„Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.”
Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

„I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]„

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

„II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]„

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea