Patriotica Propaganda Anti-Româneasca. Unele cazuri

1, august, 20231, august, 2023 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Patriotica Propagandă Anti-Românească. Unele cazuri

Există două feluri de propagandă anti-românească: cea conștientă și cea inconștientă.
Cea conștientă vine de la feluriți dușmani ai adevărului.
Ca pildă, putem să cităm feluriți propagandiști din Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria etc. Asemenea eretici sau păgâni – căci oricine își pune țara sau națiunea mai presus de Dumnezeu (Adevărul), este în înșelare amară – își închipuie că minciuna istorică, rasismul programatic și alte asemenea instrumente slujesc „interesului național”. Este adevărat că lumesc par să aducă multe câștiguri; dar pe termen lung, și mai ales duhovnicește, duc la auto-distrugere. Acesta este, însă, alt subiect.

Aici vom atinge tema propagandei anti-naționale sau a „patrioticei propagande împotriva propriei țări”, ori împotriva propriului popor. Aplicat, tema este Patriotica Propagandă Anti-Românească.
Ea cuprinde felurite minciuni anti-românești care sunt lansate ca și cum ar fi idei patriotice, adevăruri istorice etc. Și care sunt preluate cu entuziasm de către ”patrioți” sau patrioți ce ”uită” sau chiar uită că orice „adevăr zguduitor” ar trebui bine cercetat ca să nu se dovedească o minciună.
Pentru lămurire, dăm aici câteva cazuri de minciuni anti-românești care sunt preluate de mulți oameni bine voitori în numele patriotismului. (Despre altele am scris altădată.)

1. Inochentie/Inocențiu Micu Klein a fost un om demn și un patriot român.

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.
În fapt Inocențiu Micu Klein a fost un eretic entofiletist, adică un adept al rătăcirii după care patria sau neamul ar fi mai presus de Dumnezeu și de Învățătura Acestuia, implicit mai presus de Adevăr. Ca urmare, Inocențiu Micu Klein nu a șovăit să folosească schimbarea religiei drept șantaj politic. Această acțiune dovedește o totală lipsă de cinste în raport cu ceea ce este cel mai sfânt domeniu, Credința. Aderența sa la Papalitate, respectiv Greco-Catolicism, făcută tot pe criterii politice, dovedește categoric atât erezia cât și lipsa de cinste. Pentru cei care nu înțeleg gravitatea morală a gestului, trebuie subliniat că și în Credința Creștină (adică în Ortodoxie, după termenul folosit astăzi în România), dar și în Catolicism, asumarea credinței se face total și nu poate fi negociată – mai precis, ”negocierea” înseamnă fie necredință (atunci când este la nivel personal), fie apostazie (atunci când este folosită politic). În temeiul criteriilor reale și fundamentale din Biserică (adică Biserica Ortodoxă) și respectiv din Catolicism Inochentie/Inocențiu Micu Klein este un om nedemn, necinstit, apostat, eretic, profitor.¹

Folosirea unui asemenea personaj pe post de „erou” sau „model” este un mijloc sigur de distrugere a moralității și discernământului, de descurajare a demnității naționale etc. Adică este un act anti-românesc.
Pentru a înțelege mai bine gravitatea demersurilor lui Inochentie Micu Klein trebuie citit și următorul exemplu.

2. Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.

Precizăm că prin „Școala Ardeleană” se înțelege, de fapt, un șir de conducători ai propagandei Papiste în Românime, începând cu Inochentie Micu Klein (vezi cazul 1.), și de instituții ale acestei propagande, începând cu școlile de propagandă catolică înființate la Blaj în 1754. La aceștia sunt adăugați, nu de puține ori mai mult decât forțat, feluriți intelectuali și clerici ardeleni dintre 1754 și 1890-1900 (chiar și atunci când s-au manifestat clar împotriva curentelor propagandistice ale Blajului Catolic, Papalității etc.!).

2.1. În primul rând, o asemenea afirmație presupune că înainte de Școala Ardeleană nu ar fi existat conștiință națională românească. O afirmație mai anti-românească este greu de găsit, căci asta ar însemna că până la „Școala Ardeleană” nu ar fi existat Națiunea Română; pentru că orice națiune se definește în primul rând în temeiul conștiinței naționale. Ca urmare, dacă un grup de oameni nu are conștiință națională, nu este o națiune.
Altfel spus, „Școala Ardeleană” slujește cel mai extremist nivel al rasismului anti-românesc din Rusia, Ungaria, Ucraina etc.: acela care pretinde că Națiunea Română ar fi o creație modernă, lipsită de rădăcini istorice, o înjghebare artificială tardivă etc.

Existența conștiinței naționale la Români în Evul Mediu și chiar în Antichitatea târzie a fost dovedită de istorici de felurite naționalități, etnii, religii, orientări politice etc. Amintim aici de marele om și specialist Mihail Diaconescu, de Adolf Armbruster (care prin Romanitatea românilor. Istoria unei idei, tranșează categoric problema), de Constantin Papanace, de Nicolae Iorga etc. Afirmația, prin urmare, este de un total ridicol științific.
Dar problema nu este doar în lipsa oricărui suport factual pentru afirmație, ci în consecințele minciunii (ca cele amintite în acest sub-punct) și, foarte grav, în bucata de adevăr a minciunii.

2.2. În al doilea rând, această afirmație conține o bucată de adevăr, în sensul în care „Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți prin forță sau minciună la (Greco-)Catolicism.
În Byzance apres Byzance, Nicolae Iorga, în Ioan Basarab, un domnitor român la începuturile Țării Românești, Matei Cazacu și Dan Ion Mureșean, în alte lucrări alți specialiști (de la George Murnu la Mihail Diaconescu) amintesc, prezintă, dezbat (apariția, limitele etc.) pentru ideea imperială (împărătească) la Români. Este vorba aici despre convingerea Românilor că sunt Romanii vremii lor, că duc mai departe Împărăția lui Constantin cel Mare, dreptatea lui Traian etc. Această idee se manifestă plenar – folcloric, politic, economic, militar, cultural, religios – atât între „boierii mari” și respectiv (dintre ei ieșiții) domnitori români, cât și între boierii mijlocii, boieri mici (moșteni, moșneni, răzeși), clerici, călugări români etc. Pentru Români exista o continuitate neîntreruptă dinainte de întemeirea Romei, pe de-o parte, sau a Troiei, pe de alta, și „Românii de astăzi”. Indiferent că „astăzi” însemna anul 550, anul 600, anul 1204, anul 1453 sau oricare altă vreme.
Instituțional, această idee are o argumentație factuală invincibilă (ca să folosim expresia lui Ion Coja): între statul roman cu capitala la Roma și statul român cu capitala la București nu există nicio întrerupere, nicio cezură, nicio prăpastie. Deoarece avem mai multe materiale pe temă, ne mărginim aici la observarea următoarelor trei continuități esențiale:

a. Între statul roman cu capitala la Roma și statul roman cu capitala la Constantinopole nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Pur și simplu Împăratul Roman (Român)² Constantin cel Mare mută capitala țării pe care o conduce de la Roma la Constantinopole.

b. Între statul roman cu capitala la Constantinopole și Țările Române nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Având numele oficial, adică din toate actele vremii, de Romania sau Împărăția Romanilor, statul cu capitala la Constantinopole (poreclit de Vestici, târziu, „Imperiul Bizantin”) cuprindea mai multe principate (ai căror conducători se înrudeau, de altfel, cu familiile imperiale și care erau socotite parte integrantă a statului roman). La anul 1453, atunci când Turcii cuceresc și masacrează Constantinopolul (într-un genocid cumplit pe care urmașii criminalilor îl sărbătoresc până astăzi fără pic de rușine), din Romania sau Împărăția Romanilor („Imperiul Bizantin”)³ făceau parte și Principatul de Mangop (din Crimeea de astăzi), Principatul Munteniei și Principatul Moldovei⁴. Spre aceste trei principate supraviețuitoare s-au îndreptat speranțele Ortodocșilor pentru eliberarea Constantinopolului și eliberarea restului Romaniei. Misiunea a fost asumată de domnitorii români vrednici – de la Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare la Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu –, chiar dacă nu a izbutit până astăzi⁵. Dar esențial pentru subiectul de față este continuitatea între „Imperiul Bizantin”, adică Romania, și Principatele Române Muntenia și Moldova (căci Principatul de Mangop a fost cucerit și nimicit de Turci și Tătari după ce ultimii săi apărători, Românii, au murit în lupte de un eroism extraordinar).

c. Între Principatele Române Muntenia și Moldova și, respectiv, România de astăzi, de asemenea, nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Cele două se unesc în 1859, se măresc sau scad cu vremea, dar există continuu până astăzi.

Prin urmare, conștiința națională românească a Romanității Creștine (observată strict pe izvoare de Adolf Armbruster, de pildă), cuprinzând și amintita idee imperială (împărătească), au fost și rămân firești (naturale) și esențiale pentru Națiunea Română.
Această conștiință și această idee au fost atacate sistematic de Papalitate încă de atunci când aceasta s-a despărțit de Biserică prin supunerea față de Goți și interesele conducătorilor acestora⁶. Românii au rămas credincioși Bisericii lui Christos, chiar și atunci când confrații întru Credință Greci sau Slavi i-au prigonit alături de Catolici. Iar existența și continuitatea lor a fost și este o continuă mărturie a Adevărului împotriva pretențiilor papale (și nu numai). Ca urmare, apostații ardeleni, adică cei care pentru felurite interese lumești s-au „unit cu Roma” (prin așa-numitul „Greco-Catolicism” sau „Rit Oriental” sau „Biserica Unită cu Roma”), au devenit trâmbițele unei propagande specifice: latinitatea Românilor trebuia să devină pretextul pentru catolicizarea lor.

Nu redăm aici nenumăratele minciuni promovate de Blajul Catolic și alte instrumente similare ale ”Școlii Ardelene”. Ar fi nevoie de un tratat enciclopedic.
Amintim, alături de minciuni deja înfățișate, de negarea supraviețuirii unora dintre strămoșii Românilor, Tracii sau Dacii, respectiv a oricărei moșteniri rămase la Români de la aceștia. De asemenea, de prezentarea extrem de negativă, în cea mai rasistă cheie, a noțiunilor și termenilor de „bizantin” sau „balcanic” (folosindu-se întreg arsenalul manipulării, de la minciuni sfruntate la sofisme).

Din toate aceste puncte de vedere, da, ”Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți (prin forță sau minciună) la Catolicism. Din păcate (la figurat și la propriu), această lucrare de deznaționalizare continuă și astăzi. Însă esențial pentru expunerea noastră este faptul că afirmația

„Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească”

este o minciună anti-românească ce încurajează alte minciuni (și rasisme) anti-românești. O minciună pe care, din păcate, prea mulți o preiau și propagă în numele patriotismului⁷.

3. Cuvinte/termeni ca Român și România sunt o născocire modernă

Această minciună vine pentru prima dată de la extremiștii străini ce contestă orice vechime și continuitate a Românilor – mai ales între Tisa, Nistru și Dunăre, dar nu numai. A fost însă preluată mai departe de propaganda anti-românească de tip dacist (asupra căreia vom reveni mai jos).
În fapt, cei care „argumentează” această minciună folosesc lipsa de cunoștințe în istorie și etnologie a omului obișnuit. Și întrebuințează una dintre următoarele tactici:

a. Neagă total existența termenilor de ”România” sau ”Român” (ba chiar și de ”Romania”) până în secolul al XIX-lea (când pretind ei că ar fi fost născociți). Reamintim aici lucrarea lui Adolf Armbruster Romanitatea românilor…, dar și cea a lui Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea…, printre sursele privind vechimea acestor termeni (lucrările amintite prezintă izvoarele medievale și antice care pot fi consultate de doritorii de aprofundare). De asemenea reamintim cititorilor de celebra compilație de izvoare istorice scrise a Academiei Române Fontes, notată și FHDR sau Fontes Historiae Daco-Romanae, unde se pot observa termenii inclusiv în consemnările din documentele de limbă greacă veche, slavonă, latină etc.

b. Se agață de una dintre formele locale ale termenilor (precum Rumân, Râmân, Rămăn, Rămân, Armân, Arămân, Aromân etc.) spre a nega existența formei Român. Acest sofism este la fel de absurd ca, de pildă, afirmația că ”Termenul cartof nu a existat la Români în secolul al XIX-lea pentru că exista termenul cartoafă.”. În realitate, limbile naturale, mai ales cu vechime, prezintă o bogăție dialectală firească. Tot natural este, în graiurile populare, și polisemia – adică existența unor sensuri diferite, de la o comunitate populară la alta, pentru același cuvânt. Aceste fapte fac să fie firească existența unor forme deosebite pentru aceeași denumire etnică. De pildă, se întrebuințau în secolul al XIX-lea termeni precum Moscal, Muscal, Rus, Roș, Ivan etc. pentru cei cunoscuți astăzi ca Ruși. Asta nu înseamnă, evident, că existența unui termen elimină existența celorlalte. La fel, și la Români existau în graiurile locale – inclusiv în limbajul administrativ local – felurite forme pentru Român. Printre care și aceea de Român, devenită parte a limbii literare și folosită astăzi de toți ca formă corectă.

c. Prefăcându-se că nu cunosc fenomenul polisemiei – sau chiar inconștienți de existența lui – se agață de sensul social pe care pentru o vreme l-au avut formele Rumân și Rumânie, ca și cum ar fi singurele existente. Spre a vedea absurditatea, să privim o paralelă! Într-o parte a Antichității sclavii din lumea grecească euro-asiatică se numeau și Daci (pentru că foarte mulți dintre ei erau cumpărați de la Daci)⁸. Cât de logic ar fi ca cineva să pretindă că nu au existat Daci ca etnie pentru că „Dac însemna sclav”? Evident, ar fi o absurditate totală, așa cum este și pretenția amintită aici.

Românitatea sau romanitatea Românilor sunt parte esențială a ființei naționale. Negarea lor este o încercare de a distruge Națiunea Română în esența sa, este o formă de genocid cultural anti-românesc.
Trist este că sunt unii care preiau și răspândesc această propagandă anti-românească în numele patriotismului!

4. Noi [Românii] suntem Daci.

Această minciună a început să fie propagată de Rusia – mai precis de conducerea Rusiei și de serviciul secret Ohrana – în secolul la XIX-lea. Primul autor vestit care a prevenit împotriva acestei propagande mincinoase a fost Mihai Eminescu (a se vedea prezentarea de aici).
Ținta acestei minciuni era dublă: pe de-o parte, despărțirea Românilor „din Dacia” de ceilalți Români și de restul Latinității; pe de altă parte, alipirea Românilor la Slavism, deoarece rudimentele de idiomuri tracice (inclusiv dacice) cunoscute în secolul al XIX-lea arătau că Tracii aveau o limbă (sau limbi) de tip satem, mai apropiate astfel de limbile slave⁹.

Adevărul istoric este că între strămoșii Traci ai Românilor există și un procent imposibil de estimat astăzi de Daci. De asemenea există procente însemnate de Iliri, Sciți, Sarmați și mai ales Celți (Gali.).
Ca urmare, este evident că Românii sunt și urmașii Dacilor, ca și ai celorlalți Traco-Iliri latinizați dintre Alpi și Caucaz (pentru că, de pildă, Traco-Ilirii plecați cu Goții în Iberia și latinizați acolo sunt strămoși ai Ibericilor de limbă latină)¹⁰. De asemenea Românii sunt, într-o măsură asemănătoare și urmași ai Galilor și Scito-Sarmaților. Totodată, Românii sunt și urmașii Romanilor, mai ales a celor Creștini.

Faptul că Românii nu sunt Daci este iarăși evident, de vreme ce:

traducerile pentru termenii și frazele tracice rămân extrem de disputate între specialiști (indiferent de naționalitate) și, deși evident indo-europene, foarte rar seamănă cu ceea ce avem sau am avut în limba română (al cărei fond fundamental lexical și gramatical este latin).
sursele istorice dovedesc absolut amestecul Tracilor Nordici cu Galii (Celții), cu Tracii Sudici, cu Ilirii, cu Scito-Sarmații, totul în creuzetul Credinței Creștine de Limbă Latină – cu semnificative influențe creștine de limbă greacă veche în primele secole, iar din secolul al VII-lea încolo și de limbă slavonă
izvoarele istorice atestă conștiința latinității Românilor, conștiința strămoșilor Traci, Sciți ori Celți, dar niciodată a dacității Românilor; aceasta din urmă apare și se dezvoltă exclusiv în urma intervențiilor clasei politice și intelectualilor afiliați acesteia din secolul al XIX-lea încolo¹¹
analiza siturilor arheologice arată deosebiri esențiale între primele straturi românești și vechile culturi tracice (de obicei traco-scitice, traco-ilire, traco-celtice, traco-armene sau traco-eline în spațiul etnogenetic românesc); deosebirea fiind dată tocmai de latinismul (de multe ori chiar apusean) ce a îmbogățit masiv substratul.

„Argumentele” pentru propaganda de origine rusească, apoi și cu alte surse externe,

Noi [Românii] suntem Daci!

se bazează mereu pe falsificări ale izvoarelor istorice, pe absolutizarea unor surse evident eronate¹², pe ignorarea izvoarelor istorice care contrazic această afirmație, pe manipulări sentimentaliste etc.
Până și Mihai Eminescu, cel care striga pentru veșnicie

Suntem Români și punctum!

este pretins „dacist” de către oameni fără onoare sau/și fără discernământ.

Aceasta se întâmplă pentru că propaganda inițiată de Rusia în secolul al XIX-lea a fost preluată ca armă anti-românească nu doar de Austria și Ungaria (cum prevenea, cu durere, Eminescu), ci și de alte puteri anti-românești.

Inclusiv Uniunea Sovietică a folosit Dacismul ca „armă împotriva imperialismului românesc”. Încă din timpul lui Stalin a fost promovată în România ideea „dacismului” sau „tracismului” Românilor, ce pentru Moscova echivala cu slavismul Românilor.

Anii lui Gheorghiu Dej cunosc împrăștierea năvalnică a acestui curent, inclusiv prin romane sentimental-manipulatoare în care „bunii Daci”, ba chiar „perfecții Daci”, „se împotriveau eroic imperialismului roman”. Faptul că foarte mulți Traci, inclusiv foarte mulți Daci, au fost pro-romani, luptând în Armatele Romane, făcând parte din administrație etc., nu putea fi prezentat. Decât, cel mult, ca o „dibace rezistență anti-romană” (o altă minciună fără legătură cu realitatea, căci nu există răscoală a trupelor tracice care să urmărească interese etnice sau naționale tracice)¹³.

Supus Moscovei (vom reveni asupra subiectului) Nicolae Ceaușescu va continua aceeași propagandă mincinoasă. Doar că megalomania îl face să marșeze pe două poziții contradictorii, Dacismul (care vedea o quasi-egalitate între Dacia și România) și Tracismul (care pretindea pentru „adevărații urmași ai Tracilor, Românii”, teritorii vaste de dincolo de granițe). Pentru această ultimă formă de propagandă anti-românească va folosi mai ales agenți externi (cel mai celebru fiind Iosif Constantin Drăgan). Pretențiile – adeseori cu atât mai categorice cu cât au o bază mai șubredă – sunt acceptate oricât de contradictorii ar fi atâta vreme cât se subsumează ideologiei. Se ajunge, de pildă, la ideea de o perfectă absurditate a simultanei (a) identități etnice între Daci și Romani și (b) caracterizării Romanilor drept invadatori ai Dacilor¹⁴. Ca și cum s-ar vorbi despre invadarea Rușilor de către Ruși, a Românilor de către Români sau a Francezilor de către Francezi.

Dincolo de curente și variante, Dacismul rămâne o propagandă în același timp mincinoasă și anti-românească. Cercetări sistematice de mare valoare – precum cele făcute de Adolf Armbruster, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. – sunt lăsate în umbră de această propagandă anti-românească. Ce pretinde, în numele patriotismului!, renunțarea la tot ceea ce este românesc pentru fantasmagorii declarat dacice (în fapt născociri ale unor dușmani ai Neamului Românesc).

4. Nicolae Ceaușescu a fost un (mare) patriot român

Această minciună a Stângii face parte din propaganda Neo-Comunistă și se întemeiază pe unirea între nemulțumirea față de regimurile post-decembriste și felurite tehnici de manipulare.

Adevărul este că Nicolae Ceaușescu a fost, din copilărie aproape și până la moarte un Comunist/Socialist fanatic. E drept, au fost unele deosebiri între tabăra lui, stalinistă, și alte tabere din Partid. Însă acestea sunt nuanțe. Esențiale sunt următoarele fapte:

4.1. Nicolae Ceaușescu a crescut slujind Partidul Comunist din România, profund anti-românesc (ce declara România „stat imperialist”, cerând dezmembrarea ei și distrugerea Românilor); a învățat la Moscova și a fost ales de aceasta ca unul dintre slujitorii de mare încredere ai Uniunii Sovietice; a luat parte la genocidul sovietic împotriva Românilor din anii 1948-1989; a luptat și a muncit pentru distrugerea Culturii Române Vechi, pentru înrobirea și distrugerea Bisericii lui Christos (Maica Neamului Românesc, după cum drept o numea, cu evlavie, Mihai Eminescu), pentru schimbarea după minciuni socialist-comuniste a Istoriei Românilor.

Românii au o vorbă: Cine seamănă, se adună!
Nicolae Ceaușescu a fost alături de marii torționari ai Neamului Românesc până când aceștia nu au mai avut loc de el și l-au înlăturat. El cade ca urmare a luptelor pentru putere din Comunism, nu pentru Români sau România – pe care i-a tratat ca pe niște sclavi sau, respectiv, ca pe o proprietate de care dispunea fără niciun respect, fără nicio responsabilitate.

4.2. Regimurile post-decembriste sunt ale colegilor de luptă și ideologie ai lui Nicolae Ceaușescu. Cine le urăște ar trebui să își dea seama că reprezentanții lor – de la vânzătorii de copii la susținătorii corporațiilor jefuitoare – sunt colegii lui Nicolae Ceaușescu.

Desigur, propaganda „patriotismului ceaușist” invocă „momente de glorie” cel mai adesea ridicole sau triste.
Victorii ale unor militari români de excepție în aplicații ale Pactului de la Varșovia, de pildă. Victorii ce nu au dus la retragerea Sovieticilor din teritoriile ocupate în Delta Dunării și Insula Șerpilor – și cu atât mai puțin din Moldova ocupată și împărțită, din Maramureșul ocupat etc. Victorii ce nu au dus nici măcar la un tratament mai decent pentru Armata Română din partea „fratelui sovietic”, sau la o îmblânzire a genocidului anti-românesc din URSS ori România.

Plata datoriilor externe este o altă „victorie ceaușistă” pe care propaganda o prezintă ca dovadă de patriotism. Dar victoria nu a folosit Românilor și României în niciun fel. Nu i-a adus vreo creștere economică, nu i-a adus nicio independență reală. A fost o ambiție megalomană a unui ins care nu înțelegea finanțele și, totodată, un experiment sovietic făcut pe România – cu acordul „marelui conducător”. Pentru acest experiment eșuat, Românii au plătit cu o foamete cruntă, cu abrutizarea adusă de aceasta, cu întreruperi lungi de energie electrică, gaz, căldură, apă caldă și apă potabilă. Au plătit cu igrasie pe pereți, igrasie care le-a îmbolnăvit copiii pe viață și de la care mulți suferă (adesea cumplit) și astăzi. Cei mai mulți din cei care cred în „patriotismul ceaușist” au avut sau au rude ai căror plămâni au fost afectați sau distruși de igrasie și de poluarea industriei ceaușiste.

Lista poate să continue pe sute de pagini, incluzând crimele făcute cu propriile mâini de Nicolae Ceaușescu împotriva Românilor (nu a unor străini!). Că, de!, strigoiu’ntâi din neam mănâncă (adică cel satanizat întâi propriul neam și-l atacă).
Însă mă opresc la un fapt, la un adevăr, pe care propaganda Stângii îl ascunde în fața celor care trebuie cuceriți – deși este bine știut adepților Stângii.

Pentru Stângist (Comunist, Socialist, Nazist, Fascist etc.) singura Patrie este Partidul, singura Națiune sunt Tovarășii de Partid, singura Religie este Ideologia Partidului.

Un stângist poate fi regionalist (ca Naziștii, Fasciștii ș.a.a.), ori globalist (ca Leniniștii, Staliniștii etc.), dar întotdeauna va sta împotriva Națiunii și Patriei din care provine (căci va pune mereu Partidul, Tovarășii de Partid și Ideologia Partidului deasupra Națiunii, Concetățenilor, Străbunilor, Culturii Naționale etc.).

Ca urmare, minciuna după care Ceaușescu ar fi fost patriot este doar o altă manipulare anti-românească, un cal troian prin care se încearcă (și se reușește!) cucerirea unor Români și deznaționalizarea lor de către Stânga.

Concluzii

Eseul de față – o sinteză a mulți ani de studii istorice și etnologice – va fi cu neputință de citit pentru cei fanatizați de manipulări. Va fi greu de citit pentru cei cuceriți sincer de una sau alta dintre aceste idei de propagandă. Cred că cei mai mulți dintre cititori vor găsi în ea afirmații supărătoare. Și dacă nu vor putea contrazice logica argumentației sau sursele istorice, vor suferi. Pentru că adevărul supără? Nu neapărat! Mai curând pentru că posibilitatea greșelii, și mai ales posibilitatea prăbușirii idolilor doare foarte tare.

Am indicat mai multe surse în eseul de față. Cititorul este invitat să le caute – și de la ele, mai departe, altele – spre a vedea, a învăța, a cunoaște. Ca să găsească unde avem dreptate, unde greșim, dar mai ales ce și cum au fost Românii de demult, Cultura Română Veche, Sfinții și Eroii Neamului Românesc. Fără de care nu există patriotism sau iubire de neam.

Cum a scris Apostolul Pavel către străbunii noștri din Filipi?

Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult, și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere, ca să cercați voi cele care sunt mai de folos și să fiți curați și fără poticnire în Ziua lui Christos (Filipeni 1.10-11).

Căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste.
Asemenea, dragostea de neam (națiune) și patrie nu poate să fie fără adevăr; iar „adevărul istoric” fără dragostea de neam (națiune) și patrie este doar intelectualism sterp.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea, București, Iulie-August 2023

Un adevărat patriot și naționalist român: Mihai Viteazul

1 Ca exemplu pentru bălăceala (i)morală și (i)logică în care se scaldă lăudătorii lui Inocențiu Micu Klein redăm aici o sintagmă pe care am citit-o la mai mulți autori catolici (și am auzit-o de la și mai mulți practicanți ai unuia dintre riturile catolice): „autoexilarea forțată la Roma a Episcopului Inocențiu Micu-Klein”. Lăsăm cititorul să mediteze asupra ei, dacă dorește.

2 Pentru a se înțelege de ce socotim ca adevăr științific încadrarea lui Constantin cel Mare ca primul domnitor român a se vedea lucrările noastre pe temă, dar și Mihail Diaconescu, Istoria literaturii daco-române și altele asemenea. Pe scurt, Constantin cel Mare este primul împărat care este, totodată, de origine traco-iliră, creștin și de limbă latină. Aceste caracteristici sunt definitorii pentru ceea ce specialiștii numesc „Stră-Români”, adică purtătorii culturii, limbii și Credinței ce definesc Românii ca etnie și națiune.

3 A se vedea, pentru această problemă, Stevan Runciman, Teocrația bizantină sau, de pildă, The Last Byzantine Renaissance, University Press, Cambridge, 1970, p. I, 14, 17-20 etc., spre a se vedea atât realitatea istorică a continuității, dar și contestările apusene care impun ocolirea prezenței Românilor în Romania Constantinopolitană.

4 Făcuse pare din același stat și Principatul Transilvaniei, dar acesta căzuse, ca să folosim expresia lui Șerban Papcostea, sub „brațul armat al Catolicismului în răsărit” care era Ungaria. Pentru amănunte din epocă a se vedea lucrarea autorului amintit Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol.

5 Unele pagini privitoare la aceste încercări se găsesc și în Bizanț după Bizanț de Nicolae Iorga.

6 A se vedea lucrările Francezului de geniu, născut Catolic și mort ca martir al Bisericii lui Christos (Biserica Ortodoxă), Vladimir Guettée (în limba română, Papalitatea schismatică și Papalitatea eretică, traduse și tipărite cu foarte multă greutate deoarece Papalitatea este îngrozită de efectul citirii lor de către Români pentru propaganda sa mincinoasă).

7Din acest punct de vedere merită amintit că sunt studii – precum cele ale unor Aurel Horlică, Ion Coja, Valeriu Anania, Ioan-Aurel Pop etc. – ce dovedesc limpede, factual, că trecerea Românilor la Catolicism a fost mereu doar primul pas către deznaționalizarea lor. Se poate consulta și Mihai-Andrei Aldea, Înființarea și desființarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt) (online aici).

8 De aici apare și în Dicționarul sau Lexiconul lui Hesichios din Alexandria o listă de termeni daco-scitici. Aceasta era necesară Grecilor din Egipt care, având prea puțini sclavi cumpărați de la Daci, nu înțelegeau limbajul pestriț al sclavilor din dramele alcătuite în lumea grecească euro-asiatică (a se vedea amintita lucrare academică FHDR vol. I pentru Hesichios – Hesychios/Hesychius – și Lexiconul său).

9 Limbile indo-europene se împart în două ramuri mari: limbile centum (precum cele latine, celtice, germanice etc.) și limbile satem (precum cele indo-iraniene, slave etc.). În temeiul termenilor tracici cunoscuți (mai ales denumiri de persoane, localități și locuri, dar nu numai) s-a constatat similaritatea cu limbile de tip satem. Ca urmare, a apărut în cabinetele de propagandă rusească (unde principiul Panslavismului era temeiul propagandei imperialiste rusești) ideea de a-i declara pe Români ca Traci sau, și mai eficient, Daci, astfel încât să poată fi înghițiți de Slavi.

10 Trebuie precizat faptul că Tracii au fost totdeauna foarte dezbinați politic și, din păcate, foarte înclinați spre deznaționalizare. Sunt largi grupuri de Traci care se grecizează, altele contribuie la etnogeneza Armenilor, altele sunt asimilate de populațiile din alte părți ale lumii. Studii sistematice de mare seriozitate asupra izvoarelor istorice armene și iraniene ar fi esențiale pentru a descoperi urmele de limbă tracică (și de cultură tracică) necesare unei viziuni mai clare asupra acestor străbuni (și) ai Românilor.

11 Există, e drept, atestată ideea unor Români din Transilvania că sunt și urmași ai Dacilor. Doar că acest și, esențial, este ignorat mereu de propaganda dacistă. Ca și faptul că străbunii principali ai conștiinței populare românești sunt Romanii Creștini. Până și Bădica Traian, păstrat (spre deosebire de corifeii Dacilor) în folclorul românesc, este în Credința Creștină un om care s-a mântuit – miraculos, prin intervenția excepțională a unui sfânt, care pentru dreptatea arătată de Traian văduvelor și orfanilor a căpătat de la Dumnezeu milostivire față de el (a se vedea viața Sfântului Ierarh Grigorie Dialogul). De aceea folclorul românesc, adică Vechea Cultură Românească, a păstrat așa-zișii „Cavaleri Traci”, în fapt Sfinții Militari ai primelor secole creștine, a păstrat împărații creștini (sau, repetăm, mântuiți miraculos), dar nu și ceea ce am putea numi „eroii păgâni”, atât de dragi Romantismului.

12 De pildă, se invocă drept „surse istorice” confuzii medievale jalnice (uneori corectate în timp de proprii autori), „cronici medievale” fanteziste etc., ca „argumente” pentru a nega sursele istorice antice. Este ca și cum ai invoca idei alchimiste medievale pe post de „argumente științifice” împotriva fizicii newtoniene.

13 Amintim minților înfierbântate că Regalianus se voia împărat al Romanilor, iar Galerius s-a declarat, repetat, împărat roman, și s-a purtat ca atare, având absolut zero gesturi pro-tracice (dar fiind gata să măcelărească Tracii nesupuși Romei!). Aceștia fiind împărații romani de origine traco-iliră cei mai „daciști” pe care i-a putut găsi propaganda anti-românească a Dacismului.

14 Reamintim cititorului principiul logic elementar, Dacă A = B înseamnă că A și B sunt identici. Respectiv, dacă Dacii erau Latini sau Latinii erau Daci, nici unii, nici alții, nu sunt invadatori pe teritoriul celorlalți – decât, cel mult, la nivelul superficial al dezbinărilor partinice de tip război civil. Acest adevăr elementar este însă prea greu de înțeles de propagandiștii dacismului.

Mihai Eminescu despre starea Românilor la 1879

31, iulie, 2023 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei și Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre și Carpați, și pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorții ca asupra cămășii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieș care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemți, fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire și robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăți din naționalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Mihai Eminescu Old Icons, New Icons. O parere

16, iunie, 202315, iunie, 2023 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mihai Eminescu Old Icons, New Icons. O părere

Pentru mine Mihai Eminescu este unul dintre oamenii mult subapreciați ai culturii și istoriei noastre.

Într-adevăr, se studiază în școli ceva din poezia lui. Într-adevăr, se amintește adeseori despre el ca despre „cel mai mare poet român” sau ca despre „românul absolut”. Totodată, este atacat sistematic, fățiș sau fățarnic, atât prin adorații de o falsitate extremă, cât și prin minciuni și abjecții pretins „demitizante”.

Această ultimă realitate este de așteptat pentru orice nume vestit: nulitățile vremii, inclusiv cele cu funcții, de curte, adică „nulitățile celebre”, cum le spun eu, trebuie să își gâdile orgoliul prin raportare la marii oameni ai trecutului și prezentului. Iar această raportare se face fie prin însușirea acestor mari oameni, fie prin denigrarea lor. Ultima formă este preferată, pentru că satisface complexele de inferioritate și nevoia de supra-compensare a nulităților.

Deci, la prima vedere, fie prin cinstirea curată, fie prin laude umflate ori critici răutăcioase, Mihai Eminescu pare să fie încadrat în celebritățile reale ale unei țări sau culturi – aici ale României sau culturii române.

Însă nu la aceste laturi ale receptării lui Eminescu mă refer. Ceea ce mi se pare mie că este o subapreciere adâncă a Eminului este limitarea lui la poezie.

Poate să fie un șoc pentru mulți ceea ce spun, dar poezia a fost o lucrare secundară pentru Mihai Eminescu. A fost o lucrare făcută din adâncurile ființei lui, o lucrare făcută la un nivel unic în cultura română a vremurilor – și care, din punctul meu de vedere, își găsește concurenți în George Coșbuc sau Radu Gyr (mai ales Radu Gyr!). Dar ceea ce a dat un plus de valoare acestei lucrări și i-a dat o mare parte din răsunetul păstrat până astăzi este gândirea și lucrarea patriotică eminesciană.

Și din acest punct de vedere privesc eu lucrarea

Old Icons, New Icons, by Mihai Eminescu, translated by Tatiana Danilova, published by Amory Stern, San Diego, CA, 2020 – ce va fi citată mai departe în forma [Eminescu, 2020:p.]

Prezentată pe Glasul (glasul.info) încă în 2020, această traducere eminesciană a ajuns la mine doar în acest an. Ca urmare, scriu cu întârziere despre ea. Dar scriu, pentru că ar putea să fie – și ar fi bine să fie – un punct de plecare într-o nouă și întregită receptare a lucrării lui Mihai Eminescu. O lucrare ce îl afirmă pe acesta ca istoric, politolog, filosof și chiar sociolog, după cum poate vedea cel care îi studiază așa-zisa „activitate jurnalistică”, după cum recomandă Tacit, sine ira et studio.

Lucrarea pleacă de la materialele publicate de Mihai Eminescu în Decembrie 1877 în Timpul (mai precis în 11, 13, 14, 18, 21 și 23 Decembrie 1877) sub titlul Icoane vechi și icoane nouă (azi se folosește forma icoane noi)¹. Materialul ni se pare exemplar pentru o regăsire a adevărului. A adevărului despre Istoria Românilor (cel puțin pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea), despre cultura română (cel puțin a acelorași timpuri), despre genocidul anti-românesc și autorii lui (de atunci și de după aceea) etc. Alături de toate, materialul este exemplar pentru ceea ce l-a făcut pe Mihai Eminescu atât de iubit de Români.

Mulți privesc trecutul prin ochii realităților – și irealităților – prezente. De pildă, dacă un om din trecut este astăzi vestit, prețuit, știut ca mare, viața îi este privită prin această prismă. Puțini își dau seama, și mai puțini își dau seama continuu, că nu era așa atunci când a trăit. De pildă, Mihai Eminescu nu a avut parte de respectul autorităților din vremea sa. Aceeași clasă parazitară… am vrut să spun, politică, ce astăzi ține discursuri sforăitoare despre „românul absolut” dacă asta îi aduce voturi, l-a ignorat și îl ignoră în rest, cu abisală nesimțire.
Iosif Vulcan se cutremura în fața acestei nesimțiri ce domnea în societatea așa-zis românească a Regatului vremii (”Familia”, Oradea, nr. 29 din 19/31 Iulie 1887, p. 345). De la membrii Academiei Române – ce nu au găsit de cuviință, spre veșnica lor rușine, să îi dea vreun premiu, cu atât mai mult să îl invite în aceasta – până la politicienii și „iubitorii de cultură”, toți au preferat să se cațere pe prestigiul lui Eminescu… sau să îl ignore. Se impune o paralelă cu situația culturală și socială din ultimii 83 de ani, în care aproape constant sunt promovate nulități de curte – nomina sunt odiosa. Declarate „mari poeți”, „mari filosofi”, „mari scriitori”, „mari pictori” etc. Prezentate – aceste nulități celebre – la radio, în presă, la televizor, publicate și promovate sistematic, ba chiar incluse în manualele vremii. Dar șterse din conștiința colectivă, ca nume și operă, din clipa în care, slavă Domnului!, se duc în sfârșit în Iad (ca și cei care i-au susținut și promovat cu aceeași trufie dementă cu care s-au înălțat pe sine). Căci, să nu uităm, plata minciunii conștiente, sistematice și lipsită de pocăință este moartea veșnică.

Este de ajuns să spunem Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu, pentru a constata aceeași crispare disperată a puternicilor zilei și a nulităților celebre ca în cazul lui Mihai Eminescu – mai ales în trecut, dar tot mai mult în regimul neocomunist de astăzi.

Pentru a înțelege de unde această crispare, de unde ignorarea lucrării de istoric, analist politic, filosof și sociolog a lui Eminescu, Icoane vechi, icoane nouă este un punct de pornire excepțional.
Acest lucru este de ajuns pentru a face din Old Icons, New Icons, un foarte bun punct de plecare în receptarea corectă a operei, lucrării, vieții lui Mihai Eminescu.

În acest context, scăderile ediției sunt minore.

Ideea după care Eminescu ar fi fost un „entuziast germanofil” („an enthusiastic Germanophile”) [Eminescu, 2020:4] este, desigur, o exagerare semnificativă. În paralele dintre decadența morală teribilă franceză și rigoarea germană Eminescu subliniază superioritatea ultimeia. Dar nu există în scrierile lui „entuziasm” față de cultura sau civilizația germană. Respect față de oamenii de valoare întâlniți, da, însă aceasta e o altă dimensiune.
Totuși, această greșeală este de înțeles – și, credem noi, se poate lămuri printr-o adâncire a studierii vieții și operei eminesciene. Există un reflex, nu doar vestic, de atribuire culturală simplistă, pe temeiul școlilor urmate. Conform acestui reflex, un om ce urmează școli franceze ar fi francofil, un om ce urmează școli germane ar fi germanofil etc. Reflexul a fost contrazis sistematic de nenumărați oameni care, urmând asemenea școli, chiar cu note strălucite, au fost anti-francezi, anti-germani ș.a.m.d. Mulți dintre ei fiind chiar localnici și, teoretic, purtători ai culturilor respective, alții străini. Însă chiar această realitate – ce se menține până astăzi, cu accente adeseori tragice – nu a eliberat încă pe Vestici de reflexul prin care pun semnul egalității între cunoaștere și asumare.²

Din acest punct de vedere merită subliniat că Mihai Eminescu a fost românofil mai presus de toate. Ceea ce a studiat în alte culturi – de la cea sanscrită la cea germană – a fost doar instrument și armament întru slujirea Românismului³. Lucru ce se poate vedea chiar în textul lucrării Old Icons, New Icons, extrem de clar. Și tocmai de aceea asemenea greșeli nu sunt o scădere semnificativă a valorii lucrării.

Pe de altă parte, merită lăudată poziția editorului față de moartea lui Mihai Eminescu, socotită a fi cel puțin un malpraxis. Din acest punct de vedere eu recomand cu încredere lucrarea lui Călin Cernăianu, Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului; mi se pare o demonstrație logică excepțională a faptului că a existat o conspirație pentru înlăturarea lui Eminescu din viața publică, iar apoi pentru asasinarea lui [ibidem:6].

Disponibilă în marile rețele online, cartea Old Icons, New Icons mi se pare de mult interes pentru Românii de astăzi.

Pe de-o parte, mulți sunt engleziți, și tind să respecte mai mult un text în engleză decât unul în propria limbă. Ca urmare, o ediție în această limbă îi poate ajuta să înțeleagă mai mult despre ei înșiși, despre înaintașii lor, despre cum s-a ajuns la prăbușirea în care Românii se găsesc astăzi.

Pe de altă parte, cei care vor să prezinte unui prieten Britanic, American sau Canadian, Australian, Indian etc. ceva din luptele Românilor, din colonialismul semi-mascat prin care România a trecut și trece, această carte este cel mai bun punct de plecare. Altfel spus, este un dar potrivit pentru cei care sunt interesați de Români – fie că sunt, sau nu, încărcați de prejudecăți.

În sfârșit, Old Icons, New Icons este un început în înțelegerea propriei culturi și istorii și pentru alte popoare.

Românii nu sunt singurii ce au avut parte de o pătură politică străină interesului național – ce și-a subordonat și cultura. Ostilitatea și chiar ura Ungurilor față de Români și România – deși Ungurii înșiși au puternice rădăcini românești – izvorăște dintr-o asemenea pătură politică; în trecut controlată de Papalitate, prin Germanism (Bavaria, la început), apoi de Papalitate și Protestantism, apoi de Ultra-Catolicismul Austriac etc. Rușii sunt controlați de secole de o pătură străină, la început varegă (vikingă, adică), apoi tătaro-teutonică, apoi de aceeași factură amestecat francofilă și germanofilă ca la noi, dar cu alte aroganțe și năzuințe (imperiale). Putem continua exemplificările, dar credem că sunt de ajuns. Ruptura dintre clasa politică și popor, impusă de ideea (patologică a) contractului social (vezi aici) este tot mai generalizată. Ca urmare, credem că mulți cititori de alte naționalități vor putea găsi oglindită în realitatea României de secol 19 realitatea propriei istorii. Și, poate, răspunsurile firești, naționaliste, pe care trebuie să le primească această realitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Feluite articole eminesciene se pot găsi pe site-ul https://www.mihai-eminescu.ro,

2Un alt punct ce pare să determine această idee editorială despre germanofilie la Mihai Eminescu este confuzia – iarăși des întâlnită în critică – între gust sau estetică și asumare cultural-politică. Din punct de vedere poetic, dar și din punct de vedere beletristic, adică, în fapt, artistic, Mihai Eminescu are, într-adevăr, o serie de puncte apropiate de anumite linii artistice germane. Fapt observat și de editor [Eminescu, 2020:8]. Ni se pare însă evident că acest lucru nu face parte din ceea ce definește germanofilia; așa cum existența unor aprecieri (și preluări) estetice din culturile latină, italiană sau franceză a unor poeți sau scriitori germani nu îi face pe aceștia latinofili, italofili sau francofili.

3Vom menționa în treacăt un element esențial, adeseori uitat în cercetările privitoare la Eminescu: evoluția spirituală, culturală și științifică a acestuia. Pe măsură ce înaintează în cunoaștere și înțelegere Eminescu devine tot mai mult o expresie a tot ceea ce regăsește valoros în Cultura Română Veche – de la trăirea populară la Ortodoxie.

Între Limba Română și Creolo-Română

2, septembrie, 20223, septembrie, 2022 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiul – mahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

”Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă [s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Român, Românofon, Pseudo-Român. Şi Mihai Eminescu

7, mai, 2020 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De mai multă vreme am început a face deosebire între Român şi Românofon.

Chiar şi în lucrarea Cum luptau Românii? (2019, Ed. Evdokimos, Bucureşti), am amintit cele două cuvinte cu înţelesurile lor. Scriu, în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul:

Român(i) – Populaţie (membru al acesteia) care duce mai departe moştenirea (v.) de sinteză creştină a Traco-Ilirilor, Scito-Sarmaţilor, Celţilor şi (bineînţeles) Romanilor. (p.382)

Românofon(i) – Persoană care vorbeşte limba română, fie ca limbă maternă, fie ca deprindere însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte şi nu trăieşte Legea Românească (v.). Românofonii nu cunosc (şi adesea nu recunosc) moştenirea (v.) românească, nu îi respectă pe Străbuni (v.), dispreţuiesc Biserica (1) (v.), inventează noi „tradiţii” (de obicei cu foarte slabe legături cu realităţile istorice şi culturale româneşti, născocesc noi origini şi denumiri ale Românilor (v.) („Daci”, „Geţi”, „Rumuni”, „Arimi”, „Vlahi” ş.a.a.), militează pentru „transformări” sau „reveniri” la ceea ce Românii nu au fost niciodată etc. Sau, dimpotrivă, sunt cu totul dezinteresaţi de orice ţine de Românime (1) (v.), de orice îi defineşte pe Români ca etnie sau naţiune.

foto 01b

Termenul de Românofon îmi aparţine în parte, noţiunea însă nu[1].
Noţiunea există de multă vreme.
Mihai Eminescu îi numea pe cei care s-au rupt, conştient sau nu, de moştenirea străbună Pseudo-Români. În vremea lui erau încă minoritari în Principatele Române / Regatul României. Însă o minoritate ce deţinea puterea, cu mult sprijin străin (sună cunoscut?).

Perioada de după 1848 a cunoscut o corupere a Românilor şi o distrugere a identităţii lor unică în istorie.
Toate celelalte coruperi şi distrugeri asemănătoare ca intensitate s-au făcut sub ocupaţii străine. Însă aceasta s-a făcut prin mâinile unor aşa-zişi Români.
Ca urmare, un Mircea Vulcănescu a putut spune România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o.
Ca urmare, un Ernest Bernea a putut spune, la sfârşitul anilor ’50, Vechea cultură românească a pierit.

Într-adevăr, ce legătură este între slugile gata să pupe picioarele stăpânilor ce le pun botniţă şi străbunii gata să moară luptând pentru libertatea lor?
Ce legătură este între Româncele din Apuseni care cântau că mai bine mor decât să meargă după un bărbat de alt neam şi femeile vorbitoare de limbă română care pleacă vesele „la produs” în Cipru, Italia, Germania… şi tot restul lumii?
Ce legătură este între vechea familie românească, în care bătrânii erau veneraţi, erau inima şi sufletul familiei, şi familia de astăzi, în care bunicii sunt o povară şi copiii răzgâiaţi sunt zei?
Ce legătură este între Românul de altădată, care nu se socotea bărbat dacă nu ştia trânta, bătaia, răsucirea spadei, întinsul lăncii şi al arcului, călăria şi altele asemenea, şi, respectiv, fătălăii de astăzi, preocupaţi de epilare şi manichiură, freză şi ţoalele la modă?
Ce legătură este între bărbatul român de altădată, care muncea de mic şi era fericit ostenindu-se, şi mimozele pretins masculine de astăzi, care leşină dacă trebuie să facă muncă fizică?
Ce legătură este între Românca harnică de altădată şi uşuraticele care se freacă în faţa a mii de privitori ca să câştige bani pe care îi risipesc aiurea, ajungând la bătrâneţe frânte, stoarse, sterpe şi acrite?
Ce legătură este între bunica de altădată, cu privirea sfântă şi mânile muncite pline de har şi acriturile pline de venin ale maturelor sau senioarelor de astăzi?
Şi tot aşa.
(Desigur, nu cuprindem aici pe cei de astăzi care nu sunt aşa. Se înţelege de la sine.)
Răspunsul este:
Legătura dintre cele două părţi este (uneori) a originii fizice (genetic (uneori) au aceiaşi străbuni) şi a limbii vorbite (în parte aceeaşi).

Căci, da, dincolo de bunicii ori străbunicii comuni, rămâne faptul că toţi cei amintiţi vorbesc o limbă zisă românească.
Spun zisă, pentru că la mulţi nu mai este limba română, ci, ştiinţific vorbind, o creolo-română. O creolo-română în care nu doar vocabularul este împestriţat cu străinisme tâmpe, dar şi gramatica este strâmbată după forme străine.

Nu sunt toţi aşa! – vor spune unii cititori.
La Pungeşti au fost oameni ce au dat dovadă de bărbăţia românească de altădată – de pildă.
Şi?
Eroii de la Pungeşti au fost persecutaţi, bătuţi, amendaţi, arestaţi, hărţuiţi. De la preoţi până la bătrâni. Şi restul „Românimii” a dormit, a tăcut, şi-a văzut de manele, grătare, sex şi celelalte droguri.
Obştile de moşneni, mânăstirile de iubitori de Dumnezeu, obştile parohiale adevărate, tot ceea ce este comunitate românească în adevăratul înţeles… minoritate!
Majoritatea cetăţenilor Republicii România este alcătuită din Românofoni.

Românofoni, oameni care şi-au pierdut rădăcinile, sau nu le-au avut niciodată sau cu rădăcini anti-româneşti, dar vorbind (oarecum) româneşte.
Unii sunt din familii româneşti străvechi. Dar fie au fost rupţi de tradiţie prin valurile Comunismului şi altor duşmănii, fie au renunţat la ea „ca să le fie bine”.
Unii sunt la mijloc, între o moştenire şi alta, fără a avea tăria de a-şi asuma Românismul în care şi pentru care s-au născut.
Unii sunt duşmani veniţi aici ca să îi înlăture pe Români, indiferent de mijloace. Colonişti străini, agenţi străini (a se vedea cazuri precum Silviu Brucan, Ion Iliescu, Petre Roman), oameni care vor să nimicească România şi Românii spre a le lua locul – ei sau comandanţii lor.

Existenţa Românofonilor este un coşmar şi pentru unii dintre ei, şi pentru Români.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care îşi caută rădăcinile – şi, într-o ţară controlată de anti-români, le este foarte greu să şi le regăsească.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care ajung să se ruşineze de moştenirea românească, sub apăsarea unui rasism anti-românesc feroce (exemple: „Românii nu se pot conduce singuri” [2], „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită” [3], „Ortodoxia este de vină pentru înapoierea României” [4] etc., etc.).
Este un coşmar pentru Românofonii care vor distrugerea Bisericii, tradiţiilor, culturii române… şi încă nu o obţin.

Pentru Românofonii din primele categorii ieşirea din coşmar este asumarea, firească, a moştenirii româneşti, a identităţii româneşti.

Pentru Români, ieşirea din coşmar este refacerea structurilor sociale româneşti, revenirea la obştea românească, revenirea la încrederea în Dumnezeu şi puterea Neamului Românesc, renunţarea la încrederii în partidele parlamentare – marionete ale puterilor străine.

Citez din scrierile lui Mihai Eminescu:

„Dacă pe acest pământ va exista o civilizaţie adevărată, va fi aceea ce va răsări din elemente civilizatorii vechi.
Nu de greco-bulgara subţire şi nasalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbii noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechie sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizaţia juridică, ci de perfecţionarea şi completarea vechilor şi propriilor începuturi de legislaţiune şi viaţă juridică. Din rădăcini proprii, din adâncimi proprii, răsare civilizaţia adevărat a unui popor; nu din maimuţărirea obiceiurilor străine, limbilor străine, instituţiilor străine.„

Mihai-Andrei Aldea

[1] Noţiunea acoperă o realitate veche, a celor deznaţionalizaţi, a imigranţilor străini sau ostili tradiţiilor româneşti (deci care nu ar trebui primiţi niciodată ca cetăţeni ai ţării a căror cultură o dispreţuiesc sau urăsc). Forma – de Românofon(i) – mi-a fost inspirată de termenul basarabean pentru cei care îşi spun cetăţeni ai Republicii Moldova însă nu vor să vorbească româneşte: Rusofoni (oameni care nici în Rusia nu se duc, nici Români nu vor să fie, parazitând o ţară românească fără nicio ruşine). Cuvântul Românofon este astfel acoperitor pentru mai multe realităţi: şi pentru cei care fără voie sunt înstrăinaţi de moştenirea românească (şi până izbutesc să o regăsească de multe ori lovesc în ea şi în Români); şi pentru cei care se întâmplă să vorbească (oarecum) româneşte, dar nu au nicio dorinţă de a fi Români; şi pentru cei care deşi vorbesc (oarecum) româneşte urăsc istoria, cultura şi tradiţia românească.

[2] Expresia „Românii nu se pot conduce singuri” (sau „Românii nu sunt în stare să se conducă singuri„) este o expresie tipică rasismului fanatic, ce desemnează un popor sau o rasă ca inferioare. Expresia a fost folosită pentru a justifica toate formele de genocid ale secolelor XIX-XX. De la Hitler şi Stalin la ceea ce a făcut Japonia în China şi Indochina anilor 1940-1945, nenumărate sunt ororile ivite sub asemenea pretext.

[3] Am vorbit şi altădată despre oroarea unei formule care este o instigare directă la genocid. Şi a cărei folosire la adresa Românilor nu a fost pedepsită niciodată. Pentru conducătorii Republicii România doar alţii trebuie ocrotiţi – chiar când sunt invadatori ce au pe conştiinţă şiruri de crime odioase. Românii, după aceşti conducători, pot fi oprimaţi şi exterminaţi fără probleme. (Aştept să văd pedepsirea abuzatorilor din timpul carantinei!)

[4] Maica Neamului Românesc, după cum o numea Nicolae Iorga, cea care singură, a dat o limbă şi o cultură, Limba Română şi Cultura Română, este acuzată de rasişti fanatici ca fiind „vinovată de înapoierea României”. Pentru asemenea fiinţe iraţionale nu este de vină Catolicismul, care a dezlănţuit nesfârşite războaie şi prigoane împotriva Românilor (Ungaria şi Polonia fiind aici primele instrumente); nu este de vină Islamul, care din secolul al XIII-lea şi până astăzi poartă război împotriva Românilor (peste 600 de ani de atacuri, jafuri, măceluri, genocid, războaie etc. sunt ignorate!); nu este de vină Protestantismul, care prin Calvinism a prigonit cumplit pe Românii din Transilvania şi Ungaria, şi prin îndoctrinarea lui Petru a declanşat imperialismul rus în forma sa atroce. De vină, pentru ei, este Ortodoxia, este Biserica Ortodoxă, cea care a ţinut Neamul Românesc în vâltori, făcându-l să treacă peste toate răutăţile aduse de „civilizatorii” catolici, musulmani, protestanţi etc.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă