În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.
Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.
Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.
Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.
Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai boierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţii „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.
Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
„De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.”
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.
Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.
Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras. După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.
În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.
Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.
Mihai-Andrei Aldea
Magazin DSV The Way to Vozia…
Îndem la luptă
Apreciază:
Apreciere Încarc...
România Străveche - Ancient Romania 