Etichetă: Mihai-Andrei Aldea; Aldea

Gânduri…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cei care cred că părerile diferite de ale lor sunt automat jigniri, atacuri sau justificare pentru duşmănie se află într-o alergare ameţitoare spre Iad.

Adevăraţii oameni sunt cei care ştiu să se respecte chiar dacă sunt foarte deosebiţi.

Discriminarea este totdeauna pozitivă pentru cei care au parte de beneficiile ei; evident, discriminarea este totdeauna negativă pentru ceilalţi!

Ideea de „discriminare pozitivă” este la fel de aberantă ca aceea de „întuneric luminos”; amândouă există doar în lumea fantasmelor.

Cei puţin au voie să hotărască pentru cei mulţi doar cu voia acestora.

M.A.A.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Tricolor România f

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Este ziua în care se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara; este 27 Martie 2018.

Merită să amintim că Principatele Române s-au ştiut întotdeauna parte a României ca întreg, oricât ar fi fost ocupat de străini/duşmani din România. Că visul unirii a stăruit în sufletele Românilor – mici şi mari – şi în cele mai vechi clipe ale istoriei.

Trăind asemenea vechilor Sciţi (şi Sarmaţi) între Bug şi Doneţ, Românii Zaporojeni s-au ţinut de Ţara Românească a Moldovei prin mii de legături. Hatmanii nu erau aleşi decât dintre cei înrudiţi cu marile familii moldoveneşti; păstorii din Munţii Stânişoarei, din Ceahlău, Mestecăniş ori alte părţi ajungeau cu turmele sau cirezile până în adâncurile Zaporojiei; bisericile şi mânăstirile conlucrau; domnişori (adică pretendenţi la tron) îşi găseau sălaş la Nipru, uneori şi ajutor spre a cere Domnia – iar unii, precum Ion (Nicoară) Potcoavă, chiar o căpătau. Etc., etc.

Între Românii din Maramureş, Pocuţia, Galiţia şi cei din Moldova şi chiar Muntenia iarăşi au fost nenumărate legături. Biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitorii români sunt presărate dinspre Kiev către Cracovia, drumurile vechi ale păstorilor şi stuparilor (albinarilor/apicultorilor) pot fi urmărite şi astăzi, la fel cele ale negustorilor ce duceau zeci de mii de vite, anual, din părţile Moldovei tocmai până la Danţig – astăzi Gdansk.

Legăturile Românilor din sud – Aromânii, Timocenii, Ragusanii şi alţii – cu cei de la nord de Dunăre sunt atât de vechi şi atât de multe încât zeci de tratate nu le pot cuprinde.

Şi totuşi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, suntem – Românii, România – dezbinaţi.

Pe de-o parte, Moldova dintre Prut şi Nistru, cea care după 1812 a primit numele de Basarabia, este ea însăşi ruptă în patru: o bucată sudică ţine de Regiunea Odesa (Ucraina), partea centrală alcătuieşte Republica Moldova, o bucată răsăriteană ţine de ocupaţia rusească de la Tiraspol, o bucată nordică ţine de Regiunea Cernăuţi (Ucraina).

Pe de altă parte, Românii înşişi sunt dezbinaţi.

Cei din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan etc. sunt rupţi între moldovenismul ţaristo-sovietic şi românismul străbun. Cei de la sud de Dunăre – ca şi apropiaţii lor din România – sunt împărţiţi între vlahismul greco-slav şi românismul străbun. Cei din România sunt dezbinaţi între neocomunismul internaţionalist, ştergător de identitate, aderenţa fanatică la marionetele numite partide politice ori politicieni şi, în sfârşit, românismul străbun. Acest românism – firesc în fapt – a devenit mai mult un vis, o utopie, decât o realitate concretă; şi chiar şi aşa este atacat cu ură feroce de cei care ne-ar vrea orice altceva decât Români.

Ce-i drept, nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă. Nici libertatea, nici înălţarea către Cer, nici demnitatea naţională. Nici Unirea.

Dar cum s-a ajuns aici?

Cum s-a ajuns ca, la 100 de ani de la Marea Unire, România să fie mai mică decât era, iar Românii mai dezbinaţi decât erau?

Prin grija „iubiţilor conducători”, neîncetat străini. Pentru că sunt peste 300 de ani de când România este condusă de străini!

Să ne amintim: nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă.
Să ne amintim: înfrânt este doar acela care se dă bătut.

La începutul lui 1918 Românii păreau învinşi pe toate liniile: Aliaţii îi trădaseră sistematic, de la intrarea în război şi până atunci, Ruşii semnaseră pace separată cu Puterile Centrale, tifosul exantematic făcuse – încă făcea – ravagii, Germanii şi ceilalţi ocupanţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea jefuiau şi abuzau la un nivel ce va fi egalat doar de Sovietici, bucăţica de Românie rămasă liberă era înconjurată numai de duşmani – de la „Rada Ucrainei”, care voia să o cotropească, la Bolşevici, Austro-Ungari, Germani, Bulgari, Turci…

Şi totuşi, chiar pe acest fundal de Iad, Românii merg înainte, cu o îndârjire incredibilă.

Regele Ferdinand I Întregitorul, cu un curaj desăvârşit, refuză acceptarea „Păcii de la Bucureşti-Buftea” şi susţine, împotriva tuturor evidenţelor, încrederea în Victoria finală. Regina Maria urmăreşte acelaşi ideal cu ceea ce unii au numit „fanatism”, alţii „lipsă de realism”, alţii dragoste desăvârşită de Neam şi Ţară. Iar oamenii obişnuiţi, Românii „de rând”, merg pe aceeaşi linie, fără abatere.
Clasa politică însă…

Marea piedică în înţelegerea clasei politice româneşti vine din vorbele late cu care aceasta îşi acoperă neîncetat răutatea.

Originea clasei politice româneşti este în boierii trufaşi ai secolelor XVI-XVII care, din îngâmfare, au început să se despartă de Neam, au început să se înstrăineze. Unii – asemenea unor înaintaşi trădători – s-au lipit zdravăn de Polonezi, sau de Unguri, sau de Austrieci, sau de Turci, căutând în laşitatea şi nimicnicia lor „ocrotirea puterii”. Destui dintre aceştia – şi alţii – au început să bălească în faţa lăudăroşeniei greceşti; şi au dat Grecilor fanarioţi – adică mafioţilor Istambulului – tot mai multă putere (asupra moşiilor lor, asupra copiilor lor, asupra viitorului). S-au iscat răscoale, căci Poporul a simţit ameninţarea ocupaţiei străine, a văzut răutatea stăpânirii greceşti şi grecizante. Dar în 1711-1715 comploturile fanariote au câştigat şi Principatele Romane Dunărene au intrat sub conducerea unor domnitori zişi ortodocşi, dar de fapt anti-creştini, zişi prieteni, dar de fapt anti-români. Deznaţionalizarea a început cu toţi cei din elita Principatelor. Nu putea să aibă o dregătorie cine nu ştia greaca, sau nu dispunea de un traducător grec (interesant că în vreme traducător a devenit sinonim cu trădător, iar a traduce a devenit sinonim cu a trăda). Nu putea fi bine văzut cel care nu-şi dădea copilul la un „pedagog” sau „institutor” grec; deşi, mai târziu, se acceptau şi „pedagogii” sau „institutorii” austrieci, germani, francezi… oricum, numai români să nu fie!
Şcolile româneşti ce trăiau încă pe lângă biserici şi mânăstiri au fost tot mai dispreţuite. Academia Domnească de la Putna, înfiinţată de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, dar şi altele asemenea din cele două Ţări Româneşti au căzut în dispreţ, uitare, ruină.

Observa marele Mihai Eminescu, oftăm şi noi cu el: ce simţire, gândire şi cunoaştere românească poate avea un om crescut într-o cultură străină ce nici măcar graiul părintesc nu-l poate vorbi prea bine?

Clasa politică zidită de fanariotism a fost una înstrăinată, deznaţionalizată şi, totodată, coruptă şi incompetentă; dispreţul ei faţă de Popor este consemnat în mii de documente – este gândirea şi trăirea ce a făcut din „Român” sau „Rumân” şi „Ţăran”, din cuvintele de cinste pentru cei ai Neamului şi ai Ţării, cuvinte de ocară şi dispreţ.

Au fost în această clasă politică, în cele peste trei secole de existenţă ale ei, şi oameni care chiar credeau că vor binele Naţiunii şi al Ţării. Dar când eşti străin de moştenirea străbună, când nu cunoşti şi desconsideri această moştenire, nu ai cum să îţi dai seama care este adevăratul bine al Naţiunii şi al Ţării! Şi astfel aceşti idealişti nu au putut niciodată să fie o primejdie cât de cât serioasă pentru planurile anti-româneşti ale celor care controlau din umbră sau făţiş corupta clasă politică.

O dovadă simplă a acestei stări de fapt o vedem în monumentele şi numele de străzi închinate unor monştri extremişti, şovini, anti-români, precum Kiseleff ori Wass, în paralele cu ignorarea sau prigonirea oficială a eroilor români. În vreme ce unor politicieni străini cel puţin discutabili, dacă nu răspicat anti-români, li s-au ridicat şi li se ridică monumente şi li se acordă onoruri, eroii români de la Cotul Donului primesc cutii de carton – la propriu! – în loc de sicrie. Şi în multe locuri în care aceştia au scris pagini nemuritoare de vitejie bate vântul peste spini, ori peste câte o cruce mică, ridicată de un Român fără niciun sprijin din partea clasei politice…

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate!

Dar este în această zi o pagină care prevesteşte dezbinarea de astăzi.

Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia. Ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Sarmaţia (sau Kuban), în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice… În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi Ruşi, Bulgari, Sârbi, Germani, Ruteni (Ucraineeni), Evrei etc., etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru peste 2.000.000 (două milioane) de Români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de Români!). Mai mult, Odesiţii – fie că erau Români, Ruşi, Evrei, Ruteni etc. – voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucraineană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că „graniţa pe Nistru” putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne aminimt câteva date istorice!

La sfârşitul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 nu doar că Oltenia revine la Ţara Românească a Munteniei, ceea ce era un pas înapoi al imperialismului anti-românesc. Dar tot acum se ceda Rusiei vestul Zaporojiei – majoritar românesc şi pământ strămoşesc românesc, deşi aceasta era inclusă oficial din 1681, conform (şi) tratatelor ruso-turceşti, în alcătuirea Ţării Româneşti a Moldovei! Înţelegerile semnate la Münnich şi Belgrad vor pune hotarul Moldovei doar pe Bug… şi vor fi confirmate prin tratatul încheiat separat între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman un an mai târziu (12 Septembrie 1740).

Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că şi Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de Români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara Tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea – mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale.

Deci, istoric Moldova – şi, prin ea, Regatul României – avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.
Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (Români, Ruşi, Germani, Evrei, Găgăuzi, Bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau Români) atât de extremismul Radei de la Kiev – care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” – dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români (români?) de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii Românilor Transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc… Mai mult, Brătianu, eroul negocierilor de pace, a fost înlăturat de autorităţile române de la masa tratativelor pentru faptul că a îndrăznit… să lupte pentru păstrarea Banatului ca întreg!

Veşti despre crimele ucraineene împotriva Românilor, Evreilor, Germanilor, Ruşilor etc. dintre Nistru şi Bug – şi nu numai! – au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget!

Aşa cum, de altfel, nu mişcau un deget nici împotriva grupărilor mafiote alogene care se întindeau în Ţară ca un păienjeniş – de la „Statusul Catolic” din vestul Carpaţilor până la grupările de o bestialitate inimaginabilă ale Comitagiilor Bulgari.
Luau însă măsuri faţă de Românii ce încercau să oprească ori să împiedice aceste grupări, care se împotriveau Bolşevicilor, care încercau să-şi apere Ţara…

În această stare îngrozitoare a clasei politice zis româneşti, în înstrăinarea ei de Neam şi Ţară, în corupţia şi incompetenţa ei stă toată vina dezbinării româneşti de astăzi. Dincolo de vorbele late, de pretenţiile de „patriotism” şi „grijă pentru interesul naţional” clasa politică este ori trădătoare, ori pur şi simplu anti-românească. Dovadă „Tratatul cu Ucraina”, pentru care toţi responsabilii, fie ei din Guvern, Preşedinţie ori Parlament, ar trebui să primească pedeapsa cea mai aspră cuvenită trădătorilor de Neam şi Ţară. Dovadă indiferenţa clasei politice faţă de suferinţele Românilor din străinătate, faţă de suferinţele Românilor din Ţară, faţă de suferinţele României. Dovadă miliardele de dolari şi euro furate de la Români prin accize, taxe, impozite, amenzi (toate acestea, cel mai adesea total abuzive) „pentru drumuri”, în situaţia în care drumurile sunt într-o stare criminal de proastă. Dovadă… completaţi voi cu ce vreţi din miliardele de nedreptăţi, abuzuri şi crime ale autorităţilor, ale clasei politice. Adevărul, dincolo de vorbele late ale politicienilor, se vede limpede prin fapte! Printre care se numără şi distrugerea culturii române, distrugerea unităţii naţionale, izgonirea din Ţară şi dezbinarea sistematică a Românilor…
Ce ne rămâne?

Rămâne, pe de-o parte, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice, aşa cum şi Unirea s-a făcut, acum o sută de ani, în ciuda clasei politice (care dusese România la nimicire).
Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există Românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. Există.

Să ne bucurăm de Unirea din 27 Martie 1918, să ne bucurăm de dragostea şi dorul fraţilor de peste Prut, să suspinăm cu cei ce suferă şi să înţelegem că ridicarea Neamului şi a Ţării ţine doar de noi şi de nimeni altcineva. Tot ceea ce este preţios se câştigă, se păstrează şi dă rod doar prin jertfă! Dumnezeu cu noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC”” C.I.B. ÎNTREABĂ:

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC”” C.I.B. ÎNTREABĂ:

Ma intrebam daca orice om trebuie sa stea sub pacatul lui Adam sau este permis ca unul sa manance ca Ioan Botezatorul si sa se sacrifice ca el (sau sa incerce e mai multe ori); si atunci e gresit sa fii vegetarian cat mai mult timp sau mereu? e gresit ce a facut Ioan Botezatorul? Iisus spunea ca pentru a invinge anumiti demoni trebuie post de 40 de zile spun biologii ca laptele ouale carnea sunt acide si cu toxine ; sigur ca daca esti in lume gusti (nu abuzezi) – dar acasa 90% vegetarian (naut fasole linte fasole mamaliga nuci miere usturoi mucenici placinte – nu e asa rau); pentru ca altfel se intelege ca omnivor se intelege salam dimineata cu oua prajite la pranz friptura si seara felul 2 adica se intelege mai mult carnivor; mi-a placut paragraful cu ce mancau romanii de demult – oare asta inseamna sa fii omnivor?; sa tii post inseamna sa iti faci tie un bine (sufletului si trupului) nu lui Dumnezeu nu? Aveam o colega care tinea post miercurea vinerea si LUNEA – spunea ca asa o ascuta Dumnezeu mai mult ce ziceti?

Este greu de crezut că vor fi mulţi dintre Creştini care să-l egaleze măcar pe Sfântul Constantin cel Mare (cel întocmai cu Apostolii). Iar „Împăratul Alb”, Constantin cel Mare, a mâncat şi carne… Aceasta este doar o pildă – între foarte, foarte multe – prin care putem să înţelegem că nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 8.8).

Nevoia de carne este venită din starea de cădere a Omenirii, ca întreg. Aceasta este indirect o urmare a căderii Protopărinţilor, dar această relaţie nu este bijectivă: ieşirea din blestemul ascultării de Satana – lăsat moştenire de Adam şi Eva urmaşilor lor – nu anulează consecinţele alegerilor ulterioare ale omului, nu anulează făptuirile urmaşilor lor. Altfel spus, atunci când Saul s-a botezat, devenind Pavel, nu au înviat nici Ştefan, Întâiul Mucenic, nici alţi creştini ucişi cu complicitatea sau din vina lui Saul/Pavel. Atunci când pocăinţa Apostolului Petru a fost primită de Domnul iertarea nu a înlăturat lepădarea, nu a şters-o din istorie; ea a rămas făptuită şi stă până astăzi pildă a slăbiciunii şi trufiei omeneşti, a iubirii dumnezeieşti şi a puterii curăţitoare şi vindecătoare a pocăinţei şi harului.

Tot la fel, ieşirea din blestemul lui Adam s-a făcut, la nivel obiectiv, prin Întruparea, Pătimirile, Moartea, Pogorârea la Iad, Învierea şi Înălţarea la Ceruri săvârşite de Domnul nostru Iisus Christos. Însuşirea acestei ieşiri se face, la nivel personal, prin Credinţa în Iisus Hristos Domnul, prin ascultarea faţă de Biserica/Învăţătura Sa. Nu se face ieşirea de sub blestemul/păcatul lui Adam nici prin post, nici prin rugăciune, nici prin orice altă asemenea lucrare; acestea au rostul lor, ca mijloace de (mai) bună aşezare a noastră în Credinţă, de înlocuire a păcatelor şi patimilor cu lucrarea şi trăirea cea bună. Ele nu sunt nici scop în sine, nici „mijloace mântuitoare” – căci altfel nu era nevoie de Jertfa lui Christos.

Desigur, postul este cerut şi proorocit de oamenii lui Dumnezeu, ca şi de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi (ca la Matei 9.15 ş.a.a.). Dar ceea ce înseamnă postul în primul rând se vede mai pe larg, în Scripturi, la Profetul Isaia (capitolul 58), la Profetul Zaharia (capitolul 7) etc. Cei care pun accentul pe mâncare în post au toate şansele să uite de esenţa postului: facerea de bine şi ferirea de rău. Din acest punct de vedere Fiul lui Dumnezeu a postit şi atunci când mânca mielul pascal, şi atunci când mânca peşte, ca şi atunci când nu a mâncat nimic, pentru că niciodată nu săvârşise nedreptate şi nicio înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia 53.9; I Petru 2.22). Milostenia, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: acestea sunt postul care alungă demonii (şi, trebuie să-ţi spun, Hristos nu a cerut pentru acest post o anumită durată! vezi Matei 17.21 şi Marcu 9.29, ca să constaţi că nu există termen anume pentru post şi rugăciune…).

Abţinerea de la anumite mâncăruri se face în post ca mijloc de a supune trupul sufletului, astfel încât şi patimile trupeşti să fie biruite de voinţa întărită, antrenată prin abţinerea de la mâncărurile amintite. Dar asta nu înseamnă că ele pot fi numite necurate sau spurcate, de vreme ce Însuşi Domnul a oprit o asemenea gândire (Faptele Apostolilor 10.9-16), iar Duhul lui Dumnezeu, prin Sfântul Apostol Pavel, spune limpede că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4.4-5).

Faptul că unii biologi (ori medici) spun că ar fi „acide şi toxice” unele alimente este nesemnificativ în acest context; unii (biologi ori medici) spun că şi cartofii sunt toxici, că şi peştii sunt toxici, că şi pâinea e toxică, ba şi legumele şi fructele… Dacă ne-am lua după toţi, ar trebui să ne hrănim cu aer!

Adevărul este însă că o hrănire sănătoasă, omnivoră, este mai bună decât veganismul sau vegetarianismul pentru cei mai mulţi dintre oameni. Voi reveni mai jos asupra termenului.

Înainte aş vrea să mă opresc la uimitoarea comparaţie cu Sfântul Ioan Botezătorul.

Totdeauna m-am minunat de îndrăzneala unor oameni care îşi închipuie că pot „imita” sfinţii în anumite performanţe, fără a se strădui să observe contextul, fără a se întreba dacă nu cumva acelea ţin de unicitatea sfântului ce le-a atras atenţia.

Sunt unii care sunt grabnici în a lovi – din păcate, chiar la propriu – sub jalnica „îndreptăţire” că ar fi vorba despre „palma Sfântului Nicolae”. Dar ei uită că înainte de a putea da o asemenea palmă ar trebui să aibă în spate toate ostenelile şi faptele bune ale Sfântului Nicolae – ba chiar mai multe, proporţional cu păcatele şi patimile lor – şi să fi ajuns la înălţimea duhovnicească a acestuia (adică la îndumnezeire). Dar ei, fără să se fi despătimit măcar, cu atât mai puţin să fi ajuns la contemplaţie şi îndumnezeire, îşi arogă dreptul la o faptă pe care o înţeleg strâmb, foarte strâmb (după starea lor sufletească, adică).

În aceeaşi măsură şi ideea de „a-l imita” pe Sfântul Ioan Botezătorul este străină dreptei judecăţi. Pentru că rosturile şi starea acestuia – ultimul profet al Vechiului Testament, primul sfânt al Noului Testament, deschizătorul căii Domnului – sunt înfricoşător de departe de starea celor care pretind a încerca „să-l imite”…

„Simplul” fapt că iconografia ortodoxă îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul îngereşte înaripat ar trebui să ne smerească sufletul înaintea sa!
Desigur, există în Istoria Bisericii câţiva – câţiva! – care au ajuns la măsuri asemănătoare Sfântului Ioan Botezătorul în unele privinţe; ca în asprimea postirii, de pildă. Însă aceştia sunt, după cum am subliniat, câţiva; şi, pe deasupra, călugări.

Mai mult, ideea că Ioan a postit „ca să se sacrifice” este cel puţin stranie, iar cea că un mirean de astăzi ar putea – sau ar trebui – „să se sacrifice ca el” este şi mai străină gândirii ortodoxe.

Om excepţional, plin de Duhul Sfânt şi prooroc încă din pântecele maicii sale, cel prin care însăşi maica sa a primit Duhul Sfânt (Luca 1.41-45), Ioan Botezătorul este pentru omenire un pisc ameţitor de înalt. Rosturile sale de binevestitor al Venirii Domnului, de Botezător şi Înaintemergător al Acestuia sunt unice şi irepetabile. De aceea, din pilda vieţii sale trebuie să alegem ceea ce este de ales, nu ceea ce suntem ispitiţi să „înşfăcăm”.

Merită observat că însuşi Proorocul Ioan Botezătorul nu a îndemnat pe oameni la o postire ca a sa! Întrebat de unii şi de alţii despre calea pe care trebuie să o urmeze, el le-a răspuns
„Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea.” (Luca 3.11)
Iar vameşilor le-a cerut doar
„Nu faceţi nimic mai mult decât vă este rânduit” (Luca 3.12-13)
Iar ostaşilor le-a poruncit
„Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Luca 3.14)

Şi dacă ucenicii lui Ioan posteau, aceasta nu a fost nici după o cerere a Proorocului, nici după chipul postirii lui, şi nici nu i-a ferit de greşeli; căci postirea lui Ioan era urmare a harului, pe când postirea lor era o căutare a harului. Dar harul se dă după mila lui Dumnezeu, iar nu după fapte. Faptele sunt fie roade ale credinţei (Matei 7.16-18; Iacob 3.17), fie călăuză spre o viaţă în credinţă, îndreptar şi lecţie (Tit 2.1-14 şi 3.8; Romani 7.4-5; Evrei 10.24; I Timotei 6.17-19 etc., etc.). Iar harul lui Dumnezeu este dar, pe care omul fie îl respinge, fie îl iroseşte, fie îl primeşte, apropiindu-se de Credinţă şi începând să se ostenească a rămâne în Credinţă (şi dând voinţă, primeşte putere, adică har peste har – Ioan 1.16).

Ori încercarea de a impune – sau de a-ţi impune – un regim vegan, ori chiar vegetarian, împotriva poruncilor lui Dumnezeu, nu este lucrare a Credinţei. Căci Însuşi Dumnezeu a poruncit să se mănânce şi carne (Facerea 9.3-4; I Corinteni 10.25 ş.cl.), şi a oprit osândirea acesteia (F.A. 10.9-16; I Timotei 4.4-5 ş.cl.), ba chiar a osândit făţiş pe cei care ar impune, ca obligatoriu, veganismul sau vegetarianismul (I Timotei 4.1-3).

Este oare bine să ţinem post?

Da. La vremea potrivită, şi doar dacă folosim abţinerea de la mâncărurile de dulce pentru a da sufletului putere în lucrarea faptelor bune. Dar dacă mâncarea de post ni se face îmbuibare şi prilej de lăcomie, cu mare greutate se mai poate numi acela post.

Este oare bine să nu mâncăm niciodată carne?

Desigur. Dacă avem o boală care ne opreşte de la carne, dacă suntem călugări sau pustnici (respectiv călugăriţe sau pustnice). Sau dacă, printr-o lucrare a harului, scăpăm de nevoia de carne; doar că trebuie mare grijă să fie har, iar nu ispită diavolească prin care ne hrănim trufia, prin care ne tulburăm familia, prin care smintim pe alţii. Pentru că Cel care a zis milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6.6; Matei 9.13), ne-a arătat limpede că mai mare este dragostea decât postul (Matei 9.9-15). Căci este o vreme pentru toate lucrurile de sub cer (Eccleziastul 3.1), iar postul este bun şi el la vremea lui şi cu rostul lui. Iar pentru cei din familie s-a poruncit ca rugăciunea şi postul – şi de mâncare, şi de apropiere dintre soţi – să se facă doar cu bună învoială, pentru un timp – deci nu pentru totdeauna (I Corinteni 7.5). Căci diavolul adesea ispiteşte pe unul dintre soţi fie cu îndemnuri nemăsurate la rugăciune, fie cu îndemnuri nemăsurate la post, fie cu alte asemenea „asupra măsuri”, pentru a stârni dezbinări, certuri, despărţire; şi se bucură cu atât mai mult cu cât asemenea răutăţi se fac în numele evlaviei.

Este oare bine să mâncăm carne, ouă, lactate şi altele asemenea?

Desigur. Dacă ţinem posturile cuvenite, iar mâncarea de dulce o primim cu mulţumire şi măsură.

Aşa cum există ispita laicizării, prin care unii pierd moştenirea Străbunilor şi în Credinţă, pierzând şi bucuria posturilor, şi bucuria sărbătorilor, tot aşa există şi ispita monahomaniei. Prin aceasta s-au pierdut familii, căci unul dintre soţi – sau chiar amândoi – au uitat ce înseamnă căsătoria şi mirenia şi au început, cu totul nepotrivit, să încerce să fie „mireni-călugări”, adoptând, fără îndrumare duhovnicească şi fără dreaptă socoteală, bucăţi din cele ale monahilor, scoase din rânduiala mânăstirească. Doar că postirea monahilor – dacă este să o dăm ca pildă – se face prin ascultare şi cu îndrumare, iar nu după chef şi idei culese de pe internet sau din spusele unuia şi altuia. Am cunoscut chiar cazuri în care mari duhovnici au silit pe unii fii duhovniceşti (fie călugări, fie mireni) să mănânce de dulce în post spre a-i scăpa de trufia în care căzuseră pentru că se încredeau în faptele lor. Trebuie să ne păzim, prin urmare, şi de lepădarea de viaţa creştinească de frica lumii, dar şi de ispita evlaviei false, lipsită de dreaptă socoteală; căci amândouă ne despart de Dumnezeu. (Să nu uităm că mulţi prooroci şi martiri au fost ucişi sub cuvânt de evlavie…)

Cu toate că acest răspuns poate să pară lung, faţă de întrebările puse e, de fapt, foarte scurt. Mai multe lucruri se lămuresc, desigur, prin buna călăuzire a duhovnicului, prin ţinerea cărării împărăteşti cea de mijloc, bine cumpănită.

Iar Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ajutor pentru filmul românesc. Andrei Negoiţă Zagorodnâi şi trăirea românească… fără hotare!

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Să lăsăm banii pe mâna mafiei politice, sau să-i dăm pentru cei care ţin în viaţă ceea ce este românesc?

american-story-123Andrei Negoiţă Zagorodnâi,
o strălucită poveste româno-americană…
ca şi Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – fiecare cu rostul şi drumul de Dumnezeu lăsate

Andrei Negoiţă Zagorodnâi este, ca mulţi mari români, o figură uimitoare.
La o primă auzire cuvintele sale, îmbibate de catifelarea graiului moldovenesc şi de un alt accent, greu de dibuit, par să oglindească o blândeţe profundă – pentru zilele noastre, adesea – greşit sau nu? – socotită soră cu slăbiciunea. Dar Andrei Negoiţă Zagorodnâi este autorul teribilului filme 7 Cuvinte, o fereastră către eroul, martirul şi dumnezeiescul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Un film zguduitor, puternic, străin oricărei iluzii de slăbiciune a regizorului (dar şi a sufletului românesc, în general).

Născut la Iaşi, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va creşte la Bârlad, străvechea capitală a urmaşilor Scito-Sarmaţilor, Românii Berladnici, aceia care vor stăpâni o ţară paradoxală, întinsă din Codrii Carpaţilor şi până în stepele de dincolo de Nipru. Aici, la Bârlad, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va urma şcoala primară şi gimnazială, precum şi cursurile Şcolii de Muzică. Dar, neaşteptat, după liceu se îndreaptă, cu mult succes, către medicină! Absolvă Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi lucrează ca medic rezident şi, în sfârşit, ca medic generalist (chiar în Bârladul copilăriei).
Medicina îl aduce în Statele Unite ale Americii, la spitalele Cardiology Research Foundation George Washington Hospital (Washington DC), Lenox Hill Hospital (Manhattan, New York) și Columbia University (Manhattan New York). Dar, în acelaşi timp, urmează şi School of Visual Arts (SVA, Manhattan, New York), devenind în 2005 regizor „cu acte în regulă”.

Cetăţean american, Andrei Negoiţă Zagorodnâi este unul din oamenii pe care îi visăm, pe care ni-i dorim:
iubirea de neam fără extremisme, fără etno-filetism;
capacitate profesională unind ceea ce au mai bun România şi străinătatea – în acest caz, SUA;
Credinţa asumată firesc, fără complexe, ca mod de viaţă (un ethos pe care mulţi Români Actuali îl invidiază la alţii fără a şi-l putea însuşi).

Despre filmul 7 Cuvinte s-a scris mult; de la Cluj la Vatra Dornei, de la comentariile de pe Război întru Cuvânt… scuze, Cuvântul Ortodox, la cele de la Familia Ortodoxă, avem destul pentru a înţelege că este un film ce trebuie văzut (dacă nu trăit). Este un film ce prezintă un episod al istoriei româneşti necunoscut multor Români şi, astfel, valoarea lui creşte. Dar dacă mai adăugăm şi interesul străinilor pentru film, înţelegem dintr-o dată că Andrei Negoiţă Zagorodnâi nu doar că redescoperă istoria – şi o istorie zguduitoare şi eliberatoare – dar şi face istorie, chiar prin filmele sale.

De aceea simt ca pe o datorie îndemnul de a-l sprijini în realizarea următoarelor sale filme.
Un sprijin la îndemână pentru fiecare: 2% din banii pe care ni-i iau politicienii pot fi îndreptaţi de noi către proiecte de valoare, către oameni de valoare! În loc să-i lăsăm corupţiei ce parazitează România, putem să-i investim în viitorul nostru, al copiilor noştri, ai Ţării.
E simplu: se descarcă formularul, se scoate la o imprimantă, se completează, semnează şi trimite. Şi astfel banii care s-ar pierde prin buzunarele totdeauna găurite ale politicii şi administraţiei ajung la un proiect minunat. Un proiect ce va aduce istoria salvării a peste o mie de copii în multe suflete, deschizând porţile pentru salvarea şi mai multor copii!
E simplu, e în puterea noastră, nu ne ia nici măcar o oră.
E dovada că putem face ceva, că putem schimba ceva în România, în lume!

 

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vă rog distribuiţi mai departe (daţi share), ca să ajungă la cât mai mulţi dintre noi!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Ortodoxia şi Erezia „vegetarianismului biblic”

Mihai-Andrei Aldea17 comentarii

Biblia

Există un (neo)protestantism ortodoxist, care s-a infiltrat în Biserica lui Dumnezeu prin multe mijloace: prin filme impregnate de (neo)protestantismul american, britanic, german ori scandinav, prin oameni admirabili în societate, însă despărţiţi de Biserică prin aderenţa faţă de tot felul de secte, prin cărţi, cântece şi alte opere purtătoare de mesaje (neo)protestante etc., etc.
Dincolo de canalele de infiltrare în Biserică, rămâne faptul că de la pietism la veganismul ori vegetarianismul „biblic” sunt foarte multe învăţături străine, rătăcite, care au fost primite de ortodocşi de bună-credinţă din pricina lipsei de discernământ; nu s-au informat, nu au cercetat, nu au pus la încercare cele aflate (ceea ce este, în sine, o călcare a poruncilor Duhului Sfânt – I Ioan 4.1; I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; Filipeni 3.17-19 şi 4.8-9 etc.).

Împotriva confuziei – ne-ortodoxă – dintre preţuirea faţă de post şi dispreţul sau chiar ura faţă de alimentaţia omnivoră, a apărut de curând un articol scurt dar foarte folositor scris de Părintele Constantin Sturzu, cu titlul „A fost Mântuitorul vegetarian?” (poate fi citit aici).

Poate să pară paradoxal, dar primele împotriviri faţă de acest material, împotriviri chiar violente, cu acuzaţii de „rătăcire”, vin de la ortodocşi care nu îşi cunosc propria Credinţă. Şi care, din păcate (la propriu), nu au înţelepciunea de a învăţa ceea ce nu ştiu, ci încearcă să-i silească pe învăţătorii aşezaţi de Dumnezeu să tacă ori să preia rătăcirea drept adevăr.

Însă adevărul este limpede!

Pe de-o parte, avem porunca lui Dumnezeu de a se mânca şi carne:

„Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. Voi însă naşteţi şi vă înmulţiţi şi vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi!” „(Facerea, capitolul 9.1-7)

Putem să vedem astfel că la Facerea 9.3 Dumnezeu Însuşi porunceşte omului să aibă o alimentaţie omnivoră, nu una vegană sau vegetariană.

De altfel Însuşi Dumnezeu, atunci când se înfăţişează în chipul Sfintei Treimi la Stejarul Mamvri (Facerea 18.1-33), primeşte de la Avraam şi Sarra pâine (azime), unt, lapte şi mâncare (friptură?) de viţel (Facerea 18.6-8). Nici vorbă de „regim vegetarian”, şi cu atât mai puţin „regim vegan” (sau „raw-vegan”!)!
Că Dumnezeu nu are nevoie de hrană pământeană este limpede. Ca urmare, a mâncat nu pentru sine, ci pentru noi, dându-ne pildă pentru o masă a bucuriei (pentru că nu există bucurie mai mare decât aceea de a fi împreună cu Dumnezeu!). O masă la care au stat alături vegetalele (mai precis, cerealele), lactatele şi carnea. Lecţia este atât de clară, învăţătura acestei întâlniri este atât de limpede în ceea ce priveşte alimentaţia omului, încât nu ar mai fi nevoie de niciun cuvânt în plus.

Cu toate acestea, există voci care, după emoţionale (a.k.a. pietiste) discursuri despre „bietele animale”, încearcă să spună că porunca lui Dumnezeu pentru o alimentaţie omnivoră „încetează” odată cu Noul Testament, cu venirea Domnului nostru Iisus Christos.

Discursul face apel la sensibilitatea exacerbată şi cere înlăturarea raţiunii, astfel încât să se creadă că mâncarea cărnii ar fi „incompatibilă” cu bunătatea în general, cu bunătatea lui Dumnezeu, deci şi a lui Iisus Christos în special, deci şi cu o viaţă creştină adevărată.

Ar merita aici să facem o paranteză ştiinţifică şi să dovedim că suferinţele vegetalelor sunt cel puţin egale cu ale animalelor, şi că dacă aceste suferinţe ar fi un criteriu s-ar impune să mâncăm doar piatră sau, şi mai bine, energie solară. Căci s-a dovedit ştiinţific de aproape un secol faptul că plantele simt, suferă şi reacţionează. Faptul că omul este surd la aceste forme vegetale de simţire şi suferinţă nu înseamnă că ele nu există – azi o aparatură vastă poate observa nenumărate detalii ale simţirii, bucuriilor, suferinţelor şi reacţiilor plantelor.

Există însă primejdia ca în loc de a ajuta să facem rău. Nebunia zilelor de astăzi pare să nu cunoască hotare, şi nu ar fi uimitor să ne trezim cu o asociaţie care să încerce impunerea unei alimentaţii mineral-energetice1 (a cărei logică sentimentală ar fi mai coerentă decât cea vegetarian-vegană, deşi medical şi teologic ar fi şi mai ilogică decât vegetarianismul şi veganismul).

Ca urmare, în loc să cercetăm toate afirmaţiile vegetarian-vegane zis „biblice”, o să observăm pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu şi ce ne spune el, clar, despre alimentaţia omnivoră în general şi consumul de carne în special. Desigur, în Noul Testament, ca să nu fie loc de îndoieli pe această temă!

„Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru„, ne spune Duhul Sfânt prin Apostolul Neamurilor (I Corinteni 10.25). Este oare nevoie să spunem că şi în secolul I d.Chr., ca şi astăzi, în măcelării se vindea carne? Este nevoie oare să amintim că de la muşchi de viţel sau slănină de porc la felurite organe şi păsări, măcelăriile din Romania (Imperiul Roman) vindeau o gamă de produse „carnivore” foarte bogată? Porunca este atât de clară şi categorică încât ar fi de ajuns pentru orice om onest.

„Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.„, ne zice Duhul Sfânt prin acelaşi Apostol Pavel (Romani 8.2-3).

Merită să ne oprim puţin asupra acestui cuvânt, pentru că ne învaţă şi despre rostul postului, dar şi despre alimentaţia creştinului.

Într-adevăr, postul se ţine pentru slăbiciunea sufletească pe care o avem, fiind mijloc de întărire. Dar chiar dacă cineva, ştiindu-se slab sufleteşte, alege calea postirii neîncetate, se află sub dumnezeiască poruncă de a nu osândi pe cel care mănâncă de toate, „fiindcă Dumnezeu l-a primit„!
Atât în cuvântul dinainte, cât şi în cel de faţă, se vede categoric faptul că porunca din Vechiul Testament a alimentaţiei omnivore se păstrează neschimbată în Noul Testament! Faţă de aceste cuvinte aceia care osândesc pe cei care mănâncă şi carne sunt împotrivitori faţă de Dumnezeu, Cel care a rânduit această alimentaţie omului.

Bineînţeles, dacă cei care osândesc alimentaţia omnivoră îşi asumă faptul că nu sunt creştini, discuţia se poate purta în cu totul alt fel şi cu alte argumente. Dar în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Biblie, în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Dumnezeu, vegetarianismul şi veganismul sunt, corect, strict opţiuni personale (ca cele ale călugărilor şi călugăriţelor), iar încercarea de impunere a lor, de transformare a lor în „obligaţie”, o rătăcire puternică.

Acest lucru se vede şi din multe alte cuvinte ale Noului Testament.

La Sinodul Apostolic din Ierusalim – primul sinod din istoria Bisericii – se păstrează din Legea lui Moise doar patru porunci, printre care ferirea de sânge poruncită omenirii prin Noe şi familia lui (Faptele Apostolilor 15.29, respectiv Facerea 9.3-4).

În Prima Epistolă către Timotei, inspirat de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Pavel spune un cuvânt hoarte hotărât şi foarte aspru:

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.” (I Timotei 4.1-7)

Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că se porunceşte Creştinilor, în Noul Testament, alimentaţia omnivoră? Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că Duhul Sfânt osândeşte pe faţă şi cu putere pe cei care încearcă să impună oamenilor o alimentaţie vegetariană sau vegană?

Ar fi, poate, clipa cea mai potrivită să subliniem răutatea patimii care conduce către o asemenea purtare. Pentru că ea vine de la oameni îndestulaţi, care îşi permit să compenseze aportul alimentar adus de carne, peşte, lactate şi ouă prin tot felul de vegetale şi diete pe care un om mai sărac nu şi le poate permite. Ei nu sunt oameni care trăiesc mâncând iarbă, ca vacile, caprele, găinile sau alte asemenea vietăţi. De altfel oamenii care pot trăi cu aşa ceva sunt extrem de rari – undeva la unul la zece milioane, sau şi mai rari. Cei care încearcă să impună vegetarianismul şi veganismul sunt în imensa majoritate oameni ce consumă felurite seminţe, legume, fructe etc., fără să îşi dea seama vreo clipă câtă pădure se defrişează pentru culturile lor, câtă păşune este rasă pentru culturile lor, cât este otrăvit pământul pentru culturile lor, cât este secătuit pământul pentru culturile lor. Ar fi amuzant să vieţuiască şi ei măcar un an în ţinuturile Sahelului, în care vitele pasc ierburi ce ar ucide omul care ar încerca să trăiască cu ele; să-i vedem ce ar mânca atunci, nisip sau pietre? Existenţa abuzurilor în producţia şi consumul de carne este o realitate ce nu elimină realitatea abuzurilor din agricultura dedicată consumului de vegetale. Problema reală aici nu este consumul de carne, ci abuzul, indiferent în ce direcţie.

Totodată, ca duhovnic, pot să dau mărturie că sunt foarte multe cazuri în care posturile sunt o povară foarte grea pentru familiile sărace, pentru că sunt prinse între preţurile mult mai mari pentru o mâncare vegană cât de cât consistentă şi limitele financiare şi fizice pe care le au. Ei fac această jertfă, din credinţă, dar să încerci să le impui aşa ceva pe termen nelimitat înseamnă genocid.

Este uşor să adopţi vegetarianismul sau chiar veganismul atunci când îţi permiţi fresh-uri de tot felul de fructe hrănitoare şi energizante şi în mijlocul iernii sau al altor „extra-sezoane”. Dar atunci când costul kilogramului de asemenea fructe îţi găureşte buzunarul, „porunca” veganismului devine doar o exemplificare a vechii zicale româneşti „bogatul nu crede săracului, sătulul nu crede flămândului şi sănătosul nu crede bolnavului”. O tristă mărturie a lipsei de discernământ.

Am cunoscut oameni care posteau uluitor de mult, unii fiind călugări, alţii preoţi de mir, alţii episcopi, alţii mireni… Şi la toţi am găsit deplina înţelegere a faptului că această postire, acest veganism sau raw-veganism spiritual, ortodox, este o alegere personală, pe care niciun adevărat creştin nu o poate socoti „obligatorie pentru toţi creştinii”.

Lăsând această paranteză, mă întorc la textul biblic, apropo de una dintre cele mai absurde idei invocate drept „argument” în privinţa „obligativităţii” veganismului – sau „măcar” vegetarianismului – „creştin”:

„Iisus Christos nu a mâncat niciodată carne!”

Pe de-o parte, această afirmaţie este o minciună, după cum vom dovedi îndată.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost adevărată în sine, ea nu ar fi putut servi de argument, de vreme ce Noul Testamen porunceşte repetat Creştinilor o alimentaţie omnivoră, ba chiar şi, textual, consumul de carne.

Şi, pe acelaşi considerent aberant („Christos a făcut sau nu a făcut cutare lucru”) ar însemna că trebuie să fim toţi bărbaţi (Iisus Christos a fost bărbat), că trebuie să fim toţi Evrei (Iisus Christos a fost Evreu), că trebuie să fim toţi rabini (Iisus Christos a fost rabin), că trebuie să fim toţi tâmplari (Iisus Christos a fost tâmplar), că trebuie să mergem toţi la sinagogă (Iisus Christos mergea la sinagogă), că trebuie toţi să vindecăm paraliticii printr-un singur cuvânt şi în general să vindecăm toţi bolnavii care vin la noi (ceea ce Iisus Christos a făcut de mai multe ori), că trebuie toţi să purtăm o cămaşă ţesută dintr-o singură bucată (cum a purtat Iisus Christos), că trebuie să prefacem apa în vin dacă se termină vinul la o nuntă (mulţi s-ar bucura de asta!), că trebuie să ne răstignim, să murim pe cruce şi să înviem (aşa cum a făcut Christos) etc., etc.

Este evident că asemenea pretenţii sunt iraţionale, delicat spus. Şi că ceea ce păstrăm sau nu din ceea ce a făcut Domnul ţine de ceea ce El ne-a spus că trebuie ţinut. De pildă, să mâncăm carne! (Am arătat mai sus cum Duhul Sfânt, trimis de Iisus Christos de la Tatăl, a poruncit aceste lucruri, ceea ce este totuna cu o poruncă dată de Fiul lui Dumnezeu.)

Dincolo de aceste lucruri atât de limpezi, la fel de limpede este şi faptul că Iisus Christos a mâncat carne.
Trebuie subliniat întâi faptul că orice obicei alimentar neobişnuit al proorocilor era semnalat în Biblie (ca la Ioan Botezătorul – Matei 3.4, Marcu 1.6). Ceea ce li s-a părut „neobişnuit” în alimentaţia Domnului nostru Iisus Christos criticilor săi a fost tocmai faptul că nu ţinea regulile alimentare ale nazireilor sau altora asemenea. De aceea a fost numit „mâncăcios” şi „băutor de vin”, om căruia îi place să mănânce „cu păcătoşii”. A pretinde că aceşti păcătoşi mâncau numai de post este mai mult decât aberant; un asemenea regim alimentar al păcătoşilor ar fi fost atât de uluitor încât era imposibil să nu fie consemnat. Dar! Pentru că cei care sunt orbiţi de fanatism sunt gata să nege tot ce nu-i izbeşte în ochi, o să dăm exemplu direct de un caz în care Mântuitorul a mâncat carne împreună cu ucenicii Săi!

Citim în Scripturi:

„În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?

Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.

Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.” (Matei 26.17-21; a se vedea şi Luca 22.7-16)

Textul poate să pară de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă Sărbătoarea Azimelor sau Paştele Evreilor. Este o sărbătoare poruncită în Vechiul Testament, pe care, iată, au ţinut-o şi Domnul nostru Iisus Christos şi ucenicii Săi. Ce rânduială avea această cină din Paştile Evreilor? Cităm din Scripturi:

„În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare. Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie deajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied, să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din sângele lui Şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.” (Ieşirea 12.3-11)

După cum se vede, exista un singur fel în care se putea ţine această sărbătoare: mâncând miel sau ied fript!

Iar, după cum a spus El Însuşi, Iisus Christos a mâncat Paştile cu ucenicii Săi, adică a mâncat miel sau ied fript împreună cu ei. Să mai amintim faptul că de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale – petrecută în Nazaret fără evenimente deosebite, după cum arată Evangheliile – Domnul nostru Iisus Christos prăznuise în fiecare an Paştile împreună cu ceilalţi Evrei? Ceea ce, de altfel, va face şi cu ucenicii Săi în cei trei ani de activitate publică.

Este limpede, prin urmare, că după mărturia Bibliei, ucenicii Domnului au mâncat carne împreună cu Acesta şi apoi în călătoriile lor, că Duhul Sfânt a poruncit Creştinilor să mănânce şi carne şi să nu numească „spurcată” această mâncare (Faptele Apostolilor 10.10-16; I Timotei 4.1-7) etc.

Dacă adăugăm la această realitate biblică şi mărturia Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice şi a întregii experienţe a Bisericii lui Dumnezeu, o să vedem că totdeauna Creştinii au privit practicile vegane sau vegetariene ca foarte bune pentru cei care le pot duce. „Impunerile” în această privinţă sunt hotărnicite de Duhul Sfânt la zilele de post (miercuri, vineri, cele patru posturi mari de peste an etc.). În rest, alimentaţia a fost şi este omnivoră pentru cei mai mulţi dintre Creştini.

În încheiere, merită să amintim faptul că o alimentaţie creştină omnivoră nu înseamnă îmbuibare, abuz, exces.

Românii Vechi mâncau carne cu mult mai multă măsură decât s-ar înţelege din „literatura gastronomică” romantică sau post-romantică. Mielul haiducesc era minunat, doar că se mânca o singură dată în an (de obicei de Paşti). Viţelul îngrăşat era o bucurie păstrată de obicei pentru cununiile din sat. Zama de pasăre se făcea Duminica, aceeaşi carne fiind folosită şi pentru friptura de pasăre. Cei care munceau din greu şi uneori copiii în creştere primeau uneori ceea ce astăzi numim mezeluri (cârnat, muşchi afumat, slănină etc.), cu măsură. Baza alimentaţiei româneşti vechi era constituită de ciuperci, peşte, lactate şi rădăcinoase (napi, morcovi, sfeclă, păstârnac etc.), la care se adăugau felurite legume şi zarzavaturi, ouă, fructe şi carne, precum şi, bineînţeles, mierea şi băuturile din fructe (sucuri de fructe, sicheră, mursă, vin etc.) sau alte părţi ale plantelor (socată, ceaiuri). Altfel spus, Românii de demult, cu o sănătate şi o putere de muncă greu de egalat în zilele noastre, mâncau şi carne, însă aceasta era pentru ei doar un aliment secundar; cu rostul şi greutatea sa, dar până la urmă secundar. Şi, trebuie subliniat, posteau cu multă dăruire, adesea la acelaşi nivel cu călugării.

Cred că era nevoie să amintim aceste lucruri, pentru a nu se crede că o alimentaţie omnivoră înseamnă abuz de carne sau alimentaţie carnivoră. Ştiu că nu e logică o asemenea confuzie, dar secolul XXI pare să rămână în istorie drept secolul confuziilor (agresive), astfel încât e nevoie de mai multă precizie…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Eventual pornind de la gluma „Veganule care mănânci o salată, nu uita că prin asta ai lăsat flămând un iepuraş!”, pe care ar fi în stare să o ia ad litteram.

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…