Dacă am vorbit despre Istoria, de ce?, se cuvine să ne întrebăm, se înţelege, şi cum…

Istoria este putere dacă este adevăr şi slăbiciune – sau chiar nimicire – dacă este mincinoasă.
De aceea este foarte important ca Istoria pe care o cunoaştem să fie cea adevărată.
Cum putem obţine acest lucru?

metodă

În primul rând, ferindu-ne să înlocuim golurile cu păreri, presupuneri, vorbe goale, idei preconcepute (prejudecăţi). O asemenea „umplere” a golurilor este totuna cu a încerca să umplem golurile dintr-o barcă folosind ghemotoace de hârtie de ziar sau igienică. Din clipa în care barca va fi pusă pe valuri, apa va pătrunde prin goluri. Şi, chiar dacă dăm vina pe alţii, de fapt este a noastră, a celor care am „umplut” golurile bărcii cu asemenea materii.

În Istorie, acolo unde nu ştim, spunem că nu ştim. Sinceritatea istorică este esenţială.

În al doilea rând, căutând sursele şi comparând interpretările.
Sursele istorice sunt de trei feluri: scrise, materiale şi orale.

Sursele orale sunt folositoare – mai ales odată transcrise! – în cunoaşterea întâmplărilor contemporane. Amintirile bunicului povestite de nepoţi sunt de mai mică încredere, adesea fiind transformate. Golurile de memorie – umplute reflex cu idei personale – dar şi subiectivismul personal, pot duce la deosebiri mari între realitate şi asemenea amintiri. Cu cât este mai mare depărtarea între întâmplări şi povestire, cu atât sursele orale sunt mai puţin de încredere.

Sursele scrise sunt extrem de folositoare. Ele rămân în forma în care au fost imprimate pe argilă, piatră, pergament, papirus, tencuială, hârtie sau oricare alt material folosit. Dar această stabilitate nu înseamnă că trebuie luate ca atare. Ele trebuie comparate între ele, dar şi cu celelalte surse ale vremurilor despre care ne vorbesc. Sursele scrise pot fi, de pildă, relatări de război ale participanţilor. Şi atunci este de înţeles că pot fi, chiar şi fără voie, părtinitoare. Dar pot fi părtinitoare – din felurite pricini – şi când aparţin cuiva din afara acelui război! Deci, e nevoie de discernământ şi obiectivitate în cercetarea şi înţelegerea lor.

Sursele materiale – dacă sunt vechi mai sunt numite şi arheologice – sunt de cea mai mare însemnătate. În sine, ele prezintă un foarte mare grad de obiectivitate: sunt. Ele sunt, şi gata. Papirusul pe care este scris un text creştin din secolul al III-lea d.Chr., de pildă, există ca atare, ca materie în sine. Cercetându-l, putem afla cum a fost făcut, ceea ce uneori ne poate arăta şi locul în care a fost făcut. O oală de Cucuteni, fie că este găsită între Siret şi Prut sau între Bug şi Nipru, este o oală. Ea există ca atare. Şi ne dă o serie de informaţii clare: din ce a fost făcută, cum a fost făcută, cum a fost împodobită, ce formă are etc. De aceea, sursele istorice materiale sunt extrem de folositoare. Dar şi mărginite! Un şir de siluete de pe o oală preistorică poate însemna foarte multe lucruri: o călătorie, o strămutare, o căutare, un joc, un dans, un ritual, o simplă podoabă, faptul că olarului îi plăcea să deseneze siluete… Tâlcuirea sau interpretarea surselor materiale – arheologice – este locul din care poate începe cunoaşterea adevărată sau falsă a Istoriei.

Privind aceste trei surse istorice fundamentale, ne dăm seama că o situaţie ideală este aceea a îmbinării lor. Dar şi de faptul că pot fi înţelese – aceleaşi surse – foarte diferit. Deci avem nevoie să cunoaştem direct sursele istorice (vom vedea îndată cum) şi să comparăm interpretările care există, pentru a putea vedea care este cea mai obiectivă.

ajutoare

Istoria se foloseşte, pentru a exista şi a fi cât mai adevărată, de unele ajutoare.

Acestea se numesc şi discipline auxiliare, cu toate că sunt „auxiliare” doar pentru Istorie. La rândul său, aceasta poate fi socotită auxiliară pentru acele discipline (şi pentru multe altele).

Asemenea ajutoare sau discipline auxiliare sunt:

– Geografia şi Geologia; fără cunoaşterea Geografiei devine cu neputinţă cunoaşterea Istoriei; Istoria nu este doar în timp şi nu este legată doar de oameni şi alte vietăţi, ci şi în spaţiu, deci legată de caracteristicile geografice – şi geologice – ale lumii.

– Arheologia; o disciplină esenţială pentru Istorie, Arheologia este cea care caută, cercetează şi descrie, cu o muncă, o răbdare şi, până la urmă, un eroism greu de apreciat de necunoscători, toate urmele vechi: ruine, ceramică, drumuri, cimitire medievale sau antice, gropi comune (inclusiv ale celor morţi de holeră sau ciumă), sticlărie, arme străvechi etc.; ea dă Istoriei acele surse istorice materiale amintite mai sus, atât de importante!

– Numismatica; pentru mulţi o simplă pasiune pentru monezi vechi, în fapt este o ştiinţă şi o artă, de foarte mare importanţă pentru multe zone ale cercetării şi cunoaşterii istorice; pentru că monezile dau detalii despre tehnica metalurgică, despre sursele de metal, despre structura politică, economică şi chiar administrativă, despre ridicări şi căderi de conducători şi ţări etc.

– Cronologia; este o disciplină istorică specială, de foarte mare importanţă; ea descrie, evident, aşezarea pe axa timpului a lucrurilor întâmplate; mulţi o confundă, foarte des şi foarte greşit, cu Istoria; totuşi Cronologia este cu totul altceva; Istoria este ceea ce merită ţinut minte, este lecţia experienţelor trecute; Cronologia este aşezarea în timp a întâmplărilor, este ştiinţa datării evenimentelor; aşa cum Geografia oferă harta fizică a Istoriei, Cronologia îi oferă harta temporală; deosebirea este esenţială, căci Istoria este, ca prezentare al lucrurilor, cunoaştere pentru toţi, în vreme ce Cronologia, chiar şi ca prezentare cere o vocaţie specială.

– Etnologia şi Folcloristica; aceste două discipline ştiinţifice sunt foarte importante pentru înţelegerea şi interpretarea datelor pe care le oferă izvoarele istorice materiale; Etnologia şi Folcloristica, fiecare în felul lor, cercetează cultura – materială şi spirituală – specifică feluritelor comunităţi (cătune, sate, regiuni etnografice, triburi, obşti, popoare, state etc.); această cunoaştere poate ajuta la înţelegerea mai bună a preistoriei (vremea dinainte de izvoarele scrise), dar poate şi ajuta la răstălmăciri (pentru că fiecare comunitate este, într-un anume fel, unică, pentru că fiecare epocă are specificul ei şi tot aşa).

– Teologia şi Filosofia; Teologia Ortodoxă explică, pentru cei care vor să vadă adevărul, mecanisme intime ale istoriei; Teologia Istoriei este o disciplină ortodoxă puţin cunoscută, dar foarte importantă pentru a înţelege şi cauzalităţile întâmplărilor trecute, precum şi ceea ce se numeşte astăzi Viitorologie; în general, Teologia ca Istorie a Religiilor, împreună cu Filosofia ca analiză a sistemelor ideatice/ideologice ajută în lămurirea multor mecanisme de gândire, motivaţiilor şi raţionamentelor ce au condus pe oameni – bine sau rău – de-a lungul Istoriei.

– Zoologia, Botanica, Etologia, Horticultura şi alte ştiinţe asemănătoare; mediul antropic (mediul creat de om) este totdeauna întrepătruns cu mediul natural; felurite vietăţi, de la cele dorite – găini, pisici, oi, câini, măgari, vaci, cai etc. – şi până la cele nedorite – păduchi, purici, viruşi etc. – l-au însoţit pe om totdeauna; alături de acestea sunt tot felul de plante, dar şi mucegaiuri – de la cele utile (ca cele de pe struguri, datorită cărora se face vinul) până la cele care îmbolnăvesc omul.

– Medicina, cu toate laturile ei; o ştiinţă – sau un sumum de ştiinţe – de maximă însemnătate pentru om şi viaţa lui, a cărei prezenţă în Istorie este esenţială, dar care şi explică foarte multe lucruri despre Istorie; există şi abuzuri, precum încercarea de a defini genetic naţiunile, în ciuda dovezilor ştiinţifice contrare.

– Dreptul şi ştiinţele juridice; acestea sunt esenţiale pentru a înţelege legile feluritelor societăţi construite de oameni de-a lungul istoriei şi o parte din cauzele înţelegerilor sau neînţelegerilor intra- şi inter- sociale;

– Arhivistica şi alte discipline asemănătoare, care se ocupă de buna păstrare a dateolor istorice, a documentelor, manuscriselor etc. şi care ajută la determinarea vechimii lor reale – unele pretinzând a fi mult mai vechi decât sunt de fapt;

– Lingvistica; o disciplină foarte complexă, care cere multe cunoştinţe şi multă răbdare, precum şi un studiu interdisciplinar foarte serios; cunoaşterea limbilor şi variantelor lor (graiuri, dialecte) este o parte importantă a perspectivei istorice; la fel cunoaşterea originii cuvintelor (nu întotdeauna posibilă cu siguranţă).

– Metalurgia şi alte ştiinţe ale materialelor dau Istorie baza pentru a afla cât mai multe despre obiectele vechi – izvoarele materiale, adică – descoperite.

Şi tot aşa, putem ajunge să vedem că, după domeniul Istoriei pe care îl atingem, vom cuprinde între ajutoarele Istoriei toate domeniile cercetării şi creativităţii umane, de la Matematică şi până la Filosofie sau Estetică.

Pentru că Istoria este învăţătoarea vieţii, este ceea ce merită ţinut minte din tot ce a fost. Şi orice disciplină, ştiinţă sau artă este întemeiată pe experienţa trecutului, adică pe o latură sau alta a Istoriei.

(urmează Istoria, cum? Izvoarele scrise (I))

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă