie și doar ca urmaș al URSS – pentru Fântâna Albă sau alte masacre. Nu a recunoscut implicarea Uniunii Sovietice în Fenomenul Pitești, în torturile bestiale executate din ordinul Moscovei în pușcăriile și lagărele din România. Nu a recunoscut aceasta, deși zeci de mii de Sovietici au fost puși în funcții de conducere în România ocupată, ei fiind cei care au ordonat și coordonat aceste crime împotriva umanității. Violarea bestială de către soldații sovietici a unor fete de 16 și 14 ani și mai jos, de multe ori cu omorârea lor, violarea bestială de către soldații sovietici a soțiilor în fața soților, uciderea femeilor care nu se lăsau violate, uciderea soților, logodnicilor sau fraților care le apărau, toate sunt negate de Rusia, chiar și acolo unde există acte sovietice care le dovedesc! Ceea ce arată clar că Federația Rusă va aplica aceleași tactici de teroare în cazul ocupării sau reocupării unor teritorii românești. Căci fără recunoaștere nu există pocăință, fără pocăință nu există îndreptare.28

Pe scurt, politicile sovietice au mers mai departe în Federația Rusă de la 1992 încoace. Excepțiile sunt de multe ori temporare sau minore. Chiar problema deosebirii de regim economic este înșelătoare: faptul că în R.P. China s-a adoptat formula „o țară, două sisteme”, prin care în unele orașe s-a permis economia capitalistă nu a transformat statul comunist într-unul liber. La fel, în Rusia, schimbările economice doar susțin structurile ce le duc mai departe pe cele sovietice. După cum a spus chiar Președintele Vladimir Putin, repetat.

Revendicarea de la Uniunea Sovietică din Constituția Rusiei, art. 67.1 pct. 2 se face – prin referendum! – în 2020, nu în 1992 sau 1993. Este, adică, o asumare conștientă și actuală, nu o racilă a unei țări abia ieșită din Comunism.

Prin urmare, continuitatea între URSS și Rusia este extrem de clară și puternică; vorbim despre o singură țară, care și-a schimbat mai puțin guvernarea, dar mai mult economia.

6. A fost Rusia țară ortodoxă în anii dinainte de Revoluția Bolșevică?

În 1918 Rusia a intrat având ca lege supremă Legile de Stat Fundamentale ale Imperiului Rus (o sursă online la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1.html). Găsim aici Capitolul 7. Despre credință29 pe care îl aici integral, în limba română:

„66 Credința primară și predominantă în Imperiul Rus este Credința Creștin Ortodoxă Universală a Confesiunii Răsăritene.
67 Împăratul care ocupă Tronul Tuturor Rușilor nu poate mărturisi nicio altă credință decât cea ortodoxă.
68 Împăratul, în calitate de Suveran creștin, este Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor Credinței predominante și este Păstrătorul purității Credinței și al întregii bune ordini din lăuntrul Sfintei Biserici.
69 În administrarea Bisericii, Puterea Suverană acționează prin Preasfântul Sinod Guvernator, pe care l-a instituit.
70 Toți supușii nativi și naturalizați ai Imperiului Rus care nu aparțin Bisericii predominante, precum și străinii care lucrează sau locuiesc temporar în Rusia, sunt pretutindeni liberi să-și respecte propria credință și închinare în conformitate cu riturile sale.
71 Libertatea de religie este acordată nu numai creștinilor de confesiuni străine, ci și evreilor, musulmanilor și păgânilor; pentru ca toate popoarele care locuiesc în Rusia să-L slăvească pe Dumnezeu Atotputernic în diferite limbi, conform legilor și confesiunilor strămoșilor lor, binecuvântând domnia monarhilor ruși și rugând pe Creatorul universului să sporească bunăstarea (națiunii) și să întărească puterea Imperiului.
72 Problemele bisericești ale confesiunilor creștine străine și ale altor confesiuni din Imperiul Rus sunt gestionate de conducătorii lor spirituali și de administratorii special desemnați de Puterea Supremă.”

Dacă primele două capete sunt ortodoxe, în schimb următoarele două sunt eterodoxe, iar răutatea lor crește prin ultimul capăt.

În Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă e mărturisit limpede că Mântuitorul a încredințat conducerea sau călăuzirea omenesc-duhovnicească a Bisericii Apostolilor și urmașilor lor (episcopii) în unire. Statutul Bisericii Ortodoxe Române mărturisește clar comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri, precum și conducerea sinodală ierarhică. Sfintele Scripturi, prin Noul Testament, arată limpede că de la început Biserica a avut conducere sinodală în cadrul căreia glasul fiecăruia era ascultat, pentru că totdeauna Capul Bisericii este Christos Iisus, Dumnezeu și Om, Biserica fiind Trupul Său. „Biserica este un eu uman comunitar în Christos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Christos”, arată Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. „Christos zidește Biserica din pietre inteligibile”, arată Sfântul Chiril din Alexandria. Este o organicitate arătată clar în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, dar nu una achefală, ci una în care Fiul Întrupat este Izvorul de viață și har, este Capul din Care și prin Care trăiește și crește Biserica. Și Domnul Însuși a făgăduit „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” (Matei 28.20).

Ca urmare,

Singurul Conducător Suprem și Unic al Bisericii este Dumnezeu Fiul, Iisus Christos!

Și de aceea Catolicismul este erezie, căci pune un om locțiitor al Fiului lui Dumnezeu, mărturisind astfel că nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, căci dacă Îl avea nu Îi punea locțiitor. Mai ales știind că Iisus după Înviere este totodată cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, dar și cu Simon, în Ierusalim (Luca 24.34), în fapt cu toți cei care cred în El – adică omniprezent. Deci nu există nevoia unui locțiitor al lui Christos decât la cei care nu Îl au, căci l-au părăsit.

Și de aceea țarismul este erezie, de la Petru I până la Nicolae al II-lea și la toți cei care îl susțin în forma aceasta anti-ortodoxă: căci după model eretic, anglican, s-a pus „Țarul Rusiei cel dintâi în Biserica Rusiei”.

Afirmația că el este „Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor” este atât de anti-ortodoxă încât e cutremurătoare. Faptul că el își atribuie autoritatea supremă în treburile interioare ale Bisericii este la fel de îngrozitor: cel mai mare dintre împărații creștini ai lumii, Sfântul Constantin cel Mare, se declară episcop pentru treburile din afară ale Bisericii. Căci pentru grija de treburile din lăuntrul Bisericii sunt rânduiți de Dumnezeu clericii și harismaticii (I Corinteni 12.1-31), iar nu cizmarii, aviatorii sau împărații. Care au alte daruri și chemări de la Dumnezeu.

Prin urmare, în amintitele capete din Legile Fundamentale ale Imperiului Rus este pecetluită cu autoritatea de stat a Rusiei Imperiale o radicală erezie, o radicală învățătură și practică anti-ortodoxă.

Evident, Rusia dinainte de Revoluția Bolșevică NU este o țară ortodoxă.

7. Este vreun chip prin care Rusia poate fi drept văzută ca țară ortodoxă?

Da: atunci când ne uităm la Biserica Triumfătoare Rusă, respectiv la Rușii care merg spre ea. De la mujicul ce murmura Crezul și respingea beția și curvia majorității până la Sfântul Serafim de Sarov și mucenicii creștini ruși din toate timpurile. O minoritate eroică, minunată, ce alcătuiește până la urmă Rusia Cerească, singura adevărată și eternă. La fel cum se întâmplă și cu celelalte națiuni: cei buni, puțini și prigoniți, sunt adevărata națiune, adevărata țară. Ca și în România, țara ortodoxă este alcătuită din cei care cinstit și hotărât Îl urmează pe Dumnezeu. Adică dintr-o minoritate ortodoxă adevărată.

Rusia Ortodoxă, ca și România Ortodoxă ori Bulgaria Ortodoxă, ca și Grecia Ortodoxă ori Serbia Ortodoxă ș.a.m.d. se poate referi, adevărat, doar la acei oameni și acele comunități care Îl au ca Mare Împărat, Mare Arhiereu și Învățător Absolut pe Iisus Christos. Cei care îi pun în funcții ca „Apărător Suprem” sau altele similare pe oameni stau împotriva lui Dumnezeu Fiul, al Tatălui Care L-a trimis, a Duhului Sfânt Care îi cheamă la Adevăr. Stau împotriva Ortodoxiei.

Cei care stau cu frică de Dumnezeu în Biserica Sa, adorându-L deplin pe Dumnezeu și prin El iubindu-și Neamul și Țara, aceștia sunt Țara Ortodoxă.

Dar acest înțeles este aproape de neînțeles pentru cei mai mulți.

Și, cu siguranță, nu este cel folosit în discuțiile și discursurile despre care vorbim.

Concluzie:

a. la temă

Federația Rusă de astăzi este altă formă a Uniunii Sovietice, care este o formă comunistă a Imperiului Rus. Cel puțin de la Petru I și până astăzi Rusia nu a fost niciodată o țară ortodoxă în cele două înțelesuri comune ale cuvântului. Rusia Ortodoxă a fost și este o minoritate prigonită, pentru că Îl pune pe Dumnezeu mai presus de conducerea omenească – și mereu eterodoxă ori pseudo-ortodoxă – a statului rus.

Folosirea sintagmei „Rusia, țară ortodoxă” în raport cu statul rus este o înșelare și o înșelăciune.

b. în gândirea și trăirea creștină

După cum am arătat de multe ori, încrederea Creștinului este în Dumnezeu, nădejdea Creștinului este în Dumnezeu, modelul Creștinului este Dumnezeu Întrupat.
Se desparte de Dumnezeu acela care își pune încrederea sau nădejdea în puteri lumești – Rusia, Ungaria, America, Franța, China, Germania sau oricare alta.

Creștinul are dreptul și datoria de a ierta ceea ce i se greșește lui. Creștinul nu are dreptul să ierte ceea ce se greșește altora și mai ales Bisericii, Națiunii și Țării sale. Precum Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin cel Mare ș.a.m.d. el trebuie să stea împotriva relelor ce se abat peste Biserica, Națiunea și Țara lui. Am lămurit în Ortodoxia și artele marțiale că aceasta este o datorie sfântă a Creștinilor – pecetluită ca atare de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice, de Sfânta Tradiție în general.

În raporturile cu alte țări nu există prieteni. Cel mult există aliați. De ce? Pentru că fiecare are datoria de a urmări interesul națiunii și patriei sale.

Desigur, interesul suprem este trăirea Evangheliei lui Christos.

Dar clasele politice nu înțeleg asta, pentru că își folosesc propriile patimi drept criteriu moral și politic. Prin urmare, covârșitoarea majoritate a regimurilor politice se află în afara Bisericii și Credinței. Adică împotriva lui Dumnezeu.

Credința oarbă într-o ortodoxie statală a Greciei, României sau Rusiei este la fel de irațională ca încrederea în Satana.

Credința fără fapte moartă este, ne spune Duhul Sfânt! (Iacob 2.20, 26)

La fel și pretenția unui stat că este ortodox în lipsa legislației și acțiunilor ortodoxe.

Ceea ce trebuie să facă fiecare este să fie samuraiul lui Christos. Cuvântul samurai vine de la verbul nipon saburu, care înseamnă a sluji.30 Ca urmare, samurai este cel care își slujește prin toată viața lui stăpânul.31 Care pentru noi este Iisus Christos. Împăratul și Dumnezeul nostru.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul studiu poate fi descărcat în format pdf (gratuit) de pe academia.edu (click pe link)

Note (și în loc de bibliografie)

1 La niște comentarii pro-ruse de pe o rețea de socializare.

2 Ne ferim în aceste rânduri de disputele românești privind existența sau nu a Sinoadelor Ecumenice VIII și IX. Este o temă străină discuției de față. Principiul este același, iar acest lucru ne interesează aici.

3 Catolicismul vede o continuitate de slujire, dar a modificat repetat Credința Catolică. În Protestantism nu există continuitate de credință și/sau slujire. Singurul element comun majorității religiilor protestante este Biblia, dar și aceasta modificată radical la unele grupări protestante.

4 Folosesc notația în care virgula desparte numerele din aceeași categorie (sute, zeci, mii, sute de mii etc.) iar punctul numerele din categorii diferite (întregii și zecimalele).

5 Statistics on Religion in Russia: The Reality behind the Figures, de Serghei Filatov și Roman Lunkin, în Religion, State & Society, 34 (1), Routledge, 2006, p. 33-49. Se poate vedea și sinteza pe același subiect de la https://www.pewresearch.org/religion/2014/02/10/russians-return-to-religion-but-not-to-church/

6 Este vorba despre cei care trăiesc în Rusia.

7 Învățătura lui Dumnezeu și Învățătura Bisericii sunt, în Ortodoxie, aproape identice, iar în context, identice.

8 În timp ce Românii suferă mai ales de monahomanie și etnofobie (ura/disprețul față de propriul neam), în Rusia domină etnofiletismul extrem. Un exemplu este canonizarea total necanonică a ultimilor țari ruși.

9 Și asta deși, spre deosebire de Constituția Rusiei, legea fundamentală a Republicii România conține referiri la credința în Dumnezeu! Ceea ce arată că nici măcar o asemenea realitate nu determină caracterul creștin al unei țări. Mai depinde.

10 Aceștia sunt, cel mai des, teziști împotriva Ortodoxiei, care folosesc înstrăinarea de Biserică a majorității pentru o propagandă anti-creștină. Până și sociologic termenul de ”țară ortodoxă” este extrem de impropriu pentru România.

11 A se vedea pentru Împăratul Iustinian și mihaiandreialdea.org/2019/11/13/imparatul-iustinian-cel-mare-este-roman/

12 În Corpus Iuris Civilis, Volumen Primum, compilat și tradus de Paulus Krueger și Theodorus Mommsen, Berlin, 1889

13 Iusti atque iniusti scientia se poate traduce și drept „cunoașterea celor drepte și nedrepte”, dar aici sensul este juridic și mi s-au părut mai potrivite formele justiție, ca dreptate juridică, și injustiție, ca nedreptate juridică. Sensul este însă deosebit de apropiat la origine și în forma cu „drepte și nedrepte”, căci principiul ius/jus deja a fost definit în Codex Juistinanus ca ființial legat de drept.

14 Dăm anii vieții, nu doar pe cei ai domniei. Leon cel Înțelept este al doilea în Dinastia Macedoneană (867-1056) după Vasile I Macedon și înainte de Alexandru și Constantin al VII-lea Porfirogenetul – cel care vorbește despre Românii din Împărăția Romană, denumiți de alte surse, grecești, drept Vlahi, arătând că sunt urmașii direcți ai vechilor cetățeni romani. Dinastia Macedoneană și-a revendicat drept antecesori istorici pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Străromân din Dacia Aureliană și pe Regele Arsacid al Armeniei – rudă cu Arsacizii Partiei. Altfel spus, a revendicat o origine româno/romano-armeană.

15 Trecem aici peste genocidul condus de Jeltuhin și continuat de Kiseleff, pe care până astăzi propaganda rusă îl acoperă și îl declară „modernizare” sau „modernizare dureroasă” a Românilor – implicit rasă inferioară în această viziune satanică.

16 Pentru acest împărat a se vedea și https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/

17 Afirmația este făcută de acesta la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), iar sinodalii – episcopi, preoți, teologi, călugări – o primesc fără șovăire și o pecetluiesc pentru eternitate.

18 În fapt, articolul citat și alte legi au fost folosite doar pentru a da clasei politice privilegiate un cât mai mare control asupra Bisericii. Procesul se accentuează grav în Constituțiunea României din 1923 (Art. 22), dându-se ca momeală privilegiul prezenței în Parlament a episcopilor (Art. 72, lit. d), o prezență fără nicio valoare reală.

19 Site-ul aparține Dumei de Stat a Federației Ruse, fiind prin urmare o sursă de maximă validitate pentru textul studiat. O altă sursă oficială la https://www.mid.ru/en/foreign_policy/fundamental_documents/1750525/

20 Cf. https://www.vedomosti.ru/politics/articles/2020/06/21/833103-konstitutsii. În original citatul este „А включение в Конституцию указания на веру в Бога, по убеждению судей, отнюдь не ставит граждан в неравное положение в зависимости от наличия такой веры и лишь подчеркивает необходимость учета государством «исторически значимой социально-культурной роли, которую религиозная составляющая сыграла в становлении и развитии российской государственности”.

21 În original „Российская Федерация, объединенная тысячелетней историей, сохраняя память предков, передавших нам идеалы и веру в Бога, а также преемственность в развитии Российского государства, признает исторически сложившееся государственное единство.”

22 Dăm aici textul original pentru doritori: „Российская Федерация является правопреемником Союза ССР на своей территории, а также правопреемником (правопродолжателем) Союза ССР в отношении членства в международных организациях, их органах, участия в международных договорах, а также в отношении предусмотренных международными договорами обязательств и активов Союза ССР за пределами территории Российской Федерации.” Cf. Статья 67.1, Конституция Российской Федерации (принята всенародным голосованием 12.12.1993 с изменениями, одобренными в ходе общероссийского голосования 01.07.2020), respectiv cf. „Constituției Federației Ruse (adoptată prin vot popular la 12.12.1993 cu amendamente aprobate la votul întregii Rusii din 07.01.2020)”.

23 Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, cunoscută și ca Uniunea Sovietică, stat angajat în nenumărate acțiuni criminale, inclusiv de distrugere statală, dezmembrare teritorială și genocid împotriva Românilor și României, dar și a multor alte popoare și state. Uniunea Sovietică a fost un stat fundamentalist ateu și anti-creștin.

24 Adică membru al echivalentului sovietic al Securității din România (înființată și organizată de Sovietici).

25 Cf și https://www.politico.eu/article/vladimir-putin-resurrects-the-kgb-moscow-security/

26 Conducerea URSS, inclusiv prin Stalin, a folosit Biserica Rusă de câte ori i-a convenit, ca pe o unealtă pe care o scotea din cutie când avea nevoie de ea și o arunca înapoi atunci când i se părea nefolositoare. Această atitudine este vizibilă și în Rusia de astăzi, căci nu am putut detecta, oricât mi-aș fi dorit, nicio primenire a Bisericii, nicio lepădare de abaterile etnofiletiste, comuniste, etatiste etc. Canonizarea Țarilor Ruși este, dimpotrivă, o pecetluire a acestei politici în care Biserica este doar o unealtă a statului rus. Vom reveni la următoare întrebare.

27 În urmă cu ceva vreme Naționaliștii Ruși (cine or fi fost) au trimis o scrisoare deschisă „naționaliștilor români” in corpore, propunând o colaborare cu Românii. În tăcerea asurzitoare ce a urmat, am răspuns arătând că Rusia ar trebui să recunoască ce greșeli a făcut față de România, practic: prin școli de limbă română pentru milioanele de Români din Federația Rusă, adesea deznaționalizați până la pierderea limbii; prin posturi de radio și televiziune pentru aceștia; prin cler și biserici de limbă română pentru ei; prin recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra ținuturilor dintre Carpați și Bug (Buh). Rusia a schițat câteva gesturi mărunte, dar dătătoare de speranță (cărți de istorie românească, o școală de limbă română la Moscova) după care a dat înapoi. Aici putem invoca și teribila inabilitate a diplomației românești – o constantă sinucigașă prezentă de sute de ani – dar mai ales biruința gândirii extremiste, rasiste, anti-românești, în politica Moscovei. Ceea ce a întărit impresia întunecată a Rusie îmtre Români. Dar a și dovedit, iarăși, păstrarea racilelor imperialiste, etnofiletiste, din Imperiul Rus și URSS în Rusia de azi.

28 Prin comparație, amintim de faptul că Guvernatorul Alexianu al Transnistriei a fost singurul guvernator al Axei din teritoriile (fost) sovietice achitat de Tribunalul Popular Sovietic: populația a mărturisit în favoarea lui. Prin urmare, Moscova l-a trimis în România fiind asasinat aici de ocupantul sovietic. Ceea ce dovedește contrastul abisal între omenia românească și bestialitatea ruso-sovietică. Și nu spunem că nu poate exista îndreptare, ci că aceasta nu este dorită de conducătorii Federației Ruse.

29 Online, în limba engleză, la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1/447.html. Pentru cunoscătorii de limbă rusă interesați de istoria Dreptului, https://www.prlib.ru/en/node/358578. Alte traduceri în limba engleză la http://eng.history.ru/content/view/122/0/ sau https://www.russianlegitimist.org/the-fundamental-laws. Etc.

30 Cf. și https://www.etymonline.com/word/samurai

31 În timp ce samuraiul se pregătea mereu să trăiască dar și să moară oricând pentru Japonia, Împărat sau stăpânul său, ceilalți oameni își dedicau mult din viață altor rosturi. De aceea samuraiul era cel mai deplin și înalt slujitor. O statură ce presupune înlăturarea deplină a egoismului și egotismului, o dăruire deplină. Desigur, aici este vorba despre o viziune idealistă. Dar este o viziune ce devine posibilă integral și practică în Ortodoxie, pentru că aici Duhul Sfânt plinește cele nedesăvârșite și deschide căi altfel de neatins.

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. VII. Să judecăm drept!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea dinainte aici

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. VII. Să judecăm drept!

Canoanele Bisericii lui Dumnezeu poruncesc să nu se primească și să se osândească în veci orice schimbare făcută asupra episcopiilor și mitropoliilor prin putere lumească, adică prin forță, presiune politică sau simonie.

Faptele sunt atât de limpezi – după cum am mai arătat, repetat – încât pare cu neputință ca un om rațional să nu le vadă. Și totuși propaganda rusofonă le ignoră. Ceea ce este de înțeles, dat fiind că că Biserica Rusă este în culpă și respinge pocăința și îndreptarea.

Uimitor și dureros este atunci când Moldovenii din dreapta Prutului, sau oricare alți Români din România, cad pradă acestei propagande. În teritoriile ocupate a avut loc impunerea prin forță a propagandei rusofone, cu înlăturarea oricărei opoziții. Doar din 1944 până astăzi avem 80 (optzeci) de ani de impunere. Ca urmare, deși dureros, nu este uimitor când Românii din Ucraina sau Republica Moldova sunt îndoctrinați rusofon. Dar propaganda rusă în privința Basarabiei a fost puternică doar opt ani de zile, din 1948 în 1956. Eu însumi am putut ridica problema Basarabiei în public în anii ’80: nu mi s-a răspuns la întrebări, mi s-a cerut să tac „pentru că încă nu este vremea potrivită”, și atât. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, unde ridicare problemei refacerii României Mari te supunea la pedepse puternice și dureroase. Ca urmare, ar fi de așteptat ca orice Român să fie prudent în preluarea unei ideologii străine, mai ales a ideologiilor vechilor dușmani ai Românilor, precum Germania, Austria, Turcia, Rusia, Ungaria etc.

Există un principiul fundamental pentru orice judecată care se vrea dreaptă: audiatur et altera pars. Adică ascultă și partea cealaltă. Adică nu judeci niciodată doar după ce spune una dintre părți, pentru că altfel te faci judecător nedrept. Cădere aspru pedepsită de Dumnezeu, totdeauna.

Însă propagandiștii rusofoni de origine română nu ascultă de acest principiu fundamental. Și pentru că cel mai activ activist rusofon este Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat mai ales M.S.C.), îl vom folosi ca exemplu.

Prevenim de la început că nu există vreun exponent al propagandei rusești care să fie mai logic sau să aibă o argumentație mai coerentă. Am tratat deja așa-zisele argumente canonice ale Bisericii Ruse, care de fapt contrazic poziția Bisericii Ruse și mărturisesc deplina ortodoxie a Bisericii Române. La acest nivel este cea mai bună (dacă poate fi numită bună) argumentație rusofonă. Însă, după cum vom vedea, de cele mai multe ori este la un nivel și mai scăzut.

Ca să fie limpede de la început, Mihai-Silviu Chirilă (M.S.C.) a vorbit mult despre problema bisericească din Republica Moldova, însă tot ce grăiește este fie propaganda rusă, fie închipuiri străine de adevăr. Și vom arăta aici câteva pilde paradigmatice.

1. M.S.C. pune semnul egal între apartenența Bisericilor locale române de Patriarhia de Constantinopol și dependența structurilor rusofone de Patriarhia Moscovei. În fapt, deosebirile fundamentale sunt următoarele:

a.1. Patriarhia de Constantinopol a fost primită de Românii de la Dunăre din voia lor. De ea au ținut, de voia lor, din Antichitatea târzie până în epoca modernă. Iar câștigarea autocefaliei și înființarea Patriarhiei Române s-au făcut canonic, fără nicio schismă, folosire a forței sau alt mijloc neortodox.
a.2. Patriarhia Rusă nu a avut niciodată autoritate asupra Românilor și nu a căpătat niciodată autoritate asupra lor decât prin mijloace neortodoxe, niciodată canonice. Ea a venit peste Români în Epoca Modernă, fiind lipsită de orice continuitate canonică pe pământurile românești. Românii nu au primit niciodată din voia lor autoritatea Patriarhiei Ruse, iar aceasta nu a ținut niciodată seama de rânduielile canonice când și-a impus autoritatea asupra Românilor din Sciția Europeană, Cimeria sau Moldova: aceștia țineau canonic fie de Mitropolia Moldovei, fie de Mitropolia de Mangop, respectiv de Patriarhia de Constantinopol, imixtiunea Bisericii Ruse încălcând numeroase canoane absolute ale Bisericii Universale.

b.1. Patriarhia de Constantinopol a fost romană sau română la început. Sfântul Constantin cel Mare era un (Stră)Român din Prefectura Dacia, născut în Provincia Dacia Aureliană și întăritor al Românității nord și sud dunărene. Limba latină locală a fost folosită în Patriarhia de Constantinopol alături de greacă și, local, armeană. După invazia slavă, când Heraclius face din limba greacă limba oficială a Romaniei (numită Romania sau Împărăția Romanilor și în limba greacă!), episcopiile și mitropoliile nordice rămân de limbă română. Mai mult, prin secolul al XV-lea sau al XIV-lea Mitropoliile nord-dunărene aleg slavona ca limbă de cult și cancelarie: pentru a se despărți de propaganda catolică făcută prin latină. Iar Patriarhia de Constantinopol nu s-a împotrivit în niciun fel acestei schimbări.
b.2. Patriarhia Rusă a fost slavă de la început. Înființarea ei nu are legătură cu Românii sau spațiul românesc, nici măcar cu Moldovenii (Românii Răsăriteni). Mai rău, a aplicat asupra populațiilor nerusești o politică de asimilare etnică, încălcând poruncile lui Dumnezeu și Canoanele Sinoadelor Ecumenice.

c. 1. Patriarhia de Constantinopol nu a impus ierarhi pe scaunele românești. Un anume patriarh entofiletist a încercat acest lucru în Moldova, prin secolul al XIV-lea. Dar Moldova s-a împotrivit și din 1401 s-a recunoscut oficial și pentru totdeauna autonomia Mitropoliei Moldovei.1 Chiar și când Mitropoliile nord-dunărene ale Românilor primesc, în Muntenia și Moldova, ierarhi de alt neam, aceștia învață și folosesc limba română.
c. 2. Patriarhia Moscovei a impus și impune ierarhi în spațiul românesc, inclusiv în Mitropolia Chișinăului „și a întregii Moldove”. Aceasta a fost o regulă, o practică neîncetată a Moscovei, nu o excepție. Și s-a folosit și se folosește de forță armată (ex.: trupele rusești din Transnistria) pentru a-și impune voința. Amândouă practicile fiind 100% neortodoxe. De asemenea, constant a numit în teritoriile românești episcopi ruși sau ucraineni, în uriașă majoritate șovini, practicanți ai rusificării (sau urcainizării), necunoscători ai limbii române etc.

Aceste trei deosebiri arată minciuna totală a egalității dintre apartenențele românești la Patriarhia de Constantinopol și, respectiv, Patriarhia Rusă. Egalitatea respectivă este o închipuire a d-lui Mihai-Silviu Chirilă, fără legătură cu adevărul.

2. M.S.C. pretinde că „Biserica celor din Republica Moldova are ascultare canonică față de patriarhia care a înființat-o”. Această afirmație a propagandei ruse este dovedită ca total mincinoasă printr-o precizare esențială: dacă a înființat-o canonic. Aici ne izbim de o înșelătorie rusească esențială:
în toate discursurile pentru popor despre apartenența religioasă a teritoriilor ocupate de Rusia se ignoră istoria dinaintea ocupației.
De pildă, în cazul Moldovei, argumentația rusească pleacă adeseori din 1812, ca și cum Basarabenii ar fi fost păgâni până atunci. Astfel propaganda rusească ascunde (ocultează) toată realitatea din care au ieșit faptele petrecute de atunci încolo. Aceeași practică se folosește și mai departe, pentru 1918 sau 1940, 1944, 1992 etc.: se ignoră cu fanatism precedentul istoric. Pe scurt, Biserica Rusă vorbește despre Moldova și alte ținuturi românești de la nordul Mării Negre ca și cum erau cu totul păgâne și nu exista niciun fel de Biserică până la venirea armatelor ruse. Ceea ce este o minciună totală: în Moldova, Cimeria și Sciția Europeană Credința Creștină a fost adusă de Sfântul Apostol Andrei și ucenicii săi și Bisericile înființate au trăit, peste toat migrațiile străine, până la invaziile și imixtiunile necanonice ruse.
Ca urmare, Creștinii din Republica Moldova nu țin canonic de Patriarhia Rusă, care este un invadator anti-ortodox pe aceste meleaguri.

3. M.S.C. pretinde pe larg și repetat, că Patriarhia Română și Biserica Ortodoxă Română ar lăsa lupta cu Patriarhia Rusă în seama Mitropoliei Basarabiei. Pentru ca, pretinde M.S.C., „în cazul ridicării problemei în fața celorlalte Biserici să poată spune că nu ea [Patriarhia Română, Sfântul Sinod] a făcut asta, ci Mitropolia Basarabiei”. În realitate, această pretenție este deplin străină adevărului. Stă ca pildă a luptei Patriarhiei Române refuzul sistematic al BOR, aflată sub ocupație sovietică, de a recunoaște ruperea teritoriilor sale canonice. Asta cu toate presiunile uriașe exercitate de Moscova prin trupele sale, prin agenții săi, prin oamenii săi politici!
Dar, ca să venim la vremurile noastre, Patriarhia Română și-a asumat deplin susținerea reactivării Mitropoliei Basarabiei (poruncită de Canoanele 30, 33 și 35 Apostolice, 37 Trulan ș.a.m.d.). Aici se face de către propaganda rusofonă o confuzie intenționată între bunătatea respectuoasă și neimplicare sau ascundere.

Da, Biserica Română nu a sărit după 1989 să bată cu pumnul în masă pentru a-și recupera teritoriile canonice smulse de Sovietici cu complicitatea Bisericii Ruse. Asta pentru că se știa foarte bine cât de puternică a fost îndoctrinarea anti-românească asupra Românilor Basarabeni sau Bucovineni. Faptul că rusofoni ca episcopul Marchel și alții asemenea spun, vorbind românește, că ei „vorbesc limba moldovenească”, la peste trei decenii de la căderea URSS dovedește puterea îndoctrinării. Dar și că Rusia continuă politica URSS în Republica Moldova (și nu numai). Ținând seama de această realitate, Biserica Ortodoxă Română a așteptat ceea ce a și venit: cererea localnicilor pentru revenirea la canonicitate, adică la apartenența de Patriarhia Română.
Prima cerere oficială s-a făcut pe 3 Aprilie 1992. Atunci câțiva deputați basarabeni au făcut și au trimis memorii către Patriarhul Teoctist de la București și Patriarhul Alexei al II-lea de la Moscova. În aceste memorii au cerut reactivarea Mitropoliei Basarabiei (ca parte a Bisericii Române).

Ei bine, Patriarhia Română și-a asumat munca și lupta pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei.

Patriarhul Teoctist a trimis Patriarhului Alexei al II-lea o scrisoare plină de demnitate și conștiință creștină. În aceasta a amintit ceea ce Alexei știa foarte bine: că Mitropolia Basarabiei a fost smulsă anti-canonic din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, pe linia reparării răului făcut de Sovietici, a cerut Patriarhiei de la Moscova să nu se împotrivească (act necanonic) reactivării canonice a Mitropoliei Basarabiei.
De asemenea, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, sub președinția Patriarhului Teoctist, a luat act de cererile mirenilor și clericilor basarabeni. Și a reactivat, tot în 1992, Mitropolia Basarabiei. Pe care a sprijinit-o fățiș, constant, inclusiv teologic, inclusiv în fața celorlalte Biserici locale. Pentru că, împotriva altei minciuni propagată de M.S.C., de atunci a avut loc aducerea la cunoștință a problemei din Republica Moldova către Bisericile surori! Și argumentația canonică a Patriarhiei Române a lăsat Patriarhia Rusă fără sprijinul pe care și l-ar fi dorit pentru a-și continua imixtiunea în Republica Moldova.
Același sprijin public s-a manifestat continuu. Patriarhul Daniel a cuvântat public și repetat în sprijinul Mitropoliei Basarabiei, în interviuri, predici, scrisori patriarhale etc. A purtat repetate negocieri cu Biserica Rusă pentru a o convinge să își înceteze imixtiunea în teritoriile canonice românești.

Ca urmare, discursurile d-lui Mihai Silviu Chirilă pe temă sunt extrem de grave pentru sufletul său. Sunt osânditoare și tind spre patologic și convingerea cu care debitează fantasmagorice teorii despre duplicitate, și ușurătate cu care închipuie dialoguri ce nu există, și născocirea unor intenții pentru care nu are nicio dovadă.

Da, este adevărat că, în bunătatea și înțelepciunea sa, Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a inclus termenul „autonomă” în titulatura Mitropoliei Basarabiei. Și a făcut aceasta ca să înlăture temerile unor Basarabeni asupra unei imixtiuni bucureștene după chipul imixtiunilor moscovite. Aici trebuie amintit un fapt pe care orice absolvent de facultate de teologie trebuie să îl știe: orice mitropolie este, canonic, autonomă. De aceea nu s-a găsit niciodată vreun mitropolit român care să spună „vrem și noi autonomie ca a Mitropoliei Basarabiei”. Asta pentru că autonomia există canonic pentru orice mitropolie. Însă în situația din Republica Moldova este nevoie de exprimarea și chiar repetarea la nesfârșit a unor adevăruri evidente: propaganda rusofonă a împământenit, din păcate, multe minciuni.

Iarăși este adevărat că Mitropolia Basarabiei a desfășurat o bogată și frumoasă lucrare de afirmare a canonicității sale, de osândire a imixtiunilor ruse etc. Și a făcut acest lucru pentru că este datoria sa canonică. Aici M.S.C. și toți propagandiștii rusofoni umblă cu aceeași dublă măsură: ei văd acțiunile anti-românești ale Mitropoliei rusofone a Chișinăului drept normale, dar fac spume la gură și bălăcăresc în fel și chip acțiunle de revenire la canonicitate ale Mitropoliei Basarabiei. Este „logica” tipică a schismaticilor și ereticilor, în niciun fel o logică adevărată, ortodoxă. Și, revenind la lucrarea Mitropoliei Basarabiei, ea a fost însoțită de lucrarea și sprijinul Bisericii Române. Mereu și asumat.

Ca urmare, afirmația lui MS.C. discutată aici este o minciună totală. Este o însăilare de născociri personale, străine realității, cu bucăți preluate ad-litteram din propaganda rusească. De ce face așa ceva acest om este dincolo de înțelegerea mea. Pot doar să mă rog să se trezească și pocăiască înainte de a fi prea târziu.

4. M.S.C. pretinde că schimbările religioase aduse de Sovietici au fost pașnice, limitându-se la „schimbarea numelui și a stăpânilor politici”. Am arătat în altă parte că această pretenție este o minciună absolută: schimbările s-au făcut cu forță criminală și prin genocid, că au fost înlăturați toți episcopii canonici și s-a desființat Mitropolia Basarabiei oficial, fiind înlocuită cu ”Episcopia Chișinăului”. D
ar subliniez aici că această pretenție este trădarea lui Dumnezeu, a Neamului și a Țării.
D-l Mihai Silviu Chirilă se crede și se pretinde creștin și patriot, dar Dumnezeu este al Adevărului, nu al minciunii. Și minciună și lepădare de Dumnezeu și de Neamul Românesc este susținerea geoncidarilor sovietici, acoperirea crimelor monstruoase și acțiunilor păgâne făcute de ei, precum și acoperirea sprijinului etnofiletist al Patriarhiei Ruse pentru politica sovietică. Strigă durerea oasele celor uciși de Sovietici pentru desființarea Mitropoliei Basarabiei; strigă din morminte și din câmpuri și păduri și mine, din adâncurile apelor și de pretutindeni. Se întristează și se mânie sufletele Martirilor Basarabeni înaintea Împăratului Cerurilor pentru asemenea minciuni ridicate asupra lor. Cu voie sau fără de voie – el știe –, M.S.C. săvârșește prin preluarea propagandei rusofone extremiste și prin propagarea ei drept adevăr nenumărate acte de trădare.

5. M.S.C. vine alături de organizațiile rusofone din Republica Moldova, declarându-le canonice. Deși în același timp osândește Sinaxa din Creta (2016), la organizarea căreia Patriarhia Rusă a avut o uriașă contribuție! Mai mult, până în Martie 2016 Patriarhia Rusă pedepsea aspru orice glas care se ridica împotriva ”Sfântului și Marelui Sinod”. Purtarea s-a schimbat doar după ce, prin mila lui Dumnezeu, s-a înțeles la Moscova că participarea universală la Sinaxa din Creta ar fi însemnat recunoașterea papalității Patriarhului de Fanar. Și s-a schimbat nu pentru că Patriarhia Rusă ar fi împotriva unei papalități în Biserică (deși aceasta este erezie!), ci pentru că își dorește această papalitate pentru sine.

Pe aceeași linie, M.S.C. îl ridică în slăvi pe episcopul rusofon Marchel, care a ținut nenumărate discursuri etnofiletiste – unele dintre acestea de un șovinism agresiv similar comisarilor sovietici. Asta deși tot M.S.C. face demonstrații despre cât de gravă este erezia etnofiletistă.

De altfel însuși M.S.C. mărturisește etnofiletismul, de pildă atunci când îi minte pe unii că „această bucată de pământ este a dumneavoastră și a nimănui altcuiva”. Deși este scris că „al Domnului este pământul” (Ieșirea 9.29; Deuteronom 10.14) sau „al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23.1). Și dacă l-a dat fiilor oamenilor (Psalm113.24), l-a dat în grijă, nu în stăpânire, după cum se vede foarte bine în Psalmul 36. Și, iarăși, în schimbările de la Dumnezeu a stăpânirii asupra pământurilor, arătate în Vechiul Testament. Sau, cum scrie la Pildele lui Solomon, capitolul 3, versetul 35, „Cei înțelepți vor moșteni mărirea, iar cei nebuni vor avea parte de ocară”. Și, iarăși, la Isaia 57.13 și în multe alte locuri.
Iar afirmația sa făcută către Rusofoni „această bucată de pământ este a dumneavoastră și a nimănui altcuiva” este o osândire a Basarabenilor care nu sunt rusofoni. Și este un îndemn la genocid, căci dacă „acea bucată de pământ” este doar a lor, cei care nu sunt dintre ei trebuie înlăturați!
Adică M.S.C., prin asemenea vorbe, sprijină clar etnofiletismul rus și acțiunile de genocid ale Rusiei și Uniunii Sovietice.

Purtarea lui M.S.C. din această perspectivă ține cel puțin de un ridicol perfect (dacă nu de fariseism).

6. M.S.C. pretinde că respectarea voinței clericilor și mirenilor din Republica Moldova de a fi pe stil vechi ar fi „o metodă comercială”. Această insultă aruncată de d-sa întregii Biserici Române este, însă, total gratuită: Biserica Ortodoxă Română este în comuniune cu Bisericile locale pe stil vechi. Care stil vechi este altceva decât stilismul, o schismă sau erezie ce idolatrizează Calendarul lui Sosigene și Iulius Cezar. Comuniunea amintită, pe de-o parte, și dorința Basarabenilor, pe de altă parte, au luminat Sfântul Sinod să primească rămânerea Mitropoliei Basarabiei pe stil vechi. Actul este firesc pentru orice Biserică sănătoasă. Dar, desigur, pare uimitor și se caută motivații meschine în Biserica Rusă, pentru că aceasta cel puțin de la Petru I este etatizată și are sistematic motivații neortodoxe în acțiunile sale. Ca urmare, este greu sau imposibil de conceput pentru rusofoni ca un act să se facă pur și simplu canonic. În mintea lor, toate actele trebuie să urmărească interese de stat sau alte motivații meschine: așa au văzut în Biserica Rusă, așa își închipuie că este peste tot.

7. M.S.C. începe adesea criticarea unor păreri prin atacuri la persoană, ironii, mișto-uri, insulte. O atitudine tipic rusofonă. O găsim și la episcopul Marchel2, și la preotul Iulian Rață și la mulți alți activiști rusofoni. Și este 100% neortodoxă, necanonică, osândită de Biserică. Și când este vorba despre asemenea atacuri la adresa unor mireni, dar cu atât mai mult cu cât sunt la adresa unor clerici. Este absolut limpede că asemenea atacuri nu sunt argumente într-o dispută creștină. Obișnuința recurgerii la atacuri la persoană, insulte și ironii este mărturia unei adânci subiectivități. Și, de multe ori, a invidiei sau urii ori altor sentimente negative.

8. Ca o tristă și osânditoare ironie, M.S.C. vorbește despre păcatul dezbinării (dezbinului). Pe care, întărește el, nu îl spală nici sângele muceniciei (dezbinătorului). Pentru că, mai spune el, „duhul dezbinării este foarte greu de vindecat”. Asta în condiția în care el a făcut și face dezbinare,

ba chiar sprijină activ dezbinarea teritoriilor canonice ale Bisericii Române de către Rusia și Biserica Rusă!

9. M.S.C. citează sistematic texte ale propagandei ruse, dar nu citează niciodată răspunsul Bisericii Române la acele texte! Dar, și mai trist, chiar din ceea ce citează se oprește, ca un judecător nedrept, doar la ceea ce i se pare că susține propaganda rusă, nu și la ceea ce o contrazice.

Din cartea propagandistă Restabilirea unității. Poziția Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Mitropolia Basarabiei. Documente și materiale, din care M.S.C. citează ce îi place, redăm dintr-un text al Patriarhului Alexei al II-lea:

„Din timpuri străvechi, Biserica Ortodoxă din teritoriul, devenit ulterior Principatul Moldovei, s-a aflat în sfera de influență și jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Războiul ruso-turc, care s-a început în anul 1768, a dus la eliberarea de sub stăpânirea otomană a unei părți a Moldovei și Valahiei. Pe teritoriile ocupate de oștirile rusești se stabilea cârmuirea Sfântului Sinod Guvernamental al Bisericii Ruse, care numea în aceste regiuni exarhii săi. Aceasta era o rezolvare firească a problemei [care problemă??? n.n.]…
În anul 1918 Basarabia a fost ocupată de trupele române [nu eliberată de trupele ocupante bolșevice? n.n.]… În aprilie 1918, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei, printr-o telegramă, l-a înștiințat pe Preafericitul Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, Tihon, despre faptul „că, în urma efectuării unirii politice a Basarabiei cu România, biserica locală a fost trecută în subordinea Bisericii Ortodoxe Române”. Preafericitul Patriarh Tihon îndată a expediat Mitropolitului Pimen un mesaj în care a comunicat că problema jurisdicției asupra Eparhiei de Chișinău trebuie examinată prin intermediul relațiilor canonice dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Română, cu participarea clerului și a poporului bisericesc al Eparhiei de Chișinău… în octombrie 1918 a expediat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un mesaj în care a fundamentat din punct de vedere canonic ilegalitatea faptei acestuia referitor la Eparhia de Chișinău…” (op.cit., p.91-92)

Față de aceste vorbe, să vedem în primul rând fățărnicia și necinstea rusească: dacă ei cuceresc un teritoriu li se pare „firesc” să îl includă în Biserica Rusă, dacă acel teritoriu se întoarce la Patrie sau devine independent, pretind că este „ilegal” să se reorganizeze bisericesc fie și prin revenirea la starea dinainte de ocupația rusă! Nerușinarea aceste atitudini este nemărginită! Iar M.S.C. și alții care se pretind Români o susțin! Cum nu au văzut propagandiștii rusofoni care se pretind Români, ba chiar patrioți, această contradicție fundamentală?

Tot ca vorbire înșelătoare, necinstită și vinovată, este și expresia „rezolvare firească a problemei”. Căci nu exista nicio problemă canonică a Bisericii din Moldova pentru care să fi fost nevoie de intervenția necanonică a Bisericii Ruse. Am mai arătat în acest șirag de răspunsuri câte canoane a încălcat Rusia prin aceste intervenții. Și, de asemenea, am arătat că existența mai multor patriarhii într-un stat este firească. Au fost mai multe patriarhii și în Romania (Imperiul Roman), au fost mai multe patriarhii și în Imperiul Otoman, ba chiar și în Imperiul Britanic (ce a avut sub autoritate ținuturi al Patriarhiilor Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei). Niciodată nu a existat vreo problemă din această pricină.

O a treia înșelăciune din acest text este altă dublă măsură a Bisericii Ruse. Sub ocupațiile rusești sau sovietice Biserica Rusă a năvălit peste teritoriul canonic românesc și a schimbat ierarhi cu forța. Ierarhii canonici fiind înlăturați prin felurite metode. Iar poporul și clerul nu a fost întrebat niciodată dacă vrea sau nu. Însă atunci când Basarabia revine la România, dintr-o dată Biserica Rusă vine cu pretenția unei proceduri pe care ea în veci nu a respectat-o. Lipsa de cinste a aceste atitudini este izbitoare.

A patra înșelăciune din acest text este pretenția că Basarabia ar fi fost „ocupată”. În timp ce Rușii invadatori ar fi eliberatorii. Din nou o dublă măsură, cu atât mai mizerabilă cu cât Basarabia este teritoriu românesc, iar la teritoriile românești Rusia nu are niciun drept.

Față de această propagandă evident mincinoasă, ba chiar absurdă, M.S.C. și alții ar fi trebuit să citească Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea sa Alexei II3, precum și Istoria Bisericii și Canoanele Bisericii Ortodoxe. Ar fi înțeles îndată cât de străină de adevăr este „argumentația” rusă în această privință. Și ar fi avut cu totul altă poziție. Desigur, dacă sunt cinstiți și au curajul asumării adevărului.

–––

M.S.C. are multe alte asemenea preluări din propaganda rusă, născociri proprii, contradicții și auto-osândiri. Dar misiunea noastră fundamentală este mărturisirea adevărului. Combaterea minciunilor trebuie făcută cu măsură, pentru a nu cădea în patima gâlcevii și învrăjbirii. Iar M.S.C. este doar o paradigmă a propagandei rusofone.

Cine citește cele deja șapte părți ale acestor lămuriri, va înțelege: Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova. Mitropolia rusofonă din republică este un instrument de dezbinare și rusificare, de deznaționalizare și de pierdere a independenței și statalității Republicii Moldova. Biserica Rusă este adâncită în etnofiletism și etatism de foarte multă vreme. Din timpul lui Petru I conducătorii Bisericii Ruse au uitat să dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu; și dau Statului Rus ceea ce este al lui Dumnezeu, fără să își dea seama câtă osândă își adună. Pe aceeași linie se află și căpeteniile rusofone din Republica Moldova. Dar există pocăință!

Îi așteptăm în Biserica Mamă cu dor și drag pe toți Moldovenii de pretutindeni. În munca și lupta Patriarhiei Române pentru refacerea și creșterea Mitropoliei Basarabiei se împlinește, ca și în luptele pentru eliberarea teritoriilor ocupate, o datorie sfântă. Pe care uneori nu am putut-o mărturisi public, dar pe care mereu am păstrat-o în suflet.

Oameni buni, Moldova nu începe de la 1812! Istoria ei este străveche, dinainte de Cultura Cucuteni, când nici umbră de Rusia nu exista!
Oameni buni, Biserica din Moldova, deci și din Basarabia, nu începe de la 1812! Ea începe cu Sfântul Apostol Andrei și ucenicii săi! Când nici umbră de Biserica Rusă ori de Rusia nu exista!
Canoanele sunt absolut clare și poruncesc veșnica osândă pentru cele făcute de Rusia și Uniunea Sovietică în teritoriile ocupate. Iar cei care se fac următori și colaboratori ai acelor fapte, cu făptuitorii se osândesc!

Fără pocăință nu există iertare, iar pocăința cere ieșirea din rău. Adică, aici, ieșirea din Biserica Rusă, care nu are absolut niciun drept canonic în Basarabia. Sinoadele Ecumenice osândesc pe vecie pe cei care fac imixtiuni, mai ales prin forță, în teritoriul altor episcopii. Mai ales când sunt unele vechi. Episcopii noștri au luat parte la Sinoadele Ecumenice, atunci când nu exista niciun Rus – și cu atât mai puțin vreun Rus creștin. Aceasta este de ajuns pentru orice om sănătos la cap și la inimă ca să știe ce are de făcut: să vină în Biserica Mamă și să lucreze aici mântuirea lui și a celor dragi.

Am suferit întotdeauna pentru căderea fraților, ca și pentru îndârjirea în rătăcire a celor aflați în afara Biserici. Pentru că cei care se duc după învățături străine, cei care aleg alt drum decât al Bisericii, pe ei înșiși de osândesc. Așa că am scris aceste rânduri cu durere și dor. Cu durere pentru căderi și propovăduirea rătăcirii. Cu dor pentru întoarcerea celor rătăciți. Și cu dragoste. Și pentru aceia, și mai ales pentru cei care au avut tăria să iasă de sub mafia rusofonă, să iasă din Mitropolia rusofonă a Chișinăului și să revină acasă.

Căci Bine este să fie frații împreună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Aici se anulează altă minciună răspândită de M.S.C., aceea că niciodată nu a existat problema opoziției față de grecism în Țările Române. Despre această opoziție am amintit în Cum luptau Românii? și doritorii pot să vadă acolo cât de mare a fost aceasta.

2 Am amintit unele din insultele aruncate de episcopul Marchel în predicile sale într-un articol anterior.

3 Oferim aici acest document mult prea necunoscut și foarte prețios:

Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea Sa Alexei II

SANCTITATEA VOASTRA,
PREA IUBITE FRATE
ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

Cu dragoste frățească, Vă aducem la cunoștință că am primit scrisoarea Sanctității Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire și durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră considerați Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca «ingerință anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Sanctitatea Voastră! În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

Viața creștină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocși afirmându-și neîntrerupt apartenența la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

In anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești canonice, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țârii Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost și amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un «exarhat» ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel s-a întâmplat şi cu Mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se «instituţionalizează» prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. In plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de intreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnicâ îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și a Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare : în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus nu «la eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei», cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhii ruși înscăunați în Basarabia fără a se cere acordul clerului și credincioșilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toți chiriarhii așezați de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chișinău numai unul a fost de același neam și de aceeași limbă cu clerul și credincioșii păstoriți. Aceștia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. In 1813 a fost înființat un seminar teologic, dar și acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaționalizare a românilor și de îndepărtare a lor de frații din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadei a funcționării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chișinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de țarul NICOLAE I.

În același timp, mănăstirile moldovene au fost supuse și ele rusificării prin încercarea le a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericești. Cărțile românești de slujbă au fost de asemenea distruse, așa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL EBEDEV (1871-1881).

În această situație tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul țarist au putut să-și recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmația Sanctității Voastre că în «anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române» (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1917 se primise la Chișinău telegramă oficială de la Petrograd in care se spunea că «Basarabia nu mai este în imperiu și că de acum înainte toți se pot bucura de libertate». In duhul acestei libertăți și fără prezența armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană și independentă și s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci și nedreptatea săvârșită în 1808 pe plan bisericesc, clerul și credincioșii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situației bisericești n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 și apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și-a impus din nou, abuziv și necanonic, jurisdicția asupra credincioșilor ortodocși români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecințele acestui act sunt bine cunoscute : distrugerea sau închiderea majorității bisericilor și mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului credincioșilor români moldoveni, desființarea Mitropoliei Basarabiei, înființată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinței de libertate și demnitate națională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-și dobândească suveranitatea și independența în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc și sfânt, reluarea legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristețe, este atitudinea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop VLADIMIR, acum Mitropolit de Chișinău, față de clerul și credincioșii ce-și manifestă dorința legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoți și credincioși și-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuși unei prigoane barbare, Prea Sfinția Sa fiind chiar depărtat violent și samavolnic din reședința din orașul Bălți. Și din acest motiv, Prea Sfințitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctității Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR a manifest, de asemenea, atitudine de nerespect față de obligația canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, a invitat, ca oaspeți de onoare, în luna noiembrie 1992, doi «arhierei» schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declarația de la Constantinopol a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din martie 1992, care prevede că «este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice și să se abțină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea».

Situația bisericească din Republica Moldova a devenit și mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea «independenței Bisericii Ortodoxe din Moldova». Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol și a intervenției adresată de Noi Sanctității Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam «că nu este momentul potrivit a se lua în discuție problema Bisericii din Moldova», «afirmație justă», recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ați adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum și a atitudinii antiromânești a Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR și persecuțiilor de tot felul la care au fost supuși cei care întrețineau legături cu frații și neamurile lor din România, Prea Sfințitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălți, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul și credincioșii, supuși acelorași persecuții din partea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locțiitor de mitropolit pe Prea Sfințitul PETRU și au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastă a luat act cu binecuvântare de dorința și hotărârea lor recunoscând autonomia cerută, precum și păstrarea calendarului vechi și a tradițiilor bisericești locale.

In scrisoarea Sanctității Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susținerea opiniei cu privire la așa-zisa «ingerință anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicțională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii românești din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaște tocmai îndatorirea Bisericii unei națiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic și de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligația ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților, și nici sub cuvânt de lucrare sfințită, să se furișeze trufia stăpânirii lumești».

In spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşiiul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicției bisericești a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 și 22 ale Sinodului de Cartagina, precum și canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmați și Sanctitatea Voastră, «episcopului unei anumite eparhii să-și întindă puterea asupra altei eparhii». Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric și dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, «nulă» de drept, iar repararea unei nedreptăți se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol, prevede nu numai interdicția ca un episcop «să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh», ci și posibilitatea ca episcopul respectiv «să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său», dacă acesta propovăduiește un lucru nedrept și necanonic. Nedreptatea și lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde și menține jurisdicția sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speță asupra românilor ortodocși din Basarabia.

Prevederile canonului 16 al aceluiași Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoașterea Prea Sfințitului Episcop PETRU, ca Locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinția Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicție numai asupra credincioșilor ortodocși ruși din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicției Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiași canon 16 de Constantinopol și ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristețe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menționat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iași în 1808, și cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 și 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinția Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop – Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frățește pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic și 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiției canonice, să-și întindă jurisdicția asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinții Părinți ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală și necanonică această tendință și au impus respectarea principiul etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menținut în istorie și mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe și apoi otomane, teritoriile jurisdicționale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În același sens, se pot înțelege și prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabilește modalitatea de conlucrare între «episcopii fiecărui neam» și se statornicește principiul sinodalității în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendințelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, și el este valabil și azi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracție de realitatea istorică a unui popor sau neam. Așa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor însăși titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conține numele etniei sau neamului pe care îl slujește Biserica respectivă. De aceea, pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât și Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit, vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumești, fără credință în Dumnezeu, care au prigonit pe toți cei credincioși și au impus ura și dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulțumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub aceasta robie potrivnică credinței, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârșite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord de frații lor de același neam și limbă.

De aceea, ne exprimăm încredințarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră și la Biserica Ortodoxă Rusă înțelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înțelege în mod just, dar și cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului și credincioșilor din Republica Moldova de a avea legături duhovnicești cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorința și speranța că relațiile frățești dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

In spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuțiile pentru a lămuri problemele și neînțelegerile și a dovedi astfel că, în relațiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frățească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredințându-Ne rugăciunilor Sanctității Voastre, Vă îmbrățișăm frățește în Hristos Domnul nostru,

TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

19 mai 1993

Atac terorist la Moscova

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În această seară niște gunoaie subumane – cel puțin patru la număr – au atacat cu arme automate civilii aflați la un concert (în Moscova). Se vorbește și de explozii. Se numără zeci de civili uciși (deocamdată peste 40) și despre mai mult de o sută de civili uciși.

Lașitatea atacurilor asupra civililor dezonorează deplin pe autorii direcți și indirecți. Niciun luptător adevărat nu îi atacă pe cei care nu se pot apăra – doar gunoaiele subumane, doar cei îndrăciți prin voia lor pot să facă așa ceva.

Da, Războiul din Ucraina putea să nu existe: era de ajuns ca la Kremlin să fie cineva cu o mai mare stăpânire de sine (care să nu se lase corupt de puterea și averile căpătate, temporar, prin această manevră). Sau, da, era de ajuns ca la Washington să fie Donald Trump, în locul marionetei scârboase zisă Joke Biden.
Însă, chiar dacă cineva ia în seamă doar unii vinovați (cei de la conducerea Rusiei, în speță), atacul asupra civililor este inuman și de neiertat. Și, pe deasupra, de o maximă imbecilitate.

Ca să crezi că Rușii se sperie de un asemenea atentat trebuie să ai un I.Q. extrem de redus, o incultură deosebit de mare și o aroganță și mai mare (astfel încât nici nu ceri sfaturi competente, nici nu asculți de ele dacă există).
Rușii au de-a face cu moartea nu doar de doi ani de zile: istoria Rusiei este un carnagiu reciproc, în care fertilitatea Rusoaicelor a fost cheia supraviețuirii. (Așa cum iresponsabilitatea Româncelor, care își ucid în masă copiii, este cheia pieirii Românofonilor.)
În fața unui asemenea atac Rușii răspund cu furie și ură. Iar dacă nu o fac pe loc, o vor face mai târziu.

Pentru pilotul rus ucis de Turci aceștia au plătit cu sute de soldați de-ai lor loviți „accidental” de trupele (pro-)ruse. A fost un joc tăcut la nivel mediatic, și care a adus – paradoxal pentru Românii învățați să fie slugi și sclavi – la prietenia actuală dintre cele două țări: cei tari îi respectă doar pe cei tari, cei luptători pe luptători îi respectă, pe sclavi nimeni.

Totuși merită subliniat că asemenea acte au loc între militari, între luptători.
Da, va spune cineva, dar și Rușii au atacat civilii, chiar în timp de pace.
Este adevărat. Este una dintre marile critici aduse Rusiei – și este o vină pe care mulți Ruși o recunosc și o regretă.
Pentru că asemenea acte țin de cea mai lașă bestialitate.

Și revin la problema reală: reacția conducerii Rusiei, reacția lui Putin.
Se pare că unii au uitat cum a reacționat acesta după atentatele cecene: a condus un atac teribil asupra Ceceniei, care a fost readusă de partea Rusiei până astăzi.

Dar față de acest atentat?
Pot doar să mă rog – și pentru cei care ar face acest gest, și pentru victimele care ar urma – să nu ne trezim în fața unui „răspuns nuclear”. Căci un asemenea gest ar aduce o (și mai) mare osândă pe sufletele autorilor. Atât pentru că ar însemna uciderea altor civili (și foarte mulți!), cât și începutul unui război nuclear.

Omul lui Dumnezeu își păstrează cumpăna și cumpătul și în vijelie sau crivăț.
În fața Războiului din Ucraina mulți au devenit pătimași orbi, susținând fanatic o parte sau alta – deși sunt părți la fel de rele și vinovate.
Am încercat și încerc neîncetat să îmi păstrez gândirea dreaptă, văzând adevărul, nu ideile propagandei de o nuanță sau alta.
Ca urmare, deși sunt împotriva invaziei Rusiei în Ucraina, trebuie să condamn acest act cumplit, inuman, drăcesc. Trebuie să mă rog pentru mila lui Dumnezeu față de civilii uciși. Și trebuie să mă rog să înceteze aceste acte monstruoase.

Mă tem că mulți vor păcătui, bucurându-se nebunește de moartea unor civili. Civili care mâine s-ar putea să fie ei, copiii lor sau părinții lor, dacă această oroare a războiului nu încetează.
Cei care se bucură ori se vor bucura ar fi, fariseic, extrem de supărați dacă s-ar aplica „părții lor” aceeași „metodă” folosită astăzi la Moscova.

Să ne pară rău de toată rătăcirea, de toată răutatea, ura și minciuna. Să căutăm Adevărul, Iubirea, Dreptatea lui Dumnezeu. Doar așa vom putea rămâne oameni atunci când mulțimi întregi devin neoameni.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

partea I aici

Am arătat în prima parte faptul că Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) înșeală oamenii (nădăjduiesc, fără voie) atunci când răspândește ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele [Mitropoliei Basarabiei] și stăpânitorii politici”.
Dimpotrivă, ocupația sovietică a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat episcopii canonici (și foarte mulți alți clerici), a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat credincioșii, a distrus toată structura canonică locală, a numit episcopi, preoți și diaconi aflați în slujba Statului Bolșevic, au impus promovarea urii șovine împotriva Românilor și României (= etnofiletism) etc.
Toate acestea fiind acte condamnate pentru totdeauna de Sinoadele Ecumenice.

Un cititor mi-a spus că s-ar putea ca M.S.C. să nu cunoască adevărul istoric, să nu cunoască genocidul rusesc și sovietic, să nu cunoască actele anti-ortodoxe pe care Sovieticii le-au săvârșit în Basarabia (și celelalte teritorii românești ocupate). I-am atras atenția că:
– am criticat spusele d-lui M.S.C., nu persoana
– este inadmisibil ca un jurist, și cu atât mai mult un teolog, să se avânte în condamnări, mai ales extrem de grave, fără a asculta, cu toată obiectivitatea, toate părțile implicate (ceea ce M.S.C. nu a făcut)
– M.S.C. m-a citat în materialele în care a înnoit sprijinul său pentru propaganda rusofonă pseudo-ortodoxă în Republica Moldova.
Ca urmare, nu văd în ce fel mi se poate reproșa existența acestor răspunsuri. La care oricum sunt dator ca preot.

Dar, trecând peste răspunsul dat cititorului, să ne întoarcem la cel dat afirmațiilor d-lui M.S.C.

În această parte plecăm de la o părere cel puțin ciudată a teologului și juristului Mihai Silviu Chirilă, aceea după care „necanonicitatea întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului” ar fi „teoria par. Mihai Aldea”. Această părere este întărită de temerea sa că asemenea idei „ar putea să devină doctrină oficială pentru credincioșii din Republica Moldova”.
Din păcate, amândouă afirmațiile sunt cu totul în afara Învățăturii lui Dumnezeu.

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.
Aceasta nu este teoria Păr. Mihai Aldea, sau a oricărui alt om, este rânduială dumnezeiască.
Sfântul Duh, în Sinoadele Ecumenice, a întărit porunca dată de Iisus Christos să nu dăm Cezarului ce este al lui Dumnezeu, adică să nu dăm puterilor lumești autoritate în Biserica lui Dumnezeu.
Am arătat acest fapt și în partea dinainte, unde am citat: Canoanele 30 și 35 Apostolic, Canonul 6 Sinodul I Ecumenic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.

Merită ținut minte că un singur canon de Sinod Ecumenic este lege.
Iar aici avem cinci canoane (două apostolice!) care spun același lucru:

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.

Ca urmare, din punct de vedere teologic (ortodox) fraza

„Teoria necanonicității  întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului e gresita” (autor: M.S.C.)

este neortodoxă.

Asta pentru că niciun teolog ortodox adevărat nu va scrie o frază care să pună la îndoială ceva din Învățătura Ortodoxă. Iar această frază exact asta face.

Desigur, va sări cineva (poate chiar autorul frazei) să spună că „nu necanonicitatea întemeierii cu sila” se neagă în frază, ci faptul că Mitropolia Chișinăului ar fi fost întemeiată cu sila. Însă această pretenție cuprinde două alunecări puternice.

În primul rând, și M.S.C. cu adepții săi, dar și alți anti-BOR vânează cu fanatism orice exprimare ce li se pare neclară sau ambiguă la episcopii, preoții, diaconii sau mirenii BOR; și fiecare asemenea caz de părută sau reală neclaritate ori ambiguitate este declarată ritos „erezie”, „lepădare”, „necredință” ș.a.m.d. Ca urmare, e de așteptat ca la ei să nu existe asemenea „erezii”, „lepădări” sau „necredințe” prin fraze neclare sau ambigue. Iar, în prezența frazelor neclare sau ambigue, autorii (și adepții autorilor) să își recunoască greșeala.

În al doilea rând, faptul că „Mitropolia Chișinăului” a fost întemeiată „cu sila” este absolut clar și absolut dovedit. Am arătat aceasta și în prima parte a acestui material, și în altele. Să pretinzi că înlăturarea de trupele rusești/sovietice a ierarhilor canonici este un act canonic încalcă întreaga Învățătură Ortodoxă. Și tot anti-ortodox este să pretinzi că sunt „doar o schimbare a numelui” acțiunile sovietice de
(a) înlăturare a ierarhilor canonici,
(b) desființare a Mitropoliei Basarabiei,
(c) înființare a unei noi ”Episcopii de Chișinău” pentru o parte din Basarabia,
(d) trecere a părții nordice a Basarabiei sub o altă inovată de Sovietici ”Episcopie de Cernăuți”,
(e) trecere a sudului Basarabiei sub o altă episcopie și mitropolie decât aparține canonic
(f) genocid anti-ortodox și anti-românesc în care au fost uciși sau deportați peste 1,200,000 de Români!

Eroii și mucenicii Bisericii și Neamului Românesc Ștefan Holban, Pan Halippa și Mitropolitul Gurie (Grosu)

Sunt mai mult decât îndurerat de faptul că un om cu pregătire, care știe gravitatea unor judecăți și osânde, poate să mintă atât de categoric și atât de fățiș. Și asta cu toate că sursele istorice sunt multe și foarte clare, contrazicând categoric propaganda rusofonă.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuă aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Trec în aceste răspunsuri peste multe căderi din adevăr săvârșite de d-l M.S.C.

Iată, de pildă, d-sa afirmă că structura religioasă rusească

„este adevărata continuatoare a Mitropoliei Basarabiei, pentru că nu și-a schimbat decât numele și stăpânii politici ai statului. Dar a rămas aceeași Mitropolie a Basarabiei, numai că s-a numit din nou, cum se numise și înainte, Mitropolia Chișinăului.”

Am arătat mai sus și în partea trecută adevărul.
Adică faptele istorice care contrazic acea pretinsă continuitate, acea limitare a schimbărilor aduse de Sovietici la schimbarea numelui.
Însă mi se pare de mare însemnătate să vedem cum se încalcă aici principiile acribiei, rigurozității, preciziei etc. și în privința numelui structurii rusești!

Căci structura sovietică nu a fost numită de Moscova doar ”Mitropolia Chișinăului”, așa cum pretinde M.S.C.!
De fapt, după cum am arătat, Mitropolia Basarabiei a fost înlocuită de o episcopie, devenită mult mai târziu (abia în 1990!) arhiepiscopie, iar într-un trist sfârșit, mai precis în 1992 (deci la 48 de ani de la începutul ocupației ruse!) este declarată și Mitropolie (după reactivarea Mitropoliei Basarabiei!).

Deci, evident, nu există nicio continuitate între Mitropolia Basarabiei și structura sovietică.
Dar ceea ce ne interesează cel mai mult aici este titlul ales de Patriarhia Rusă pentru noua mitropolie:

Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove.

A se vedea și capul de foaie pentru site-ul oficial (ca și prezentarea din actele oficiale ale structurii), pe care am salvat-o de pe acest site pe 18 Martie 2024:

Titlul oficial al site-ului structurii ruse/rusofone din Republica Moldova.

Dar, se va întreba cititorul, ce contează că nu se numește ”Mitropolia Chișinăului”, cum îi spune d-l M.S.C., ci ”Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, cum i se spune oficial după ordinul Moscovei?
Pentru că Republica Moldova nu este întreaga Moldovă!
Despre acest lucru nici nu ar fi nevoie să vorbim, căci în România există o Moldovă, părți din Moldova sunt și sub ocupația Ucrainei, iar Republica Moldova este mai puțin de o treime din Moldova lui Ștefan cel Mare (care avea, cu Pocuția și fără teritoriile dintre Nistru și Bug, peste 100,000 km2).

Mai mult, titulatura amintită nu este ”Mitropolia Chișinăului și a Republicii Moldova”, ci „și a întregii Moldove”. Iar „Moldova întreagă” nu este decât Moldova lui Ștefan cel Mare!
Și, ca urmare, acest act al Rusiei sau Patriarhiei Ruse de a întemeia asemenea mitropolie cu așa nume nu poate fi întâmplător. Dimpotrivă, el este identic în intenție actului din 1924 prin care s-a înființat așa-zisa „Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească” (R.S.S.A.M.), aflată la Est de Nistru (pe teritoriul nou înființatei Ucraine, ca parte autonomă a acesteia). De ce este identică în intenție înființarea R.S.S.A.M. cu înființarea „Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove”?
Pentru că și înființarea R.S.S.A.M. cuprindea teritorii din România!
Mai precis, capitala oficială a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești era „orașul vremelnic ocupat Chișinău” („Chișinev”, după pronunța rusofonă). Altfel spus, în mod oficial R.S.S.A.M. a fost înființată pentru a rupe cât mai mult din Moldova în favoarea Moscovei.
Aceeași intenție există și în titlul Mitropoliei rusești „a Chișinăului și întregii Moldove”.

Iar M.S.C. pare foarte conștient de acest lucru, de vreme ce se ferește din răsputeri să folosească acest nume. Pentru că, evident, acest nume este o mărturie absolută a etnofiletismului rus din spatele Mitropoliei rusofone „a Chișinăului și întregii Moldove”. Structură înființată de Rusia cu același scop ca și fosta R.S.S.A.M.: pentru a promova pretențiile sale teritoriale.

Iar etnofiletismul din spatele acestei structuri rusești este, evident, anti-ortodox și necanonic. Adăugând încă o mărturie la nenumăratele mărturii privind necanonicitatea Mitropoliei rusești zisă „a Chișinăului și întregii Moldove”.