Etichetă: Mihai-Andrei Aldea

Bunătatea unor Români

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am povestit mai demult puţintel despre oameni şi întâmplări minunate din Munţii Buzăului (şi în Revista Egophobia).
Despre Vasile Stemate, un cioban care, împreună cu soţia sa, Ana, a trecut prin zeci de ierni la stâna de dincolo de Terca, din „creierii munţilor”.
Am scris puţin, doar o întâmplare din viaţa lor bogată şi plină de greutăţi, dureri, minuni… cu gândul de a scrie mai multe când voi simţi că sunt în stare, că este clipa cea mai potrivită…

Şi primesc de la fiica lor următorul mesaj:

„Buna ziua, parinte! Nu am cuvinte sau sunt prea sarace sa va spun ce am simtit azi cind am vazut acel articol scris de d-vs cu povestirile si trairile parintilor mei. Va multumim din suflet!
I-am sunat si le-am povestit. Nu le venea sa creada. Erau impresionati si se minunau.
Parinte, e pentru ei ca o rasplata a vieti, o bucurie. Sunteti pentru noi un inger pazitor.
Nu stiu de cind e postat, eu azi l-am vazut.
Va multumim! Va dorim multa sanatate, Dumnezeu sa va ocroteasca!„

Citind aceste rânduri mi-au dat lacrimile, la propriu.
Este aproape imposibil pentru un om actual să înţeleagă despre ce vorbesc. Vasile şi Ana Stemate fac parte dintre Români, nu dintre Românofonii ce domină societatea de astăzi. Ei sunt cei pe care „demitizanţii” îi declară „mituri”, „figuri imaginare”, „vise ale naţionaliştilor”, „oameni care nu au existat niciodată”. Ei sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă după Legea Românească de altădată. Ei sunt unii dintre cei prin care s-a făcut şi ţinut România.
Au în spate decenii şi decenii de muncă. Muncă grea. De la cea de sondor la cea de cioban, de la cea de băciţă la cea de mamă. Şi-au crescut copiii, şi-au crescut oile, şi-au crescut legumele, găinile, pomii. Au secerat iarba, au îngrijit copiii de boli, au îngrijit oile de boli, au îngrijit legumele de boli, au îngrijit găinile şi pomii de boli. Au râs şi au plâns, au suferit şi s-au bucurat, au muncit, au trecut peste greutăţi cumplite.
Oameni cu o viaţă eroică, de epopee, dusă ca o haină firească.
Şi care îmi mulţumesc pentru câteva rânduri slabe, nevrednice de statura lor, în care amintesc, pe scurt, pentru o generaţie nepăsătoare, fărâme din această românească, firească şi trans-naturală viaţă…
Ei, care m-au primit, împreună cu cei cu care am venit, cu cea mai mare bucurie.
Vasile Stemate, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a mă lăsa s-o călăresc pe Steluţa în Pădurea cea Mare din Munţii Buzăului, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a-mi împărtăşi, deschizându-şi sufletul, comorile unei vieţi de Român.
Ana Stemate, care cu o modestie atât de frumoasă – şi atât de uluitoare astăzi -, s-a bucurat atât de mult să ne poată ospăta, să ne facă să ne simţim, în creierii munţilor, chiar ca la mama acasă.
Ei, care fără curent electric şi apă curentă, la o stână din pustietatea codrilor de munte, au ştiut să ţină curăţenie, să rânduiască o bună gospodărie, să scoată din piatră şi noroi viaţă, frumuseţe, dragoste de viaţă.
Ei, şi alţii asemenea lor, care mi-au însemnat nu doar copilăria, ci parcă fiecare an al trecerii mele prin lume, în loc să mă dojenească pentru că am redat atât de puţin din bogăţia pe care mi-au dăruit-o cu drag, îmi mulţumesc şi se bucură cu atâta smerenie de rândurile, puţine şi slabe, ce le sunt închinate…

E drept, şi Vasile şi Ana Stemate, şi alţi ciobani şi ţărani ce m-au primit în stânele, casele şi sufletele lor, în toată Românimea, au închinate cărţile mele, toate. Şi în primul rând Drumul spre Vozia, un şir de romane fantasy ca întâmplări şi stil, dar extrem de adevărate prin Românii şi Româncele din ele.
Pentru mulţi cititori duşmanii au biruit; îşi închipuie că nu au existat asemenea oameni. Că unii precum Dan, Mitu şi Surdul, precum Moş Toader, Lixăndrina, Gheorghe şi alţii asemenea sunt născociri. Până şi caracterul acestora, atât de luminos, atât de drept, atât de românesc, li se pare „ireal”.
Ei nu i-au cunoscut pe bătrânii noştri.
Ei nu o cunosc pe Mama Ana din Borca, pe Vasile şi Ana Stemate de la Terca, pe Moş Gheorghe – fierarul – şi atâţia alţii. Ei nu l-au cunoscut pe Moş Gheorghe din Covasna; om care a venit, la peste 80 de ani, să dea cu noi la târnăcop pentru fundaţia bisericii Mânăstirii Sfântul Andrei de la Balaciu; om care nu a făcut şcoală pentru că în vremea hortiştilor şi a comunismului iredentist al Regiunii Autonome Maghiare nu se făcea şcoală decât în maghiară. Şi a ales, copil fiind, să stea cu oile pe munte, privindu-şi satul de departe, şi învăţând singur să citească, de pe cartea de rugăciuni (de la „Tatăl nostru” şi „Crezul”). Şi care, ca urmare, ştia tone de istorie, căci împrumutase de la biblioteci şi citise la oi şi Pârvan, şi Iorga, şi Xenopol, şi Silviu Dragomir… Ei nu l-au cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu, un om torturat cumplit în puşcăriile comuniste, răvăşit de boli, şi care stătea şi douăzeci de ore pe zi să mângâie durerile celor care veneau la el, să le dea sfaturi, ajutor, îndrumare, pace, lumină, dragoste…
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români.
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români „care nu există”…
Eroi şi sfinţi ai unui veac de dincolo de vremuri, pe care lenea şi laşitatea unui veac sterp şi stupid-lăudăros îi vrea „basme”, „legende”,”mituri”.
Din pricina lor am scris mult din ce am scris. Fără ei nu ar fi putut să fie Drumul spre Vozia, nici altele, multe.

Nu ar fi drept să spun că sunt mirat că ei îmi mulţumesc mie, care le datorez atât de mult. Este firesc, pentru oameni ca ei, pentru bunătatea lor, pentru tăria lor, pentru felul atât de firesc de a-şi duce Crucea…
Le mai închin câteva lacrimi, câteva rânduri, câteva rugăciuni…
Măcar de m-aş învrednici de ei în Ziua Judecăţii!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Redau aici fragmentul în care sunt amintiţi Vasile şi Ana Stemate, fragment scos din Sfârşitul care începe, apărut în 31 Octombrie 2015 în Revista Egophobia.

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.

Pe scurt, am fost acolo şi am văzut, în iarba poienii, un cerc. Un cerc perfect, pe care nu creştea iarba obişnuită, ci doar un fel de plantă măruntă, cu frunze rotunde. Un cerc ivit într-un loc unde nu fusese mai înainte, fără să existe o explicaţie comună a apariţiei lui. Un cerc de care se ferea aproape cu groază un om trecut prin multe, un om care se luptase corp la corp cu ursul[1], un om care cunoştea şi oraşul şi muntele, care avea televizor – îşi numise iapa preferată Steluţa, după actriţa Stela Popescu… – şi care nu era străin de cele ale lumii contemporane. Cercul acela nu intra pentru el – un om pentru care pădurea era „acasă” din copilărie – în nimic din cele ale lumii civilizate, ale oamenilor, ale animalelor, plantelor sau fenomenelor geologice ori atmosferice. El văzuse, de departe, umbrele luminoase ale Ielelor dansând în locul acela. El văzuse ziua, din marginea pădurii, că luminişul, pe care îl ştia de mic, se schimbase, inclusiv prin cercul Sfintelor. A avut încredere să îmi povestească aceste lucruri pentru că, spre deosebire de orăşenii cu care era obişnuit, nu a găsit la mine vreo umbră de dispreţ sau prejudecată faţă de spusele lui.

I-am ascultat mărturia, alături de multe alte mărturii. Despre trupele germane sau sovietice venite în munţi, despre fetele martir care au dat numele Pietrii Roşii – care s-au aruncat de pe acea stâncă spre a nu fi violate de „eliberatorii” sovietici –, despre prezenţa comunismului – şi anti-comunismului – în Munţii Buzăului, despre extragerea petrolului sau a gazelor naturale, despre petrecerile la care a fost şi întâlnirea sa cu marele cântăreţ Liviu Vasilică…

A dovedit în toate umor şi seriozitate în acelaşi timp. Gluma era glumă, vorba serioasă era vorbă serioasă. Avea mintea limpede şi discernământ. Nu am nici un motiv să cred că nu a văzut ceea ce spune că a văzut. E drept, nu mi-am petrecut nopţile aşteptând apariţia Ielelor, deşi mi-aş fi dorit să pot face asta. Am avut însă – aşa cum am şi acum – alte obligaţii. De aceea nu pot spune sigur „există Iele şi sunt asta”. Dar nici nu pot spune că nu există: am auzit mărturii directe (căci Ana, soţia, a confirmat, independent, spusele lui Vasile Stemate) şi am văzut urme inexplicabile altfel. Desigur, faptul că nu avem o explicaţie nu confirmă existenţa Ielelor. Dar nici nu o infirmă.”

Uitându-mă în jur, uitându-mă la mine

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(articol publicat iniţial – 2 Noiembrie 2015 – pe facebook, în mijlocul unor puternice şi triste frământări, paralele durerilor adevărate ale celor de la Colectiv;
https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1667667636837479 )

Au cam trecut cele trei zile de doliu „oficial”.
Unii deja şi-au îngropat morţii, alţii o vor face zilele următoare.
Dar cel mai grav este cu morţii vii.
Mulţi, foarte urât mirositori, foarte agresivi.
De la cei care au încercat să profite de moment pentru a face campanie (anti-)religioasă – fie ea atee, ortodoxistă sau de alt fel – şi până la cei care au încercat şi încearcă să-şi facă pe spinarea victimelor campanie electorală, audienţă, spălare de imagine etc.

Eu am aflat, direct şi indirect, cât de nepriceput şi chiar ticălos sunt!
De ce?
Păi pentru că sunt preot, de exemplu.
Este adevărat că parohia din Bucureşti în care am slujit 14 ani a sprijinit mai mulţi bolnavi decât au văzut în viaţa lor ateiştii de serviciu din mass-media. Este adevărat că noi am ajutat secţii de spital şi clinici, că am ajutat bolnavi şi familii de bolnavi, că am fost implicaţi în acţiuni pentru persoanele cu handicap, în cele pentru oamenii cu sindrom down sau cu autism şi în multe altele asemenea.
Este adevărat că în vreme ce „eroii” gândirii ateiste făceau spume la gură împotriva Bisericii, între o bere şi un whisky, noi mergeam pe câmp în arşiţă sau crivăţ, ducând mâncare, haine, scutece, lapte praf, medicamente şi alte ajutoare celor care locuiau între cartoane şi grămezi de vreascuri.
Dar sunt preot, deci sunt de vină pentru că nu sunt spitale şi medici în România.
Eu.
Nu politicienii!
Nu cei care spuneau acum câţiva ani că „ţinem degeaba 200 de spitale”, şi le-au desfiinţat!
Nu politicienii care folosesc banii din Sănătate pentru tunuri mizerabile, precum „Cardul de Sănătate”. Care card, evident, nu a salvat vineri nici o viaţă. Care card este inutil, câtă vreme identificarea în sistemul online al D.E.S-ului se poate face cu CNP-ul de pe certificatul de naştere sau buletin. Dar care a costat „o bagatelă” de peste 100 de milioane de euro, bani cu care se puteau ţine în ţară sute de medici de top, cu care se puteau înfiinţa două-trei spitale noi etc. Şi dacă ar fi singurul tun dat de politicieni pe banii de la Sănătate!
Desigur, am fost în prima linie în lupta împotriva acestui tun.
Politicienii de la Ministerul Sănătăţii văd şi acum roşu când aud de mine. Pentru că am demonstrat public faptul că sistemul Card de Sănătate – Dosar Electronic de Sănătate este ilegal şi inutil, pune în primejdie vieţile oamenilor şi toacă aiurea banii Sănătăţii.
Nu contează.
Sunt de vină pentru că sunt preot.
De aia nu merge bine Ministerul Sănătăţii!

Şi de ce mai sunt nepriceput şi ticălos?
Păi, după unii ortodoxişti – că ortodocşi nu-i pot numi – pentru că nu am folosit „momentul” ca să fac morală tinerilor, adulţilor şi bătrânilor!
Dar, ce pot face, dacă mie mi se pare altfel?
Eu cred din tot sufletul că acel care se teme să rateze ocazia unei tragedii pentru a face morală victimelor a ratat ocazia să fie om!
Şi cred că nu se poate numi creştin un om care în mijlocul unei tragedii în loc să ajute sau măcar să tacă face morală şi îşi promovează – cu adâncă lipsă de sensibilitate – ideile fixe.

Probabil că sunt nepriceput sau ticălos, dar îmi este scârbă de reacţiile de tipul „ţi-am zis eu” sau „aşa îţi trebuie” în faţa unui om lovit. Fie că şi-a dat cu ciocanul peste degete când lucra, fie că i-a căzut o cană din mână. Cu atât mai mult când a trecut sau trece printr-o nenorocire atât de cumplită.
În prostia şi ticăloşia mea cred că trebuie să-l ajuţi, dacă poţi. Să-i spui o vorbă de mângâiere, dacă e momentul. Ori măcar să taci.

Şi, ca să pun capac la ticăloşia şi nepriceperea mea, mărturisesc public, sus şi tare, faptul că nu am izbutit să văd unde ar fi satanistă melodia „The day we die”. Dimpotrivă, dincolo de stilul vocal – pe care îl înţeleg, dar care îmi este incomod – cântecul are un subiect perfect ortodox:
nu suntem numere, suntem oameni vii, iar ziua în care ne vom da bătuţi şi vom accepta să devenim numere, vom accepta să fim sclavii sistemului, este ziua în care vom muri.
Mi-a plăcut mesajul acestui cântec! Foarte mult!

Habar nu am de celelalte melodii ale albumului, dar mesajul acestei melodii este, din punctul meu de vedere, perfect ortodox.
Iar comentariile pe temă ale unora – privitoare la „premoniţia” din această melodie – ţin de o boală cumplită a datului cu părerea despre ceea ce nu ştim. Bârfă, şuşana, prostie.
Ca şi cele despre presupusa „petrecere satanistă” de la Colectiv şi altele asemenea, toate bazate pe „auzenii”.
Ooo, sigur, nu a fost o vecernie sau o litie acolo la club. A fost o petrecere, da. Şi vineri seară, corect. Dar de aici şi până la „sărbătoare satanică” şi alte asemenea aberaţii este o uriaşă distanţă.
Pe care mulţi aşa-zişi ortodocşi – oameni care ar trebui să fugă de bârfă ca de dracu – nu s-au sfiit s-o treacă. Autoritar, tupeist, fără pic de empatie, fără dragoste, fără milă.

Lista, din păcate – şi la figurat, şi la propriu – ar putea continua.
Morţii vii au dominat mass-media şi apar la orice postare. Cu comentarii acide, judecând şi condamnând în dreapta şi în stânga.
Pe cei care s-au dus la concert, pe cei care au ţinut concertul, pe patronii clubului, pe preoţi etc., etc.
Nu am cum să merg la Bucureşti acum, din nefericire.
Aş vrea să pot fi alături de familiile lovite de tragedie. În primul rând alături de cele din fosta mea parohie, dar nu numai.
N-am cum să merg acolo.
Aşa că sunt aici, la Paltin, rugându-mă pentru victime.
Şi încercând să le ajut, de aici de departe, cum pot.

Prefer să nu continui acum discuţia pe temă.
Mi-am spovedit public ticăloşia şi nepriceperea.
Mă voi întoarce la muncă în atelierul de tâmplărie, la rugăciunile pentru cei arşi la Colectiv, din care noaptea trecută nu m-am putut opri, pur şi simplu, până la 2 noaptea, la lacrimile pe care nu mă pot opri să le vărs pentru familiile celor loviţi de tragedie, pentru cei morţi şi răniţi, pentru eroii, ba nu!, sfinţii care au căzut încercând să salveze vieţi…
Asta e. Sunt nepriceput şi ticălos. Iertaţi-mă, dacă puteţi! Dar încetaţi, vă rog din suflet, cu moralizările sterpe (ca să nu zic inumane). Măcar acum.
Oricum, ştiu prea bine ce se va întâmpla.
La înmormântarea lui Andrei Răzvan, care a murit să-şi salveze prietenii, aruncându-se în faţa cuţitului, mii de tineri strigau „nu te vom uita”.
La un an au fost prietenii apropiaţi şi familia.
Apoi a mai rămas familia şi vreo doi-trei prieteni.
Astăzi, în afară de ei şi de mine, cine se mai roagă pentru Andrei Răzvan, cine îşi mai aduce aminte de el?
Cei care sunt – şi vor să rămână – morţi vii vor face la fel şi de această dată.
Vor uita. Repede.
Îşi vor găsi noi prilejuri de arţag plin de superioritate – „intelectuală”, „spirituală”, „religioasă” etc., fiecare după mania lui.
Şi nu vor ştii să fie alături de cei răniţi.
Până când va veni vremea lor.
Şi vor fi singuri. Foarte singuri.
Ca atâţia alături de care, ca preot, am fost atunci când nu mai aveau nici rude, nici prieteni.
Cum am putut…
Măcar dacă am FACE toţi ceea ce putem…

Pr. Mihai-Andrei Aldea

#colectiv

România după Colectiv; amintiri la doi ani

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Au trecut doi ani de la tragediile Colectiv: incendiul şi manipularea. Mulţi nu şi-au revenit.
Sunt, pe de-o parte, cei loviţi direct: cei care sunt încă suferinzi, care duc traumele – sufleteşti şi trupeşti – ale focului, fumului, morţii; cei care au/am pierdut acolo oameni dragi; cei care au alături pe cei răniţi acolo.
Sunt, pe de altă parte, cei manipulaţi atunci şi rămaşi în manipulare. Intră aici şi cei care au fost fraieriţi să dea vina pe Biserica Românească pentru crimele politicienilor, slujindu-i pe aceştia şi în lovitura de stat aranjată din vreme, şi în devierea furiei împotriva singurii structuri româneşti încă în picioare. Intră aici şi cei care au fost fraieriţi să-i creadă pe cei de la Colectiv satanişti, victime ale unui ritual satanic etc. Şi dintre unii, şi dintre ceilalţi, sunt destui – prea mulţi – care încă nu s-au trezit, care încă se scaldă în minciunile acelor zile.

Vremea trece şi vor ieşi multe la iveală.
Desigur, nu am vreo dovadă clară că incendiul de la Colectiv a fost provocat; nu am o dovadă clară că unele forţe şi-au dorit un „mic” război civil, o confruntare între atei şi ortodocşi, între felurite grupuri sociale şi/sau religioase. Încă. Am doar o listă de coincidenţe şi alte asemenea observaţii ale realităţii; interpretabilă, săraca.

Dar ştiu cum au conlucrat familiile victimelor de la Colectiv cu preoţii din parohii, ştiu cum au fost împreună, cum s-au ajutat şi cum se ajută. Ştiu că pentru multe asemenea familii „eroii” care dădeau cu pietre în biserici nu au mişcat niciodată un deget, în vreme ce hulita Biserică a ajutat şi ajută şi va ajuta.
Şi mai ştiu, văd, cum uitarea se aşterne peste ceea ce a fost.
În amintirea celor de atunci, în amintirea celor două tragedii, incendiul şi manipularea – atât de unite temporal încât par una singură – o să reiau pe blog o serie de articole pe care le-am publicat atunci. Poate şi ceva în plus…
Dumnezeu să ne ierte, că toţi, până la unul, avem atâta nevoie de iertarea Lui!

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre Limba Armeană (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înfrăţiţi cu Românii – mult mai mult decât se ştie de obicei – Armenii au o istorie de o bogăţie şi complexitate uluitoare. Punctele comune cu istoria noastră sunt atât de multe, încât cel care le află nu poate să nu fie cel puţin mirat de lipsa oricărei menţiuni a acestora în manualele şcolare. Ca să dăm o singură pildă, nu am găsit încă niciun manual în care, la părţile închinate Tracilor, să se amintească de faptul că aceştia sunt Străbunii Armenilor. Şi totuşi, în secolele XIII-XII î.Chr. mai multe ramuri ale Tracilor care invadaseră Asia Mică ajung în zona Cezareii Capadociei – în Anatolia de astăzi – şi, prin amestecul cu populaţiile locale – şi în primul rând cu Hicsoşii – încep etnogeneza Armenilor…

(a se vedea şi Tigran Gregorian, Istoria poporului armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 28-34 ş.cl.; Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au scris pe subiect încă la începutul secolului XX, existând multe reveniri ulterioare – de la Vlad Bănăţeanu sau însuşi Iorga în perioada interbelică la Maria Francisca Băltăceanu şi alţii după 1948 şi până astăzi; dar informaţiile extrem de interesante – şi bine documentate – prezentate pe ei au rămas în zona academică, nefiind conforme cu ideologia istoriei romantice sau a celei regional naţionaliste… )

Limba armeană este o limbă indo-europeană. Dar alcătuieşte o ramură aparte a limbilor indo-europene, fiind cea mai apropiată limbă cunoscută de limba tracă. Ca şi aceasta, este o limbă de tip satem – nu centum, precum latina sau germana -, făcând parte dintr-un grup larg în care intră limba tracă, dar şi sanscrita, persana, limbile baltice etc.
Pentru cei care ar dori o analiză ce ar ajuta la o imagine mai bună asupra limbii tracice sursa ar trebui să fie Garbar.

Garbar sau krapar (ultimul termen mult mai rar folosit) este Limba Armeană aşa cum a fost folosită în scris în secolele V-XII d.Chr.
Prin garbar se înţelege aceeaşi armeană scrisă folosită şi după secolul al XII-lea, chiar până în veacul al XIX-lea al epocii creştine, în literatura bisericească şi în cea cultă. Însă această armeană scrisă este deja schimbată faţă de forma veche. Feluritele invazii şi contacte cu popoare străine, dar şi schimbările fireşti venite cu anii, dăduseră naştere la o depărtare tot mai mare între armeana populară (vulgară) şi garbur. Din secolul al XII-lea apare, ca urmare, o nouă formă de garbar, aşa numita „armeană medie” sau midjin hayeren. Mai târziu va fi urmată de aşcharhabar (aşchahapar), adică de armeana modernă.

În vechiul garbar se regăseşte o limbă în care există acord în număr şi caz între adjectiv şi substantiv; în armeana medie şi modernă, ca urmare a renunţării la acest acord în armeana populară, se ajunge la adjectiv invariabil. Este doar un exemplu al schimbărilor amintite mai sus şi care fac, după cum am spus, necesară apropierea de garbara veche(de secol V-XII), pentru studierea moştenirilor tracice din armeană.

O altă mare importanţă pe care o are vechea garbar este aceea a folosirii ei de către Armeni pentru întoarcerea la izvoare.
Spre deosebire de Români (sau, mai bine zis, de Românofonii ce domină Republica România de azi), Armenii păstrează un adânc respect Străbunilor şi ţin legea cele rele să se spele, cele bune să se adune. Ca urmare, există o mişcare pur şi simplu firească de revenire către garba veche, de curăţare a limbii armene de neologisme inutile – care intră şi în această limbă, ca şi în altele, în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, garbar are o mare influenţă culturală şi literară, oriunde Armenii ţin la propria identitate.

Numărul vorbitorilor de limbă armeană este greu de estimat.
În Turcia Armenii sunt persecutaţi sistematic, astfel încât cei mai mulţi nici nu se declară oficial Armeni. Amintirea genocidului armean (desfăşurat cu cea mai mare furie între 1915-1916, dar continuat local până în 1923) încă doare cumplit. Turcii au măcelărit atunci mult peste 1.000.000 (un milion) de Armeni. Genocidul acesta este încă lăudat de Turci la nivel popular, ca o dovadă a „puterii naţionale”, şi este ascuns de autorităţile turceşti în faţa străinilor, mai ales că Erdogan a reactivat şovinismul extrem ce l-a provocat. Estimarea de 2.000.000 de Armeni ucişi de Turci în 1915-1923 pentru „vina” de a nu fi fost Turci este extrem de credibilă, fiind confirmată de surse independente. După alte surse în 1915 au fost masacraţi cca. 2.000.000 (două milioane) de Armeni, alte sute de mii fiind ucişi în anii care au urmat, cifra totală fiind între 2,5 şi 3 milioane de Armeni căzuţi victime extremismului turcesc.
Scenele de coşmar ce au însoţit acest măcel sunt adesea identice cu cele de la Ip şi Trăznea, sau de multe altele în care Ungurii au practicat genocidul împotriva Românilor. Iarăşi, întâmplările de la Fântâna Albă şi alte forme de genocid ale Ruşilor şi Ucraineenilor împotriva Românilor pot da o imagine a ceea ce au avut de suferit Armenii în epoca amintită.

Ca urmare, este de înţeles de ce numărul vorbitorilor de limbă armeană variază între 8 şi 14 milioane în funcţie de surse. O diferenţă atât de mare poate părea şocantă, dar se explică în acest context istoric. (Merită adăugat faptul că Armenii nu au o viaţă prea bună nici în Iran, de pildă.)

Vocabularul principal armean cuprinde cca. 1.500 de rădăcini, dintre care aproximativ 1.000 sunt indo-europene şi 400 sunt hurrito-urartice.
În afară de moştenirea tracică limba armeană a primit şi influenţe romane (latine), iar mai târziu a suferit şi unele influenţe greceşti, apoi destul de multe turceşti şi respectiv ruseşti.
Cu toate acestea, după cum am amintit, Armenii au luptat şi luptă pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile, astfel încât influenţele de tip grecesc, turcesc sau rusesc tind, treptat, să fie eliminate. Bineînţeles, factorii politici, sociali, istorici etc. contribuie neîncetat la accentuarea sau slăbirea influenţelor străine – un fenomen, de altfel, universal.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Poezia românească din temniţele comuniste

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În această lume post-modernă, „curaj” înseamnă să faci ceea ce se ştie că este urât, imoral, dar legal şi jignitor pentru cei care nu-ţi pot da replici consistente
(creştinii – care sunt puşi la colţ de mass-media; copiii nenăscuţi – evident neputincioşi în faţa agresiunilor; eroii şi sfinţii trecuţi în Istorie – al căror răspuns este prea subtil pentru grosolănia epocii etc.).
Omul de azi este atât de lipsit de duh, încât încercând să pară profund este doar confuz; şi încercând să pară înţelept este ori doar încâlcit, ori numai ridicol.
În acest context patologic, al unei lumi aflată în curs de prăbuşire, poezia românească a temniţelor comuniste este o explozie de viaţă, adevăr, lumină, curaj, trăire înaltă, Duh Sfânt, demnitate, nobleţe, frumuseţe profundă, curăţie… toate unite între ele, firesc, aşa cum se cuvine să fie.
Minunea – şi lecţia! – este că poezia românească a temniţelor comuniste apare în cel mai sumbru, abject, satanic loc: puşcăriile de exterminare a celor arestaţi din motive religioase şi politice. Asemenea medii exterminatoare nu sunt noi. Extrema stângă a avut totdeauna astfel de mijloace şi medii, începând cu puşcăriile, ghilotinele şi linşajele bestiale din Revoluţia Franceză, continuând cu sistemele demente de represiune ale bolşevismului sovietic şi naţionalism-socialismului german, şi până la spitalele de nebuni ale lui Ceauşescu sau lumea orweliană a Coreii de Nord.
O literatură a temniţelor sau a lagărelor există, de asemenea, în toate aceste medii.
Însă este o literatură a tristeţii, a deznădejdii, a durerii, a răzbunării etc.
Ceea ce aduce cu totul nou poezia românească din temniţele comuniste este sublimarea tuturor sentimentelor şi gândurilor negative în înfloriri puternice, sigure, neclintite, de încredere în viitor, dragoste, bucurie (da, bucurie! în acele locuri!), de trăire a minunilor dumnezeieşti, de recunoştinţă pentru frumuseţile găsite şi trăite în aceste cumplite locuri. Un optimism puternic, rădăcini adânci, extrem de adânci, trecând până dincolo de începuturile lumii şi care, îmbrăţişându-i pe toţi Eroii şi Sfinţii, se întind, imposibil dar deplin adevărat, în Ceruri, cu îngerii şi dincolo de ei, în luminile necreate ale Dumnezeirii.

Unul dintre deţinuţi consemnează pentru Veşnicie:

„Poeziile erau cerute prin morse și transmise mai departe. Lumea închisorilor se hrănea cu aceste daruri cerești care țineau nu numai spiritul treaz, dar chiar și trupul căpăta puteri de rezistență în aceste înfricoșătoare încercări. Poeziile, prin însuși conținutul lor, erau rugăciuni ce se rosteau la sfârșitul acatistelor și paracliselor, pe care le făcea fiecare în gând sau cu toții în șoaptă. Au fost hrană spirituală de care puțini întemnițați din întreaga lume au avut parte.” (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată)

Cei pierduţi în lumea post-modernă, rătăcitori prin pretenţiile glorioase ale căderii unei civilizaţii, au în poezia românească a temniţelor comuniste un loc în care îşi pot regăsi durerile, tristeţile, întrebările… astfel încât răspunsurile primite prin aceeaşi poezie să le fie hrană, regăsire, lumină, întărire, bucurie, încredere, scară către Înalt.

 

Mihai-Andrei Aldea