Cei 4D

13, noiembrie, 201713, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pentru renaşterea noastră, pentru creşterea noastră, pentru împlinirea noastră, avem nevoie să începem cu 4 (patru) stâlpi – sau pietre de temelie. De la aceşti patru stâlpi, de la aceste patru pietre de temelie, se poate ZIDI cu adevărat: un om, o ţară, un neam, o lume.
Cei patru stâlpi sunt 4D („patru de D”):
Dumnezeu
Demnitate
Dârzenie
Discernământ.

Mihai-Andrei Aldea

Cititorii au cuvântul. „Prin coline şi neguri!” – S.N.M.

11, noiembrie, 201711, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am hotărât să încep să postez din când în când unele comentarii ale cititorilor (care mi-au dat voie să o fac). Sper să vă placă. Pentru mine, ca scriitor, înseamnă enorm de mult!

Rândurile ce urmează aparţin unei cititoare (să-i zicem SNM) care este şi mămică de copii destul de mici. De aceea le-a citit doar volumul I şi părţi din volumul II, socotind că la 6 ani este prea mult să-l citească pe acesta în întregime (prea greu). Comentariul ce urmează vine ca urmare a încheierii de către SNM a părţii a III-a, Prin coline şi neguri!
(Să spunem SPOILER ALERT!!! ni se pare lipsit de rost, pentru că e evident că vor fi date informaţii din carte, dar… iată că am spus.)
(Editare târzie: URMEAZĂ DEZVĂLUIRI DIN PARTEA A III-A, „PRIN COLINE ŞI NEGURI„, DECI DACĂ NU AŢI CITIT-O ŞI NU VREŢI ASEMENEA DEZVĂLUIRI OPRIŢI-VĂ AICI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!)

„Aşa, am terminat cartea… E doar două şi jumătate noaptea! Mai am timp să dorm puţin şi apoi să mă trezească copiii dimineaţa şi să nu fiu în stare de nimic din cauza oboselii. Asta e, mai fac şi de-astea. Cred că ştiţi cum e. [da, ştiu foaaarte bine! n.m.]
Acum, după ce am terminat-o, pot spune mai multe.
Este enervantă.
Nu ştiu de ce multe cărţi bune sunt foarte enervante!
Povestea e frumoasă, cam fantastică, prea multe neamuri de pitici, nu-mi plac zânele (nu mi-au plăcut niciodată zânele) dar e interesantă.
Apoi, multă luptă, multă ucidere, mult sânge, moarte, atâţia oameni morţi în lupte… Şi aia, Enga, nu înţeleg ce urmărea! Să trăiască ea veşnic, cred, dar atâta răutate! Şi de unde atâta putere? Bine, eu şi în viaţa reală mă întreb de unde atâta răutate şi putere a celor răi şi mi se pare lipsită de sens. Şi ce rost are atâta răutate?
De două ori mi-a venit să plâng.
Prima oară când aţi omorât-o pe Lixăndrina (nu mă aşteptam să moară). [nu eu am omorât-o, ăia răii! n.m.] Mai exact felul în care este nevoită să moară…
Apoi, a doua oară, când aflăm că era însărcinată. Bine, la mine este de înţeles să mă impresioneze treaba asta, că eu sunt cu gândul numai la bebeluşi (din burtă sau din afara ei).
Nu-mi place lupta aia cu demonii. Nu cred că se poate lupta cu sabia cu un demon. De fapt ce înţeleg eu că a biruit arhidemonul ăla e curăţia şi iubirea, dar jocul ăla cu sabia mi se pare fără rost. Cum să tai umbrele cu sabia?
Îmi place că povestea asta, aşa fantastică cum e ea, are multe învăţături de viaţă, multe adevăruri şi lucruri serioase.„

Mulţumesc, Steluţa Nicoleta!
Pentru toate comentariile, inclusiv pentru acesta, pe care m-ai lăsat să-l public!
Şi o să răspund şi eu, puţin.
Întâi, nu eu am omorât-o pe Lixăndrina! Ăia răii au omorât-o, eu doar vă povestesc ce şi cum s-a întâmplat. E limpede?
Al doilea, mulţumesc mult că mi-ai spus că ai citit cartea până noaptea târziu, ca să te trezeşti apoi terminată de oboseală! Acum o să am mustrări de conştiinţă toată viaţa!
Sau nu?
De fapt, de atâtea ori am citit şi eu până noaptea târziu cărţile altor scriitori! Înseamnă că nu e chiar rău scrisă cartea, dacă şi tu sau alţii o citiţi noaptea… Hm… Cred că mi-au trecut mustrările de conştiinţă! 🙂
Vreau să spun că am râs citind rândurile pe care ai avut bunătatea să mi le trimiţi. Am răs, pentru că am simţit că într-adevăr cartea mea este vie şi că are locul ei în viaţa ta – şi, sper eu, şi a altor oameni. Iar acesta este rostul adevărat al cărţilor, să capete viaţă şi să fie parte a vieţii oamenilor. Îţi mulţumesc pentru această încurajare!
Nu voi răspunde la MARELE ADEVĂR cu „multe cărţi bune sunt foarte enervante”, dar sunt fericit că ai inclus între ele şi cartea mea.
Iar în ceea ce priveşte lupta cu demonii şi cum se poate să tai o umbră cu o sabie… sper să găsim răspunsul în următoarele volume…
Cu drag,
Autorul,
Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

11, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?
Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

„ au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

„luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

„Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturi că balsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
„Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.”

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfir Inflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfir Frunze de calomfir.

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
„Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

Oţetul şi alte acrituri

9, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Începem aceste rânduri cu un zâmbet. Sau, cel puţin, asta am dorit folosind un titlu ca „Oţetul şi alte acrituri”…

Între tainele cuvintelor româneşti, se află şi originea cuvântului oţet.
Înrudit cu latinul acetum, apropiat de slavul ocitu, cuvântul românesc are o sursă indo-europeană veche, desigur, dar care nu este încă bine identificată.
În acelaşi timp, în zona „acriturilor” avem un vocabular bogat şi surprinzător, din care dăm câteva exemple pentru cei interesaţi… ceilalţi pot sări de-a dreptul la partea privitoare la oţet.

A. Mic vocabular despre oţet şi alte acrituri…

acrit – care a devenit acru, care a fost murat, lichid sau aliment care fierbe sau fermentează, care s-a oţetit etc.; cuvântul este folosit şi pentru produsele care se strică (alterează).
acru – din latină (acrus), definind şi gustul, şi laptele fermentat, şi fructele necoapte, şi fructele sau legumele murate; cuvântul este răspândit în toată Românimea, de la Românii din sud (Moreea, Epir etc.) până la cei din nord (Maramureş, Pocuţia, Galiţia etc.).
bleaşcă – sinonim pentru leoarcă declarat a fi de origine necunoscută; ni se pare o formă derivată din fleaşcă.
bulearcă – băutură proastă, rachiu sau vin acrit; ceai slab sau acrit; oţet (din vin).
drojdie – acest cuvânt de origine slavă defineşte la Români atât (1) părţile mai groase ale unui lichid, impurităţile unui lichid (vin, bere, sicheră, cafea etc.), dar mai ales (2) culturile de microorganisme ce produc fermentaţia unor lichide sau altor substanţe; de aici rezultă şi înţelesurile peiorative ale cuvântului.
ferment – cuvânt de origine latină ce desemnează la Români fie (1) drojdia (în vorbirea populară), fie (2) enzimele produse de drojdie care declanşează fermentaţia.
fermentaţie – proces de transformare (alcoolică sau acetică) ori degradare a unei substanţe sub influenţa drojdiilor sau fermenţilor; cuvânt de origine latină; popular se mai foloseşte şi termenul de fierbere.
fierbere – cuvânt de origine latină folosit, printre altele, şi pentru procesul de fermentaţie a musului, vinului, berii, sicherei (cidrului), miedului, mursei etc.
fleaşcă – un cuvânt vechi, probabil venit din latinescul flaccus, prin care se defineşte atât (1) ceva foarte ud (leoarcă), dar şi (2) orice materie moale, groasă, vâscoasă (lişteav), inclusiv drojdiile ori (3) ceva de o asemenea consistenţă, inclusiv lapoviţa sau zloata, dar, paradoxal, şi (4) o lovitură dată cu palma, precum şi (5) femeia desfrânată (iarăşi similar cu leoarcă).
leoarcă – poate să pară ciudată să adăugăm aici un cuvânt pe care îl ştim de obicei cu sensul de „udat foarte tare” sau „plin de apă” (folosit pentru lucruri ce nu sunt, de obicei, ude, precum felurite vietăţi de uscat sau aer, haine şi altele asemenea); totuşi cuvântul acesta băştinaş, a cărui origine se pierde în negura începuturilor, are mai multe înţelesuri: (1) foarte ud sau plin de apă, (2) vin acrit, poşircă, oţet, (3) broască râioasă, (4) femeie desfrânată. Această bogăţie semantică veche, acum aproape uitată, indică o folosire mult mai largă în vremuri îndepărtate. Legăm înţelesurile de tip (2) de folosirea apei ca mijloc de a produce oţetirea sau acrirea unor produse.
lişteav – cuvânt vechi, probabil de origine traco-iliră sau scito-sarmatică, răspândit mai ales în Românimea nordică, din Moravia şi Panonia, prin Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Moldova până la Românii din Zaporojia, Crimeea, Cuban, Caucaz; înţelesurile sale principale sunt (1) lichid tulbure, gros, mocirlos, murdar etc. sau (2) ceva „grosolan”, neprelucrat, brut. În primul sens era folosit local şi pentru vinul gros, cu multă drojdie sau boască, implicit pentru cel acru sau oţetit.
livej – cuvânt de origine ungurească, folosit pe alocuri în sudul Transilvaniei şi în nordul Munteniei pentru oţet (făcut din tescovină de prune, mai ales) sau pentru vin oţetit, poşircă etc.
moare – (1) apă cu sare sau cu oţet, folosită pentru acrirea sau murarea fructelor sau legumelor; (2) lichidul acru rezultat în urma murării (aproape exclusiv folosit astăzi pentru cel produs de murarea verzelor); acesta din urmă este folosit pentru acrirea unor feluri de mâncare sau băut ca atare (având multe săruri minerale şi vitamine), inclusiv ca leac pentru mahmureală; cuvânt de origine latină.
oţet – lichid acru sau dulce-acrişor obţinut din fierberea sau fermentarea (acetică) a vinului, sicherei, berii etc. (nu discutăm varianta sintetică); cuvânt cu origine probabil traco-latină;
oţetit – ceva care a prins gust de oţet, vin sau alt lichid ce tinde să devină oţet, aliment sau lichid aflat în fierbere sau fermentare, în curs de acrire sau alterare etc.
poaşcă – venit din latină (posca), acest cuvânt desemnează fie oţetul din vin, fie vinul de slabă calitate, acru, degradat din pricina vechimii (poşircă); forma omonimă desemnează o piesă de îmbrăcăminte (pieptar sau cojoc, în general o haină din blană) îmbătrânită, aflată în pierderea blănii, în curs de rupere etc., respectiv un om devenit neputincios din pricina bătrâneţii.
poşircă – cuvânt băştinaş, vechi, prin care se înţeleg vinul foarte acru, de calitate proastă, oţetit, sau, uneori, însuşi oţetul.
saur – un cuvânt cu origine încă neclară; acolo unde înseamnă balaur se presupune o influenţă franceză ori greacă; are însă şi sensul de acru în alte părţi, iar în altele pe acela de pietriş mărunt.
ţâşpoacă – lichid sau mâncare acră ori acrită; poşircă; vin acru; oţet; lapte acru; zeamă lungă; mâncare sau băutură de calitate scăzută; tutun prost (mahorcă); un cuvânt vechi, probabil tot băştinaş.
tescovină – cuvânt ce vine probabil din traco-iliră, prin care se înţelege (1) grosul rămas după stoarcerea sau sfărâmarea fructelor (spre a se scoate mustul/sucul din ele); acelaşi nume se dă şi (2) băuturii ce se obţine din amintitul gros; tescovina (1) este folosită şi pentru obţinerea oţetului.
zer – lichid rămas din lapte după închegarea sau coagularea acestuia; de culoare alb-gălbuie, apos şi dulceag, dulce-acrişor sau chiar acru (zer acrit), folosit uneori pentru a acri sau a produce efecte de fierbere (adică fermentare) la unele produse (ca în unele reţete de mied sau mursă); cuvânt provenit dintr-o formă latină populară înrudită cu serum (latina cultă), sau dintr-o formă traco-iliră similară (având o rădăcină indo-europeană comună).

B. Oţetul şi alte acrituri…

După cum am amintit deja, oţetul este un lichid cu gust acru, obţinut prin fermentarea acetică a unor lichide alcoolice, precum vinul, sichera ori cidrul (mai ales de mere), berea etc. Facerea oţetului din cereale, deşi cunoscută la noi încă din Antichitate, a rămas mai rară, din pricina belşugului de fructe. Începuturile oţetului se pierd în negura istoriei. Cele mai vechi atestări certe sunt din Egipt, unde a fost parte a hranei ţăranilor şi sclavilor ce lucrau la ridicarea piramidelor (fiind, astfel, în listele de cheltuieli păstrate până astăzi).
Cele mai răspândite soiuri de oţet la Români sunt oţetul de vin şi oţetul de mere.

În fapt, oţetul poate să aibă forme atât de diferite, încât facerea lui este o înaltă ştiinţă – astăzi aproape uitată în gospodării.
Dacă luăm fie şi numai oţetul de vin, acesta poate să fie, în primul rând, roşu, alb sau roze – precum şi de oricare dintre nuanţele pe care le poate avea vinul. Desigur, după cum este făcut dintr-un vin mai dulce sau mai sec, şi oţetul ieşit va fi mai dulce(-acrişor) sau numai acru. Şi se făceau pe vremuri mai multe soiuri de oţet, după nevoile gospodăriei (nevoi ce cuprindeau de la tipurile de murături dorite până la salatele preferate de casnici).
După ce s-a obţinut oţetirea vinului, se pot adăuga plante aromatice (de la rozmarin la trandafir). Aceste plante îi dau, bineînţeles, o aromă anume, dar şi proprietăţi medicinale specifice.

O situaţie similară o avem cu oţetul de mere, care se face, de fapt, din sichera de mere, prin transformarea alcoolului în acid acetic.
La fel este şi cu oţetul de miere, care se poate obţine din mied, precum şi cu oţetul de mursă, astăzi aproape cu totul uitat.
Toate aceste forme de oţet pot fi folosite ca atare sau îmbogăţite, după cum am amintit mai sus, cu plante aromatice.

Folosirea oţetului în mâncare este prea binecunoscută ca să mai stăm asupra ei prea mult. De la facerea unor sosuri sau acritul unor ciorbe – ca ciorba rădăuţeană, ciorba de burtă ş.a.a. – şi până la dregerea unor salate, de la murarea castraveţilor până la aceea a ciupercilor de toate felurile, cărţile de bucate înfăţişează mii şi mii (la propriu!) de întrebuinţări ale oţetului.
Vom trece repede şi peste faptul că oţetul şi alte lichide acre erau folosite şi în alte domenii – de la cele privitoare la facerea culorilor pentru zugrăvit, vopsit pânza etc. şi până la spălat.
Ca urmare, vom aminti doar de câteva din vechile soiuri de oţet aromatic, astăzi cam uitate pe la noi, în ciuda valorii lor.

Se spune că oţetul de trandafiri este foarte eficient împotriva durerilor de cap (migrenelor), este foarte bun pentru masaj (curăţă şi catifelează pielea), are un efect febrifug şi înlătură greţurile.
Oţetul de levănţică era folosit împotriva coşurilor (acneelor), fiind pus prin tamponare (nu prin frecare) seara, lăsat să lucreze câteva minute, după care urma clătirea cu apă uşor călduţă (nu rece, nu prea caldă). Şi acesta este febrifug, iar mirosul său combate greţurile.
Oţetul de salvie (salvia este o plantă minunată, puternică şi cu multe folosinţe) are, printre altele, două întrebuinţări vechi: împotriva reumatismului, în masaje sau frecţii şi împotriva gazelor sau balonării (fie în salate, fie câteva picături într-o cană cu apă). La fel se foloseşte şi oţetul de şerlai (acesta fiind, de fapt, doar o altă specie de salvie). Se pare că este folositor şi împotriva reflexelor vomitive sau spasmelor intestinale. Trebuie luat cu prudenţă, fără exces, deoarece combătând hipotensiunea, în cantităţi mai mari poate produce hipertensiune. Desigur, nu se ia de către femeile aflate la perioadă sau însărcinate (salvia, în ciuda multelor ei calităţi, nu se foloseşte niciodată de către femeile însărcinate!).
Oţetul de mere cu miere este nu doar foarte bun pentru salate sau alte preparate de bucătărie, dar se pare că ajută mult şi împotriva poftei de mâncare prea mari şi a depunerilor de grăsime; o linguriţă sau două într-o cană cu apă, la început odată pe zi, apoi până la de trei ori pe zi, timp de 2-3 luni de zile, se spune că ajută la reducerea poftei de mâncare la nevoile reale ale organismului şi produc o treptată şi sănătoasă scădere a greutăţii (între 1 şi 2 kg pentru această perioadă, echilibrarea alimentaţiei producând efecte pozitive pe termen lung); unii recomandă un amestec de o lingură oţet de mere şi o lingură de miere într-o cană de apă uşor călduţă (ca să ajute la topierea mierii), dar nu orice stomac poate primi acest amestec (atenţie la gastrite sau ulcer!). Aceste tratamente sunt foarte bune şi împotriva anemiei.
Oţetul cu tarhon era folosit pe vremuri pentru copiii fără poftă de mâncare (crează această poftă dacă se pun câteva picături în ciorbă sau salată), dar mai ales pentru reumatism (frecţii sau masaje).
Oţetul de calomfir era socotit foarte bun pentru liniştire şi vindecarea insomniilor, fiind pus în salate mâncate seara sau într-unul din amestecurile de băut pe care le vom reaminti mai jos. De asemenea, era folosit pentru reglarea perioadei la femeile care aveau probleme cu aceasta. Aroma oţetului de calomfir era folosită cu succes împotriva tusei puternice, dar şi pentru liniştirea respiraţiei şi reglarea mucozităţilor în timpul răcelilor grele.
Oţetul de busuioc era privit pe vremuri ca cel mai bun leac împotriva răririi sau căderii părului, socotindu-se că prin curăţarea (dezinfectarea) pielii capului şi stimularea rădăcinilor firelor de păr întinereşte şi întăreşte părul. Alături de ceaiul tare de muşeţel şi tei – sau, mai bine zis, alternativ cu acesta – era folosit la limpezirea părului după spălare, fiind unul dintre „secretele” frumuseţii părului Româncelor din trecut. Împotriva căderii părului exista şi forma de oţet de busuioc şi usturoi (oricât de neaşteptat ar suna pentru omul de astăzi…).
Oţetul de usturoi era şi el folosit împotriva căderii părului, dar mai ales intern, împotriva viermilor şi altor paraziţi intestinali, mai ales la copii (fiind pus în mâncare sau anumite băuturi).
Sunt, desigur, doar câteva amintiri fugare din străvechea ştiinţă a Româncelor de altădată – şi a tămăduitorilor români de altădată – ce unea în sine domenii astăzi privite separat (botanica, fitoterapia, gastronomia, cosmetica etc.).

Astăzi oţetul este văzut – cu excepţia frecţiilor pentru febră sau reumatism – doar drept un adaos la mâncăruri (mai ales la salate) şi mijloc de murare a unor fructe, legume, zarzavaturi etc.
Însă în trecut din oţet se făceau felurite băuturi dulci-acrişoare, asemănătoare cu ceea ce astăzi am numi „limonade”.
Astfel, un amestec de apă, oţet de mere, miere şi mentă zdrobită dădea o băutură foarte răcoritoare şi întăritoare, mult apreciată vara.
Tot cu apă, oţet, miere şi must de fructe (vişine, cireşe, mere etc.) se făceau sucuri de care se bucurau toţi ai casei, de la copii la bunici. Aceste băuturi aveau de toate: apa ce asigura hidratarea, gust plăcut şi aromă, săruri minerale, glucide, enzime, vitamine etc. Folosirea lor ajuta şi la echilibrarea poftei de mâncare, înlătura nevoia de alcool ca tonificant, îndeplinind ele această funcţie, ajuta la buna funcţionare a organismului, combătea depunerile de grăsime pe vasele sangvine şi, implicit, bolile de inimă.
Altă acritură, adică moarea era şi ea folosită ca băutură răcoritoare, mai ales alături de mâncarea mai grasă ori după aceasta. La fel erau folosite şi unele amestecuri de oţet cu vin, de oţet cu ţuică etc. Aproape toate sunt uitate astăzi, cu excepţia moarei care încă este folosită şi ca leac pentru mahmureală, şi pentru combaterea lipsei de poftă de mâncare la copii, şi împotriva anemiei sau altor boli.
Vinul acru este apreciat şi acum la ţară, în multe locuri. Sunt unii care dispreţuiesc acest obicei, crezându-l musai dovada unei lipse de gust a ţăranului român (interpretare evident rasistă şi evident răspândită la Românofoni). Că nu este aşa se vede şi din faptul că aceeaşi ţărani beau şi vinuri nobile, dulci sau seci, apreciază şi alte alimente şi băuturi etc. Deci nu se poate pretinde că este cazul unui „gust deformat” sau ceva asemănător, chiar dincolo de reamintirea decentului „de gustibus et coloribus non disputandum est”. În fapt, este vorba despre o tradiţie veche şi sănătoasă – desigur, în cazul consumului moderat – în care oţetul, prezent în parte în vinul acru, îşi are locul său, pe deplin îndreptăţit din punct de vedere medical. Iar mirarea unora în faţa lipsei obezităţii la ţăranul român ce apreciează vinul acru şi iubeşte mâncarea grasă are o explicaţie ştiinţifică foarte la îndemână… dacă înlocuim prejudecăţile cu gândirea.

Cultura veche românească avea un adânc respect pentru mâncarea sănătoasă, iar folosirea unor băuturi variate, sănătoase, având rosturi diferite – cunoscute Românilor de atunci – era o parte a unei vieţi pline, apropiată de Dumnezeu şi Creaţia Sa, de armonia firească a lumii, în care şi omul îşi avea, cândva, locul său. Oţetul, vinul, sichera (cidrul), mursa şi miedul sunt doar câteva din marile categorii ale băuturilor româneşti de altădată. Dar sunt departe de a fi singurele, aici intrând şi musturile sau sucurile de fructe, borşul, băuturile din flori (socata) şi altele.
Am încercat să înfăţişăm cititorilor noştri pagini despre asemenea băuturi pentru a-i ajuta să înţeleagă puţin de trăirea Românilor de altădată, din bogăţia neaşteptată a unei vieţi şi culturi pe care mulţi, robiţi de prejudecăţi rasiste, o socotesc primitivă şi săracă. Sperăm să fi ajutat la descoperirea unei noi viziuni asupra României Străvechi şi culturii ei, inclusiv prin „banalul” – de fapt, esenţialul – oţet. Care, alături de untdelemn, de unt şi alte asemenea produse a fost esenţial pentru multe, foarte multe generaţii româneşti.
A, şi dacă vi s-a făcut foame… Poftă bună! 🙂