ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ (partea a II-a)

După prima parte a materialului Români, Secui şi Unguri în Transilvania – Scurtă privire istorică, revenim cu următoarele…

Originea secuilor

Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.

Secuii distruşi de Nația ungară

De ce această „rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a Ungurilor față de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu disprețuiții „de către nobilii unguri „Români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru Unguri. A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că națiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemțească şi secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie. Națiunea secuiască încetase să mai existe, înghițită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între Secui şi Români a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulți dintre Români nu au şovăit să-şi dea viața pentru drepturile şi libertățile Secuilor, şi la rândul lor mulți dintre Secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor „intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.

 

Ţara secuimii „Românimea

Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Națiunea ungară, este evident că, şi după dispariția Secuimii, Ungurii şi Secuii sunt pe poziții total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume -Ţara” „Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au fost asimilați de Unguri. Iar cei care au distrus „printr-o politică intenționată şi  diabolică de distrugere „Națiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiți ca moştenitori „ci doar ca ucigaşi „ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinență a nemeşimii ungureşti, o fac.

 

Premize istorice pentru pretinsa autonomie

Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înțelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independență ale Ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.

Națiunea ungară s-a prezentat în contextul națiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:

  • slujirea fanatică a Papalității,
  • foamea disperată de putere şi glorie,
  • cruzime fără margini față de cei de altă părere decât cea a nobilimii,
  • disprețul nemărginit față de cei care erau altfel,
  • ura nesfârşită față de Ortodoxie şi ortodocşi,
  • disprețul şi chiar ura față de popoarele şi culturile din Răsăritul Europei,
  • arogarea statutului de civilizație superioară şi, implicit,
  • arogarea dreptului de a impune această civilizație celor altfel.

 

Şovinismul maghiar

Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariția Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre Unguri au păstrat fidelitatea față de Papism, alții au adoptat Calvinismul „sau alte forme de Protestantism „şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după Protestantism s-a născut şi naționalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănțuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime. Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, Ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta „această aplicare „până astăzi.

Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII. Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizație şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.

Concluzii

Toate aceste fapte istorice trebuie bine înțelese atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia „şi eventual independența „ungurească în Transilvania.

Dar, vor spune unii, toate acestea țin de trecut, nu de prezent.

Din păcate, nu este aşa.

Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi! Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.

Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni. Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni! (Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporție Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane) de suflete „)

 

Îndemn

Îndemn

Ai înflorit.
Micuţă, neştiută,
înveşmântată-n aripă de lut,
ca floare înflorită într-un mugur,
cum n-a mai fost şi nu s-a mai văzut.
Mereu sfiala
aripa a strâns-o,
înfăşurând-o ca să te ascundă;
iar chipu-ţi delicat şi de lumină,
te-a îngrozit când îl vedeai în undă.
Minune mică,
şi nespus de mare,
înveşmântată în sfieli şi doruri,
mereu rănită de-ndoieli amare,
cu ochi mereu străluminaţi de rouri
ridică-ţi lutul aspru de pe suflet
şi legănând petalele în vânt,
lăsând în urmă îndoieli şi gând,
înalţă-te în zborul cel mai sfânt!

Mihai-Andrei Aldea

Balticii, de origine română?

Hotarele etnice sunt foarte rar aceleaşi cu cele ale unui stat naţional.
Acest lucru este adevărat parcă mai ales pentru Români. Cercetători de felurite naţionalităţi au putut vedea prezenţe şi influenţe româneşti în tot felul de părţi ale lumii. De la unele din Caucaz ori Asia la altele din Americi…
Ne oprim aici asupra unora, străvechi, din părţile nordice ale Europei. Mai precis, dinspre Marea Baltică.
Deşi Românilor ar trebui să le fie bine cunoscut acest lucru, de fapt foarte puţini dintre ei ştiu că multe popoare baltice, şi mai ales lituanienii şi livonienii, dar şi alţi, se considerau în trecut a fi de origine română. Această origine – fie ea reală sau nu, aceasta-i altceva – a fost, fireşte, prilej pentru Vatican de a încerca de-a lungul Evului Mediu să îi supună autorităţii sale, deşi cei mai mulţi dintre ei (excepţia fiind prusienii) erau ortodocşi. Ca atare şi cărturarii săi au încercat a dovedi că respectivele popoare se trag de la Roma.
Fireşte, primul argument împotriva acestei idei este însăşi limba acestor popoare care – ca şi finlandeza de altfel – are un vocabular de origine latină destul de important, dar o structură fundamentală şi un vocabular fundamental străin (baltic sau fino-ugric). Şi totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Vom răspunde după o privire asupra acelor cărturari care, în secolele XVI-XVII, adică în epoca lui Petru Rareş, Mihai Viteazul şi Petru Movilă încearcă să lămurească prezenţa amintirii Romei în toponimia, limba şi, mai ales, conştiinţa popoarelor baltice. Este vorba în primul rând de Kaspar Peucer, Joachim Cureus şi Stanislas Sarnicki, în secolul XVI, şi de Fredericus Menius şi Andreas Cellarius în sec. XVII.
Desigur, este obligatoriu să spunem că aceştia nu sunt – nici pe departe! – primii care se ocupă de problemă. În istoriografia secolelor XV-XVI, din vremea lui Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, faptul că lituanienii, livonienii, prusienii, ruşii etc sunt de origine romanică este un fapt aproape unanim acceptat. Dar discuţia asupra acestei romanităţi originare nu atinge pe Români, ci merge direct către Roma, slujind intereselor şi intenţiilor generale ale Papalităţii. Doar după ce Reforma eliberează o mare parte din nordul Europei (de fapt, cea mai mare parte) de sub autoritatea papală, anumite adevăruri până atunci ascunse (ca să nu spunem interzise) ies la iveală. Şi primul care „sparge gheaţa” este Kaspar Peucer. Acesta adaugă, în 1562, partea a patra la celebra Chronicon Carionis (Cronica lui Carion) a lui Philipp Melanchthon. O mare parte din acest adagiu al lui Peucer Kaspar este dedicată istoriei Bizanţului şi, ca firească urmare, atinge şi problema Românilor. Renunţând la absurda pretenţie papală după care practic toate popoarele romanice se trăgeau direct de la Roma, Peucer atestă originea romană a unora dintre coloniştii din Dacia nord şi sud dunăreană, colonişti care au adus în zonă, spune el, limba latină. Din acest punct de vedere – ca şi din multe altele – Peucer se dovedeşte a fi, în limitele informaţiilor deţinute, extrem de obiectiv. De altfel, acolo unde informaţiile nu au fost schimbate de ulterioare descoperiri, Peucer rămâne până astăzi valabil. Revenind la lucrarea sa, să observăm că el arată că tăcerea asupra Românilor s-a datorat perioadelor în care aceştia au stat în linişte sub stăpânirea Constantinopolului, ei ieşind la lumină, fireşte, odată cu războaiele în care s-au implicat. (Se referă la răscoala Românilor din Imperiul Bizantin din vremea lui Isaac al II-lea Anghelos [1185-1185]). Dar, cel mai important pentru subiectul nostru, el arată că Românii au colonizat atât Podolia cât şi Lituania, Livonia şi Borussia, adică Prusia.
Dacă, pe de-o parte, era foarte cunoscută prezenţa Românilor în Podolia şi alte ţinuturi dinspre Marea Neagră stăpânite de Polonia prin mijlocirea Lituaniei (vom reveni asupra acestui fapt), pe de alta originea românească a romanităţii baltice apare pentru prima dată în istoriografia apuseană. Cu toată noutatea sa oficială (atenţie!), teoria este acceptată, uimitor, fără proteste, de contemporani şi urmaşi.
Analele lui Joachim Cureus, tipărite la 1571, conţin afirmaţia că prusienii sunt în mare parte de origine romană, întrucât sunt, de fapt… de origine valahă! Este cu putinţă, desigur, ca acest savant silezian să nu fi cunoscut foarte bine situaţia din Prusia. Dar altfel stau lucrurile cu istoricii Thomas Hiärne şi Moritz Brandis, ambii de origine baltică; ei preiau aceste afirmaţii, un veac mai târziu, fără nici o contrazicere ori reticenţă. De asemenea Stanislas Sarnicki, polonez, (şi să nu uităm că în acea vreme Coroana Poloniei includea şi Lituania), consideră şi el că există o serioasă componentă românească a Lituaniei şi lituanienilor. În veacul următor această părere se menţine neschimbată, o mărturie fiind lucrarea livoniană a lui Friedricus Menius, Syntagma de origine Livonorum (Dorpati, 1632). Descriind originea românească a balticilor, el arată că Românii s-au extins spre Marea Baltică în două valuri principale, la năvălirea hunilor şi respectiv a slavilor. Aceste valuri ar fi dus, printre altele, la formarea nobilimii locale din regiunea baltică. Andreas Cellarius preia şi el cu toată încrederea spusele lui Peucer şi Cureus, publicând la 1659 Regni Poloniae Magnique Ducatus Lituaniae Omniumque regionum juri Polonico Subjectorum Novissima Descriptio, aflată pe aceeaşi linie istorică. Christoph Hartknoch (1644-1687), celebru istoric din Prusia (deci chiar din ţinuturile baltice), păstrează aceeaşi poziţie. În adaosul său la Chronicon Prussiae a lui Petru din Duisburb, el reia teoriile privind originea romanică a prusienilor prin intermediul Românilor, fără a face însă comentarii proprii. Mai apoi însă, în Alt und Neues Preussen, el se ocupă în mod special de romanitatea prusienilor, pe care o pune în seama Românilor veniţi din sud în ţările de la Marea Baltică. Aceeaşi origine romanică asigurată de Români este atribuită şi altor popoare baltice, aşa cum am arătat mai sus. Suedezul Gustav Adolf Humble va susţine pe această temă, în 1697, o disertaţie despre originea livonienilor, aflată cu totul pe această linie.
Nu insistăm mai mult asupra reprezentanţilor acestei teorii. Trebuie însă arătat că ea a început a fi tot mai mult înlăturată atât din motive politice – pe care nu le discutăm – cât şi din altele, foarte importante fiind cele lingvistice. Şi aceasta pentru că, de fapt, nici prusiana şi nici celelalte limbi baltice nu sunt, de fapt, limbi latine, romanice. Şi revenim atunci, la întrebarea pusă la începutul lucrării: Sunt, Balticii, de origine română?
Sau, altfel spus, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Simplu: din realitate. Valurile de Români venite spre nord, ca reacţie la diferite invazii şi asupriri petrecute în teritoriile sudice, ori ca efect al unor activităţi economice (comerţ, păstorit) sunt o realitate. Prezenţa lor poate fi urmărită astăzi până în Bielorusia actuală, şi pe alocuri chiar mai departe. Este mai mult decât probabil că în epocile mai vechi Români au constituit o proporţie destul de importantă în ţinuturile baltice pentru a lăsa mai departe moştenirea mândriei originii lor. Dacă la nivel lingvistic şi toponimic urmele sunt destul de slabe, acesta este rezultatul firesc al asimilării Românilor nordici de către populaţiile baltice şi fino-ugrice din zonă. Localnicii au păstrat însă multă vreme amintirea unei origini romane, la fel cum au păstrat-o multă vreme şi spaniolii pe cea a originii lor goto-getice (despre care, poate, vom avea prilejul alcătuirii unei lucrări separate). Rămâne o realitate istorică prezenţa Românilor în nordul Europei, ca şi înrudirea spirituală şi de sânge cu popoarele baltice şi fino-ugrice.
Mihai-Andrei Aldea
rute nordice.png

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul I

În care se vede că Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci şi cunoaşte unele lucruri, pe care nici omul nu le ştie despre sine. Şi aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?

Dan trase hăţurile cu o mişcare uşoară, pe care ca­lul său mărunt o ştia bine. Oprit la intrarea în Pădurea cea Ma­re, tânărul mai privi o dată către câmpia ce se ză­rea în spate, între dealurile de după cetate. Departe, la marginea zării, ca o mică umbră, era satul în care se năs­cuse şi cres­cuse el. Din­co­lo de sat, ca o ceaţă uşoară, se ve­­dea năluca dealurilor pe care păscuse de atâtea ori va­cile satului, pe ca­re vânase şi se ju­ca­se, pe care…

– Hai! strigă Surdul. Nu avem vreme de stat. Vrei să ne prindă noaptea pe drum?

Desigur, Dan nu voia asta. De fapt, cine ar fi vrut să fie prins de noapte în Pădurea cea Mare? Şi aşa, cu a­dă­pos­tu­rile şi forturile de pe Drumul Trecătorii, puţini a­jun­geau cu bine dincolo. Iar şoaptele despre tainele Pă­du­rii erau nes­fâr­şite. Şi cine putea şti ce era adevărat, şi ce nu? „Fi­reşte, se gân­di Dan, dacă nu s‑ar spune atâtea lu­cruri urâte despre ea, ar fi o adevărată bucurie să intri în Pădurea cea Mare”. Şi nu de­geaba gândea el asta.

Limpezimea văzduhului, care făcea să se vadă chiar şi fumurile atât de îndepărtate ale satului său, lăsa însă li­be­ră cale şi soarelui. Iar razele lui străpungeau, din câmpie şi până aici, la poala codrului, toată făptura, de ai fi zis că şi pământul însuşi luminează şi încălzeşte. În marginea Pă­durii celei Mari însă, amestecul de fagi, tei, stejari, cătină şi tot felul de alţi copaci, arbuşti şi tufani fă­cea ca lumina să se cearnă blândă şi verzuie. Iar sub bolta crengilor, în căl­dura umedă a verdeţii, colindau hai‑hui adieri de vânt răcoritor.

Drumul Trecătorii, care străbătea Pădurea cea Ma­re, se arăta a fi destul de lat. Şi totuşi, ramurile fagilor şi ale te­ilor se în­tindeau deasupra, apărând călătorii de arşiţă.

– E frumos aici, măi Surdule! – zise Dan cu plăcere.
Acesta nu răspunse, dar nici nu‑şi luă mâna de pe bal­tag, unde o ţinea mereu când credea că e vreo primej­die. Sări însă Mitu, ca de obicei:
– Frumos?! Ha! Stai să vezi când s‑or arăta Nălu­ci­le, ori când o să dăm de altă grozăvie! Atunci să…
– Taci cobe! – scrâşni brusc, aproape cu ură, Sur­dul.

Mitu se opri uimit. Chiar şi Dan era mirat: nu‑l au­zise pe Surdul niciodată aşa de supărat. Şi, nu ştiu cum, şi Dan şi Mitu priviră atunci înapoi. Dealurile, valea dintre ele, câmpia îndepărtată, pieriseră toate. Era doar Drumul Trecătorii, cu Pă­durea cea Mare, în spate ca şi în faţă. „Par­că am fi pornit de secole”, cugetă Dan, nedumerit încă de purtarea Surdului, dar şi înţelegând‑o oarecum. Simţea, cum­va, că intraseră în altă lu­me, şi înţelegea ast­fel, într‑un fel, ceva din spaima ce­luilalt. Dar… numai într‑un fel, după cum avea să afle mai târziu.

Curând uitară de toate. Pădurea cea Mare, orice ar fi zis Mitu, era cu adevărat frumoasă. Flori străvezii al­bas­tre, gal­­bene şi roşii, ca un fel de clopoţei mici şi mari se iveau prin­tre frunze de brusturi şi ferigi. Alunişurile îşi clă­tinau fruc­tele încă verzi. Curpeni, viţe şi iederă se a­gă­ţau de co­pa­cii bă­trâni, bro­dând perdele şi dantele mi­nu­na­te. Peste tot ră­suna ci­ri­pi­tul vesel al păsărelelor, iar ve­­ve­riţele şi pârşii aler­gau în sus şi‑n jos pe căile lor ame­ţitoare.

– Dacă ni se termină merindea, zise Dan, sigur a­vem ce vâna pe‑aici.
Deşi îl privi mustrător, Surdul nu mai spuse nimic. Mitu, care nu putea să tacă niciodată, dădu din cap a în­cu­viinţare apoi, surprinzător, mormăi mustrător:
– Te crezi în Pădurea Cernei, poate…

Dan tăcu. Pădurea Cernei, pădurea copilăriei lor, era acum departe, mai departe decât drumul făcut din sat şi pâ­nă aici. Dar… avea şi Mitu dreptatea lui. Deşi ar fi trebuit să se teamă, se simţea ca în vremea copilăriei, când învăţa a citi cartea firii în Pădurea Cernei, în Crân­gul Iva­tu­lui, pe Mă­gu­ra Verde şi în celelalte cuprinsuri ale sa­tu­lui natal. Acolo în­vă­­ţase a cunoaşte şi a iubi na­tu­ra, cu toate cele bune şi rele ale sale. Şi erau atât de multe! Şi bune, şi rele. De fapt, dacă ştiai cum să le iei, mai mult bune.

Au mers prin Pădurea cea Mare toată ziua, mân­când în şa cele pregătite de cu seară. Li se spusese lim­pe­de că ori­ce întârziere poate însemna să rămână în afara for­tului. Cei di­nă­untru nu mai deschideau după lăsarea nop­­ţii. Iar noaptea în Pădurea cea Mare însemna, a­proa­pe tot­dea­una, moarte.

De frica Pădurii celei Mari şi a vieţuitoarelor ei, sa­tele din apropiere aveau în jur palisade înalte din lemn şi chiar zi­duri, ca nişte adevărate cetăţi. Şi multe şoapte de spaimă vor­­beau despre frumuseţile dar şi despre pri­mej­diile ne­­nu­mă­ra­te ale Pădurii Mari. Îşi aminteau de toate aceste şoapte cei trei prieteni, în prima lor zi pe Drumul Trecătorii. Ca orice în­­ce­put, şi acesta era greu de temeri.

Apoi, cei trei călători văzură schimbarea luminii. Din caldă şi verzuie devenise parcă cenuşie şi, sigur, ră­coroasă. Deşi mai era destul până la ora apusului pentru câmpie, aici în­se­rarea deja se simţea. O simţeau şi fiarele, care în­ce­pu­seră a se mişca, şi freamătul lor izgonea vietă­ţile mici. De­o­dată, o ciur­dă se auzi într‑o parte, şi mistre­ţii trecură în goa­­nă dru­mul, cu tru­purile lor mari şi în­gus­te ca nişte uri­aşe paloşe ma­ronii. Fără o vorbă, Surdul îşi grăbi calul său mare într‑un trap săl­tat, nu prea de­parte de galop. Ceilalţi doi îl urmară. Bă­nu­iau şi ei că mistreţii nu fugeau degeaba la acest ceas – în chip firesc tihnit – şi nu erau deloc dornici să afle de cine – sau de ce – se te­meau aceştia.

Din fericire, Drumul Trecătorii curând se lărgi. Un fort din piatră grea, cenuşie, stătea în marginea pădurii, îns­pre po­dul clădit peste uriaşa prăpastie numită – ne­po­tri­vit – Valea Stri­gii. Poarta era deschisă încă, deşi înse­ra­rea cernea deja ne­guri peste toate. Soldaţi cu lăncii lungi în mâini se vedeau în fa­ţa ei. Se opriră, vrând să des­ca­le­ce, ca să‑şi arate semnul, dar un glas puternic tună:

– Intraţi! Intraţi acum!

Abia dădură pinteni cailor ca să intre, şi uriaşa poar­­­tă începu a se închide. Ostaşii se aflau deja înăuntru, printr‑o miş­care uimitor de iute. Rămas mai în urmă, şi iz­butind să intre în ultima clipă, Dan apucă să vadă îns­pre pădure, chiar pe Dru­mul Trecătorii, ţâşnind către fort, ca nişte năluci îns­păi­mân­tă­toare, bourii. Curând poarta în­­­cepu a se zgâlţâi sub lo­vi­tu­ri­le lor grozave.

Urcaţi deja pe ziduri, alături de ostaşi, cei trei pri­vi­­­ră tru­purile negre ale bourilor, cu trunchiuri de muşchi un­duindu‑se pe sub pielea cea groasă şi tare. Erau mulţi, şi pentru cei trei era limpede că, dacă şi‑ar fi pus în minte, ar fi putut distruge poar­ta, cât era ea de groasă. Dan, cu ar­­­­cul în mâini, pregătit să tra­gă, şovăia, căci niciunul din­tre soldaţi nu ataca fiarele. Sur­dul îşi puse mâna pe braţul lui, făcându‑i semn să lase arcul. Fia­rele însă, deşi se iz­beau în treacăt de poartă, nu a­tacau. Vier­muiau în ju­rul ei şi a zidurilor într‑o mişcare fără înţeles şi dun­ga ce­nuşie de pe spatele lor, abia văzută în noap­te, sclipea uneori ca un fuior de ceaţă. Când bourii în­toarseră spa­tele for­tului şi se topiră în pădure, iar tropotul lor pieri în de­păr­tare, toţi părură uşuraţi.

– Doamne, slavă Ţie că nu au atacat cu adevărat – şopti un negustor, coborând iute de pe ziduri.

Cu doar câteva semne ale mâinii, un oştean cu pri­vire foar­te aspră şi aer de căpitan rândui pe cei ce trebu­iau să ră­mâ­nă de pază, şi trimise pe ceilalţi la treburile lor. Noap­­tea se lăsase deja, deşi o slabă geană de lumină lică­rea pe alocuri, între crestele munţilor, spre răsărit. Spre mi­­rarea celor trei, nicio torţă, niciun felinar nu fură a­prin­se pe metereze, deşi în câteva vase de lut licărea slab, prin ră­suflători, lucirea stinsă a jarului. Doar mai târ­ziu îşi a­du­seră aminte că era o veche le­ge a luptătorilor ca în tim­pul nop­ţii să se ferească de toate lu­mi­nile puter­nice. A­ces­­tea, deşi luminează în jur, totodată şi îm­piedică ochii a vedea mai departe, în întuneric. Astfel, cel ca­re se bizuie noaptea pe făclii sau felinare poate fi uşor luat prin sur­prin­dere de către cei ascunşi în umbră.

Coborâţi de pe ziduri, cei trei văzură la lumina lu­nii, aşezaţi într‑un ţarc mic, catârii unei caravane. După sa­­­cii plini de lângă aceştia îşi dădură seama că negustorul ve­­nea de din­colo, din podişurile Deralei. Calea era foarte lungă şi pri­mej­dioasă, iar cei care se încumetau pe ea erau puţini, şi foarte pricepuţi şi curajoşi. Desigur, mai erau şi unii o­braz­nici, oa­meni fără minte, care se avântau pe Dru­mul Tre­că­to­rii şi pe alte asemenea căi primejdioase doar pentru a se gro­­zăvi. Pu­ţini scăpau cu viaţă în pri­me­le zile ale drumului, iar cei care scă­pau se întorceau în­da­tă acasă, cuminţiţi pen­tru totdeauna. Sau, mai rar, de­ve­neau oa­meni adevăraţi.

Ştiind curajul negustorilor ce străbăteau cu multă gre­­­­­u­tate Pădurea cea Mare, Dan se miră că nu‑i văzuse pe zi­duri, fără să ştie că fuseseră, dar coborâseră înainte. In­trând în han cel din urmă, văzu însă ceva uimitor. Ne­gus­torul, în­so­ţitorii lui şi chiar ostaşii din han îi priveau, pe el şi prietenii lui, cu neplăcere, bănuială şi chiar duş­mă­ni­e. În clipa aceea in­tră şi căpitanul, care îi cercetă şi el cu o pri­vire aspră.

– De unde veniţi? – întrebă răstit.
– Din Şindriliţa, răspunse Dan liniştit, deşi nu se sim­ţea deloc aşa.
– Şindriliţa, cea de lângă Pădurea Tronului? – în­trebă iar căpitanul.
Dan ridică sprâncenele uimit.
– Pădurea Tronului? Nu ştiu pădurea asta. Pe la noi e Pădurea Cernei, Crângul Ivatului, dar de Pădurea Tro­nu­lui n‑am auzit.
– Aveţi semn? – nu‑l slăbi căpitanul.
– Desigur – răspunse Surdul, şi scoase din traista lui pă­puşica de lut dată ca semn de judele din Cetatea Câmpeni.
Ostaşul o luă, o cumpăni în mâini, o întoarse pe toa­­te părţile…
– Mda… , făcu el şovăitor. E bună…
Le‑o dădu înapoi. Nimeni nu mai spunea nimic.
După câteva clipe, Mitu sparse tăcerea.
– Dar ce se întâmplă, oameni buni?
Căpitanul îl privi adânc, apoi întrebă:
– Care din voi a mai fost în Pădure?
După cum rostise cuvântul pădure, toţi înţeleseseră că era vorba de Pădurea cea Mare.
– Eu, zise Dan, niciodată.
– Nici eu, se miră Mitu de întrebare.
– Nici eu, spuse Surdu cu neplăcere.
Căpitanul se încruntă.
– Cred că unul dintre voi minte. Pădurea vă cu­noaşte.
– Cum?!?
– Sigur! Niciodată bourii nu atacă la ora asta. Doar noap­­­tea, târziu. Mai mult, până acum, de douăzeci de ani de când păzesc Podul Văii Strigii, bourii nu ne‑au atacat de­cât de trei ori. Şi de fiecare dată era o socoteală între Pă­dure şi ci­neva adăpostit la noi. Şi niciodată n‑au plecat a­şa, fără lup­tă. De fiecare dată a trebuit să folosim ploaia de foc, şi am avut şi noi morţii noştri. E ceva ciudat cu voi.
Surdul întrebă cu şovăială:
– Oare Pădurea are socoteli şi cu fiii trecătorilor?
– Cum?! – fu rândul căpitanului să se mire.
– Tatăl meu a trecut prin Pădurea cea Mare, până din­co­lo, în Derala, şi mai departe, în Ţara Vişei şi Ocland. A do­ua oară când a încercat să facă acelaşi drum, acum opt­­spre­zece ani, a fost ucis lângă Turnul Morţii de urşii ne­­gri, îm­pre­u­nă cu însoţitorii.
Durerea din glasul lui era tulburătoare, şi prietenii înţeleseră acum teama pe care Surdul o arătase la înce­pu­tul călătoriei.
Căpitanul îl privi cu ochi mari:
– Stai aşa, chiar semeni cu el. Avea o barbă mare şi blon­­­­dă, şi ochi verzi, întunecaţi! Doar că, râse uşor căpi­ta­nul, tu n‑ai încă barbă.
Zâmbiră şi câţiva dintre negustori, privind tuleiele ce mijeau pe faţa băiatului.
– L‑ai cunoscut!? – sări Surdul.
– Fireşte că l‑am cunoscut. Abia venisem aici, la fort, când a sosit el prima oară din Derala. Era un adevărat e­rou, pu­­­ternic şi înţelept…  – făcu o pauză, apoi continuă. Dar nu, nu am auzit vreodată ca Pădurea să aibă socoteli cu co­piii vre­u­nui tre­cător. Doar dacă tatăl tău o fi luat ce­va ce‑i a­par­ţine, şi Pă­du­rea crede că e la tine – spuse, parcă lu­mi­nat de o idee nouă.
Surdul clătină din cap.
– Nici vorbă. Tata nu era nebun. Chiar el mi‑a spus, când îmi istorisea călătoria lui, să nu iau nimic din ce­le ce sunt ale Pădurii celei Mari. Sigur nu a luat nimic.
– Atunci e o taină, zise căpitanul, aproape priete­nos.
Şi cei din jur se liniştiseră.
Era limpede că cei trei nu erau Năluci, nici spioni ai Pădurii.
Dan îndrăzni.
– Dar, mă iertaţi, Surdul nu mi‑a povestit nicio­da­tă şi nici eu n‑am auzit. Ştiu că Pădurea cea Mare are tot felul de vietăţi şi primejdii. Dar că are anumite lucruri vred­nice de luat…
Căpitanul râse.
– De unde l‑ai luat pe copilaşul acesta, Surdule? – zi­­se el, făcând să izbucnească în râs pe toţi cei din han. Tot ce au Nălucile, piticii, oamenii‑urs, licantropii şi toa­te ce­le­lalte făp­turi ale Pădurii, se cheamă că sunt ale ei. Şi cei care au încercat să le ia prin înşelătorie, furt sau forţă, au plătit scump în­drăz­neala lor.
– Aaa! – făcu Dan dumirit şi, totodată, umilit.

Ştia şi el de aceste întâmplări, dar, tocmai el, nu în­ţe­lesese că atunci când oamenii spuneau Pădurea cea Mare cuprindeau aşa, ca într‑un întreg, şi locuitorii mai… de­o­se­biţi ai acesteia. El îi văzuse mereu ca pe ceva des­părţit într‑un fel de Pădure, chiar dacă trăiau acolo. Acum îşi dă­dea seama că de fapt nu era aşa, şi un gând ciudat îi trecu prin minte, nelămurit, pentru a dispărea apoi.

Oamenii deveniseră prietenoşi. Căpitanul şi Sur­dul se puseră pe vorbă, iar apoi li se alătură şi negustorul. Se istoriseau întâmplările înspăimântătoare ale Pădurii, cu lup­­te, eroi, trădări, cu prieteni neaşteptaţi, cu duşmani ne­aş­tep­taţi, cu bogăţii imense câştigate sau pierdute, da­ruri şi jafuri ale fiinţelor Pădurii şi nenumărate alte lu­cruri. Eroi de de­mult înviau iar în povestiri tulburătoare, împreună cu iu­birile lor, cu bătăliile lor, cu victoriile şi în­frângerile lor. Se istorisea des­­pre frumuseţile şi durerile Deralei, despre Ţara Vişei, Gutin, Ocland şi alte ţinuturi în­de­păr­ta­te, de legendă.

Dar Dan se retrase curând. Cunoştea istorisiri ca a­ce­lea, multe, prea multe, chiar din satul său. Şi în Şin­dri­liţa se ve­dea, când aerul era limpede, licărind spre nord, ca un sma­rald pe vârful munţilor, Pădurea cea Mare. Şi mulţi din sat merseseră măcar până la Cetatea Câmpeni sau pâ­nă la satele de la poala Pădurii, pentru a spune mă­car că au văzut‑o de aproape. Şi se aşezau la şe­zători pe înşiruit po­veşti, fie aduse de cei câţiva care, ca tatăl Sur­du­lui, chiar stră­­bătuseră Pă­du­rea, fie culese cine ştie de un­­de. Le ştia. Dar ce rost avea să le asculte iar, când el chiar era în Pă­du­rea cea Mare? Nu era mai bine să se bu­cu­re de ea?

Dan ieşi afară şi stătu lângă uşa hanului, aşteptând să se obişnuiască iar cu ciudata penumbră a lunii. Mete­re­ze­le pă­­reau goale. Urcă uşor pe scară şi văzu ostaşii, câte doi, as­cunşi în spatele dinţilor de piatră, cu privirile a­ţin­ti­te a­su­pra Pădurii. Deşi se simţea oarecum în plus, se a­şe­ză şi el pe zid. Pri­vea ba în cuprinsul fortului, ba în afară, ba cerul brăz­dat de nori subţiri şi lungi. Aerul era rece, de munte, şi plin de a­rome. Pământ umed, muşchi şi licheni, apă, frunze, ba chiar şi animalele pădurii şi toate câte e­rau în fort dă­deau mirosul lor vântului ce se răsucea pes­te toate. Era un fel de linişte, în ca­re se ghicea un freamăt as­­cuns al vietăţilor Pă­durii celei Mari. „Chiar de n‑ar fi fost cine ştie ce arătări pe aici, îşi zise Dan, tot s‑ar fi năs­cut poveşti din frumuseţea şi mărimea a­cestei pă­duri”. Şi ri­dică ochii spre cer, spre a‑l mai admira o dată. Dar… un fel de umbre noi se adăugaseră norilor!

Întinse mâna spre ostaşii din apropiere şi aceştia îşi în­toar­seră privirile spre el. Făcu un semn, ară­tân­du‑le umbrele.

– Strigile! – strigară soldaţii.

Îndată sună o toacă şi din cămăruţe ostaşii ţâşniră, deja îmbrăcaţi şi înarmaţi. Pe ziduri, arcurile se încordară, pregătind prima salvă.

Dar strigile erau sus, prea sus pentru a fi atinse de să­geţi, şi uimitor de tăcute. Ţipetele ce le aduseseră nu­me­le nu se auzeau. Se roteau în linişte deasupra fortului. Du­­pă o vre­me se auzi un singur urlet, ciudat, ascuţit, ca un ţipăt ne­o­biş­nuit de femeie sau pasăre. Şi, cu o viteză u­lu­itoare, stri­gi­le se întoarseră către prăpastie şi se pră­vă­li­ră în a­dâncurile ei.

– Iarăşi? – se auzi căpitanul chiar lângă Dan, făcându‑l să tresară. Iar aşa ceva?
Şi mâna lui se lăsă grea pe umărul lui Dan.
– Vino încoace.
Adus în han, căpitanul îl măsură cu o privire grea.
– Măi omule, spuse în cele din urmă căpitanul, măi o­­­mule, tu cine eşti?
Vocea lui avea ceva ce tulbura adânc. Dan aproape se bâlbâi:
– Sunt Dan, din Şindriliţa, fiul lui Ioan şi al Mariei. Ta­­ta este ţăran şi mama la fel. N‑am mai fost niciodată în Pă­­durea cea Mare. Cine, Doamne iartă‑mă, să fiu?
Privirea căpitanului nu se schimbă deloc.
– Măi omule, mai bine te întorci acasă şi încerci să a­fli ce e cu tine. Că e ceva ciudat cu tine! Pentru tine au ve­­nit strigile. Şi cred că şi bourii.
Dan se tulbură şi mai tare:
– Cum adică pentru mine?
– Crede‑mă, niciodată strigile nu fac aşa cum au fă­cut acum, nici bourii. Parcă au vrut, şi unii şi celelalte, să fie siguri că tu eşti cel pe care îl aşteaptă. Crede‑mă, Pă­du­rea te cu­­noaşte, te aşteaptă. Poate nu ştii cine eşti, te cred. Dar Pă­durea ştie ceva despre tine. De bine, de rău, nu‑mi dau sea­ma… În lo­cul tău însă, m‑aş întoarce înapoi.
În tăcerea neliniştită a nopţii, în lumina palidă a o­pai­ţului de pe masă, cu vântul ce bătea tot mai îngheţat în fe­­restrele din lemn, nu era de mirare că Dan simţea fi­ori reci. Dar îi veni o idee:
– O clipă, căpitane!
Acesta, deja plecat către uşa hanului, se întoarse, o um­­bră în umbra nopţii.
– Ce este?
– Şi dacă nu mă căutau pe mine? Au stat până aţi ie­­şit toţi din han. Poate, de fapt, au ceva cu negustorul. Sau cu tine chiar.
Căpitanul stătu pe gânduri câteva clipe. Şi chiar da­că în întuneric nu se văzu că dădea din umeri, se putu ghi­ci aceasta din glasul său:
– Cine ştie! Poate ai dreptate. Pădurea e totdeauna greu de înţeles.
Şi plecă.

În urmă, după câteva clipe de tăcere, poveştile re­în­­­ce­pură. Dan îşi dădu seama că ar fi fost foarte ne­po­tri­vit să ple­ce. Aşa că rămase şi ascultă. Şi curând se simţi ca în vre­mea dul­ce a copilăriei. Ca atunci când o asculta pe mama sa, spu­nându‑i aceeaşi străveche istorie a Pădurii ce­lei Mari, pe care şi ea o ştia de la mama ei, sau de la ma­ma mamei ei, sau şi de mai departe. Şi în ea se poves­tea despre Căluţul din stele, poate cea mai iubită făptură a Pă­du­rii celei Mari.

*

Se spune că demult, pe când Pădurea cea Mare des­­părţea lumea în două părţi, în vreme ce alte păduri, munţi şi râuri şi mări făceau alte asemenea împărţiri, mai mici… Se spune că, pe când oamenii erau încă puţini şi de aceea şi mai slabi, cu toate că erau mult mai puternici de­cât ne­vol­ni­cii oa­meni din zilele noastre… Se spune că în acele timpuri stră­vechi fusese o mamă al cărei copil a fost răpit de un zmeu ce‑şi avea sălaşul în smârcurile Tisei, din­colo de De­ra­la. De la Câm­­­­­­pineni la Derala nu ajunsese ni­cio­dată om, din vre­mu­ri­le de după Marele Potop. Şi ni­me­ni nu putea cuteza să spe­re a străbate Pădurea cea Mare.

Dar acea mamă nu se putea împăca în niciun fel cu pierderea băieţelului ei. E drept că era un băiat bun şi cu­ra­jos, care încă de mic fusese privit ca un viitor bărbat de nă­dejde. Dar ar fi putut să fie şi un neputincios – nu con­ta! Ma­ma lui îl iu­bea mai presus de asemenea lucruri mă­run­te. Şi această mamă iubitoare a cutezat să încerce a face un lu­cru pe care nici eroii nu‑l îndrăzniseră: a cutezat să în­­cer­ce a străbate Pă­durea cea Mare.

Pornise cu mulţi câini, care s‑o păzească, şi cu mulţi catâri cu provizii şi arme, şi bărbaţi plătiţi să lupte.

Dar numai după câteva zile câinii zăceau rupţi de fia­­re, împrăştiaţi prin codru. Catârii mai erau doar doi, iar dintre bărbaţi doar unul mai trăia.
Femeia se întorsese şi încercase a porni iar, sin­gu­ră de această dată, căci nimeni nu mai voia a o însoţi.

Revenise după câteva zile, plină de răni şi aproape fă­­­ră cunoştinţă. Zăcuse multă vreme. În vorbele ei se a­mes­te­cau fără înţeles Năluci, urşi negri, fiare fără nume, şerpi şi tot felul de alte făpturi ale Pădurii celei Mari. Şi în­că o dată spai­ma Pădurii se abătu asupra oamenilor, făcându‑i să se fe­reas­că de ea.

Dar venindu‑şi în fire, îndurerata mamă nu dădu niciun semn de renunţare. Dimpotrivă, încercă îndată să gă­seas­că vreun mijloc de a străbate Pădurea cea Mare, pen­tru a‑şi găsi bă­iatul. Se spune că mulţi ani a căutat de‑a lungul Marii Pă­duri vreo trecătoare ori pe cineva – om sau nu – care s‑o ajute a face marea trecere. Dar nu a găsit pe nimeni. Până când, într‑o zi, a poposit la un mic schit, aflat chiar la mar­gi­nea Pă­du­rii celei Mari.

Aici trăiau doar câţiva călugări, bătrâni şi uitaţi de lu­­me, la care şi fiarele Pădurii se uitau cu milă.
Unul dintre ei, milostivindu‑se de durerea nestinsă a mamei şi de curajul ei fără margini, a învăţat‑o o tainică ru­găciune, pentru a primi sprijinul pe care doar Cerul pu­tea să i‑l dea.

Şi, într‑o seară, pe când biata femeie se ruga iar şi iar pen­tru dorul ei, s‑a auzit dinspre înălţimi un clinchet ar­gin­tiu şi slab de clopoţei. Când şi‑a înălţat privirea, fe­meia a vă­zut cu uimire un căluţ înstelat, verde ca iarba a­bia crescută şi lu­minos. Coama lungă îi flutura în vântul serii, şi coada la fel, iar de sub copite, la fiecare pas, ieşea un fel de pulbere de ste­le şi se auzea acel sunet minunat.

Căluţul fusese făcut şi trimis de Dumnezeu special pen­­­tru a o ajuta pe sărmana mamă. Şi a ajutat‑o. A luat‑o în spi­­nare – deşi de obicei era mic numai de‑o palmă – şi a pur­tat‑o pe dea­supra Pădurii celei Mari.

Strigile şi vulturii roşii, vulturii negri şi vulturii de foc, ba­­­­la­­urii cei de multe feluri şi alte făpturi zburătoare au în­cer­cat să‑i lo­vească. Ba, chiar şi unii zmei, care afla­seră de tre­că­to­rii ne­o­­biş­nu­iţi, au încercat şi ei să‑i doboare din cer cu buz­­du­ga­nele lor te­ri­bile, pe care le azvârleau în nori, sau cu să­geţi o­tră­vitoare.

Căluţul din stele a trecut luminos şi plin de voioşie prin­­­tre toate primejdiile, râzând de multe ori de frumu­se­ţile Pă­­­durii celei Mari şi chiar de răutatea celor ce voiau a‑l u­ci­de. Tre­cea ca un fulger luminos printre duşmani, să­geţi, bul­gări de foc, buz­du­gane şi pietre, printre nori şi vânturi cumplite, lă­sând în ur­mă doar o subţire pulbere de stele şi clinchetul ar­­gintiu al co­pi­te­lor.

Dincolo, în Derala, mama şi‑a găsit copilul, după al­­­te şi alte multe căutări, în care mai fusese ajutată o vre­me şi de Că­lu­ţul din stele. Curajos şi înţelept, băiatul izbutise curând du­pă ră­pire să fugă de la zmeul care îl prinsese. Dar cale că­tre Câm­pi­neni nu putuse găsi. După ce trecuse şi el prin mul­te a­ven­turi şi primejdii, devenise un ade­vă­rat erou. Se că­sătorise în De­­rala, în Cetatea Al­bei, şi era iubit şi respectat a­ici, ca cel care pe bună drep­tate avea să pri­mească tronul la moar­tea sau că­lu­gărirea Voievodului Alb. De aceea nici nu pu­tea fi vorba a se în­­toarce în Câm­pineni. Dar, pentru că nu doar mama sa a­vuse­­se de su­fe­rit din pricina zmeilor, după ce s‑au revă­zut, a por­­­­nit un crâncen război împotriva lor, până când fură stârpiţi din Derala. Fostul copil avea să ră­mână în istorie ca Ma­rele Lito­voi, unul dintre cei mai mari voie­vozi ai Deralei.

Căluţul din stele îl ajutase o vreme, aşa cum aju­ta­se mai apoi şi pe alţii, atunci când Cineva hotărâse a­ceas­ta. Aşa cum îi ajutase şi pe Viteazul din Gutin, care în­ce­puse Drumul Tre­că­torii dinspre Derala – sub conducerea Ma­relui Litovoi – şi pe Gelu Arcaşul, care în­cepuse Dru­mul Trecătorii dinspre Câm­pineni (se pare, chiar la în­dem­­nul tainic al acelui mi­nu­nat că­luţ – altfel nu avea cum să fi ştiut unde şi când să în­cea­pă Dru­mul, ca să se po­tri­veas­­că bine cu ce se începuse în Derala).

După ce Drumul Trecătorii fusese terminat, nimeni nu mai putea spune cu siguranţă că îl văzuse. Dar Căluţul din stele rămăsese în amintirea tuturor, şi trecuse în po­veşti, care de care mai frumoase. Şi se spunea că toţi că­lă­to­rii prin Pădurea cea Mare se gândeau la el şi sperau că, la nevoie, va fi trimis să‑i ajute.

Poate, după cum spunea câteodată Hans, fierarul, Că­­­­­luţul din stele era doar o pildă a ajutorului minunat de ca­re omul are adesea atâta nevoie. Sau poate exista cu a­de­­vărat. Cine putea şti?

*
Intins pe culcuşul său, târziu după terminarea po­veş­­­­­­tilor istorisite în han, deşi obosit, Dan încă nu putea să a­­doar­­­mă. Acea regăsire a copilăriei se îndepărtase de la el. În schimb reapăruseră grijile şi primejdiile vieţii de a­cum. Cu­­vintele pe care le spusese căpitanului, atunci când se sim­ţise în primejdie din cauza lui, şi care îi făcu­se­­ră pe cei din jur să îşi schimbe felul ciudat în care îl pri­veau, nu îl li­niş­­teau. A­run­­case bă­nu­iala asupra celorlalţi şi ştia că acum fi­e­care bă­nu­­ieşte pe fie­care. Nu era bine acest lucru. Chiar da­că se gân­dea doar la el şi la prietenii lui, tot era nevoie de u­nire pen­tru a străbate Pă­du­rea cea Mare. În­totdeauna fu­se­­se nevoie de u­ni­­re între oa­me­ni pentru a re­zista puterilor Pă­durii. Dar, mai pre­­sus de acest lucru, era tulburat la gân­dul că era, într‑adevăr, cu putinţă ca el să fie cel ştiut de Pădure.

De mic fusese cu gândul la ea. De când păştea bo­bo­­­cii de gâscă pe izlaz, nu departe de vitele satului, îşi aţin­tea pri­virea către zare, încercând să o vadă. Poveştile şi is­to­ri­si­rile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna de­­osebite unele de altele – le ţinea minte pe de rost de cum le auzea. E­­rau destui povestitori în Şindriliţa şi în sa­tele celelalte care şti­au multe istorisiri şi poveşti, şi le în­vă­ţau repede. Dar ni­meni nu l‑ar fi putut întrece în po­veş­tile des­pre Pădurea cea Mare, deşi era doar un copil. Însă, dintr‑o pricină pe care n‑ar fi putut‑o spune, se fe­rise a a­răta vreodată ce ştie. Tăcea mult. Părea ca orice fiu de ţă­ran din satul său, poate ceva mai li­niş­tit, mai matur, mai harnic. Nu se ferea de muncă. Nu avea o foarte mare pu­tere, aşa cum aveau alţii. Surdul, de pildă, era renumit pen­tru puterea sa. Mitu, deşi renumit ca guraliv, era, de ase­me­nea, temut pentru iuţeala cu care să­rea la harţă; şi să te ferească Dumnezeu de loviturile lui! Dan era departe de ei. Şi totuşi, pe ascuns, şi Mitu, şi Surdul se temeau de el. În lup­­tele pe care doar între ei le dădeau, a­gerimea şi în­ţe­lep­ciunea lui Dan biruiau totdeauna.

E drept, nu deseori avea Dan vreme de hârjoană. Mun­­cea mult, de plăcere. Când îi lăsau răgaz câmpul şi vi­tele şi ce­le de prin curte, pleca la Hans, fierarul cel iscu­sit al satului, ori la Orban, pielarul ai cărui strămoşi veni­seră tocmai din Asa, ori la Dragomir, cel mai vestit olar din zece sate. Se mai ducea şi peste deal, la Părintele Ioan, de la care prinsese mai mult decât o spoială de carte: ştia chiar şi vorbă latinească, elină şi sla­vonă. Desigur, nu ca pă­­rin­tele şi nu îndeajuns pentru a fi so­cotit învăţat. Dar destul pentru a putea vorbi cu preotul des­pre unele taine ale firii şi Dumnezeirii despre care nu ştiau chiar aşa de mulţi. Pă­rintele chiar voise a‑l îndemna spre pre­oţie, căci hărnicia şi cumpătarea băiatului păreau o chezăşie pentru aşa che­ma­re înaltă. Însă Dan trăgea în altă parte, deşi n‑ar fi putut spune unde sau de ce. Şi prietenii îl chemau de multe ori za­dar­nic, mai ales la joacă, deşi n‑ar fi putut zice că vreodată nu i‑a ajutat la greu.

Iar acum, lăsând în urmă vremea copilăriei, în um­bra tainelor Pădurii celei Mari, se întreba din nou asu­pra me­­nirii sale. Oare Pădurea o ştia? Oare se temea Pădurea de el ori de menirea lui? Sau el s‑ar cuveni a se teme? Sau, poate, ar trebui să se teamă de menirea lui Mitu ori a Sur­dului? (Cei cu care îm­părtăşea atâta fru­museţe a co­pi­lă­ri­ei.) Sau poate tuturor li se pregătea ceva, ceva care‑i va duce şi pe ei în adâncimea de po­veste a puterii Pădurii celei Mari?

Oare intraseră deja pe poarta legendelor?
Şi, în adâncimea întrebărilor şi a amintirii, adormi.

precuvântare                                  magazin online DSV                                            Capitolul II

Cartea Cei trei şi Pădurea cea Mare, prima parte din Drumul spre Vozia, de Mihai-Andrei Aldea, poate fi citită online în întregime şi pe site-ul drumul-spre-vozia.ro

Vecernie

VECERNIE

 

Fum de tămâie blând ridică jarul,
În umbră blând cădelniţa luceşte,
În Casa Ta tăcerea blând vorbeşte
Şi blând coboară peste lume harul.

Îşi uită fiecare iar amarul
Când slujba pace-n suflete anină,
Se-nalţă rugăciunea mai deplină,
Fum de tămâie blând ridică jarul.

Şi preotul în taină şopoteşte,
Aripi de înger flutură-n altar,
Grăim cuvintele ecteniei arar
În umbră blând cădelniţa luceşte.

Sub boltă un arhanghel se roteşte,
Lumini din Duhul Sfânt se-aprind în suflet,
Nici nu vorbesc şi parcă nici nu cuget –
În Casa Ta tăcerea blând vorbeşte.

Şi sfinţii peste noi revarsă darul,
Spre pardoseală fruntea se apleacă,
De dor de cer voinţa se îneacă,
Şi blând coboară peste lume harul.

Şi blând coboară peste lume harul,
În Casa Ta tăcerea blând vorbeşte,
În umbră blînd cădelniţa luceşte,
Fum de tămâie blând ridică jarul.

Mihai-Andrei Aldea