Ucraina trage în România, politicienii ceartă Rusia. De ce?

Trasoare ce arată cum Ucraina trage cu arme automate
înspre România, încălcând tratatele la care este parte

Aveți deasupra o captură de ecran făcută de mine dintr-un filmuleț postat de un Român ce se afla la Chilia Veche atunci când Ucraineenii trăgeau din plin asupra malului românesc. Se văd trasoarele ucraineene intrând, la înălțimi diferite, pe teritoriul României.
Vor spune unii că „nu trăgeau asupra malului românesc ci asupra dronelor rusești de pe Dunăre”.
O prostie fără margini, de vreme ce proiectilele ajungeau pe teritoriul României!

Atenție!
Resturile de drone găsite de autoritățile „române” pe malurile Dunării sunt de origine necunoscută!
Pot fi plantate acolo de doritorii de război din Ucraina sau alte țări, pot fi drone trimise asupra României de către Ucraina, pot fi resturi ale dronelor rusești spulberate de armele ucraineene etc. Deocamdată este absolut neclar ce este cu ele.
Dar glonțul înfipt în peretele unei case din Chilia Veche, Județul Tulcea, Republica România, este absolut clar tras de Ucraina!
Trase de Ucraina sunt și mii de alte gloanțe ajunse în Delta Dunării, Județul Tulcea.
Pe toate acestea autoritățile zis române se prefac a nu le vedea.

Dacă tot a vrut să își facă port pe teritoriile românești ocupate din Basarabia, Ucraina are obligația să gândească o apărare care să nu afecteze România. Și are obligațianu tragă înspre România.
Voi aminti neștiutorilor că o dronă ce zboară pe Dunăre odată lovită dinspre partea ucraineană va fi deviată spre teritoriul românesc. Prin urmare, conform dreptului internațional, conform tratatelor bilaterale, Ucraina trebuie să își facă apărarea pe teritoriul propriu sau în apele internaționale fără a pune în pericol teritoriul românesc. (De exemplu cu lovituri date de-a lungul canalelor internaționale, nu de-a latul acestora.)

Acțiunile militare ale Ucrainei constituie un atac asupra României, un atac asupra unui stat membru NATO.

Dar în loc să se indigneze de practicile ucraineene, autoritățile „române” ceartă Rusia. Deși nici măcar nu are vreo dovadă că resturile de drone (care sunt identice cu unele folosite de Ucraina și chiar de NATO) nu au fost plantate acolo de unii dintre „refugiații” din Ucraina. (Vorbesc despre acei bărbați puternici, cu aspect militar, mașini tari etc. Care au fost lăsați să se „refugieze în România” în plin război, fără oprirea la frontieră ce se face pentru băieții de 14-17 ani, de pildă. A spune că acești „refugiați” sunt suspecți este un eufemism.)

De ce autoritățile române sunt nepăsătoare față de lovirea teritoriului românesc de proiectilele ucraineene?
De ce autoritățile române se rățoiesc, absolut nedocumentat, la Rusia?

Să ne dăm seama că în SUA au loc schimbări și frământări puternice.
Caricatura de om zisă Joke Biden (Joe Biden), pusă drept „Președintele SUA”, se face de râs mereu. Și tot mai mulți foști susținători se leapădă de el.
Partidul Democrat caută o soluție pentru un candidat la Președinție – mai ales de teama că nu vor reuși să-l înlăture pe Donald Trump prin manevrele josnice, infracționale, de dictatură nazist-bolșevică din ultima vreme.
Tot mai multe voci de Stânga din Statele Unite vor o soluție pentru Războiul din Ucraina, o ieșire care să nu îi facă absolut de râs.

Ce-ar însemna în această situație o intrare a Rusiei în Regiunea Odesa, Republica Moldova (cu Transnistria) și, eventual, Moldova rămasă românească?
Pe de-o parte, ar putea să fie „moneda” prin care să se plătească Rusiei pacea – și să fie doborâtă rezistența ucraineană față de pace (câtă mai este).
Pe de altă parte, ar justifica intervențiile absolut ilegale ale NATO în Ucraina („iată ce rea este Rusia!”) și ar motiva fragmentarea României și militarizarea ei.
Zvonuri despre o nouă frontieră româno-rusă pe Siret, acceptată de unii Occidentali (inclusiv din SUA) au bântuit încă din vara trecută. Zvonuri, vorbe în vânt, am vrea să credem și noi.
Dar atitudinea autorităților Republicii România este una pe această linie. Este o ignorare clară și aparent absurdă a loviturilor proiectilelor ucraineene în România ȘI, totodată, o provocare absolut gratuită a Rusiei (de parcă mai era nevoie de ea!).

Asta în situația în care tot mai mulți militari de vârf din NATO – inclusiv din SUA – previn că „marea victorie din Ucraina” este un vis nerealist. Și că discuțiile de pace ar trebui să înceapă și să fie realiste.
Asta în situația în care BRICS, o alianță de state foarte diferite, a fost împinsă de Războiul din Ucraina la o unitate tot mai mare – inclusiv financiară și militară!
Mai mult, autoritățile „române” se rățoiesc absolut fără argumente la Rusia în situația în care:

a) Rusia a dovedit în Ucraina că și fără armamentul său nuclear sau fără cel ultramodern face față trupelor și armamentului NATO de la egal la egal.
b) Rusia capătă tot mai mult sprijin BRICS.
c) Economia UE este pe muchea prăpastiei.
d) SUA este într-o stare de nesiguranță extraordinară (orice este cu putință, de la dictatură comunistă fățișă la război între servicii sau război civil).
e) Echipamentul militar NATO s-a dovedit ineficient, tacticienii și strategii NATO… cam la fel (cel puțin cei ale căror tactici și strategii au fost urmate în provocarea și conducerea Războiului din Ucraina).
f) Armata Română este în cădere liberă, cu un număr uriaș de pensionării și un număr extrem de scăzut de angajări (adesea făcute doar pentru număr, nu pe competență, că nu e de unde!).

Să fim realiști!
Implicarea României în conflict nu ar schimba cu nimic balanța militară.
În clipa de față statul „român” mai deține cca. 10,000 (zece mii) de luptători funcționali. Trupele marilor puteri NATO au dat chix în spectacolul de noroi, foc și sânge din Ucraina. Adăugarea „rezerviștilor români” (oameni de peste 50 de ani în uriașă majoritate) ar însemna nimic. Nici „forțele” Republicii Moldova – care nu sunt în stare să țină în șah nici măcar milițiile transnistrene.
NATO nu va folosi armele nucleare, căci ar însemna să dea mână liberă Coreei de Nord în Peninsula Coreeană, să lase mână liberă Chinei în Taiwan și chiar mai departe etc. Riscul unui război nuclear global (și total pustiitor) ar fi extrem.
Așa că Rusia s-ar opri pe la frontiera Județului Constanța (ca să nu atingă Mihail Kogălniceanu) și undeva pe Siret sau mai sus.

Militar și diplomatic vorbind, provocarea gratuită a Rusiei în clipa de față poate să pară „doar” un act „neîndemânatic”, un act gratuit sau dăunător. Dar acest gest vine de la slugile lașe care se arată fără coloană vertebrală în cele mai modeste provocări (precum cazurile din sport ale abjectelor atacuri la Simona Halep ori Sebastian Colțescu, în care tăria autorităților „române” a fost și este mai scăzută decât a unor zdrențe soioase).
Or aceste slugi nu fac așa ceva din inițiativă proprie. Nu au luat stimulente și a început să le zvâcnească sângele în vine.
Cea mai probabilă ipoteză este că au primit ordin.
Că au primit ordin să ignore atacurile Ucrainei asupra României și să atace Rusia.
Dându-i astfel pretext pentru acțiuni directe, căci astfel România se implică în Războiul din Ucraina fără respectarea prevederilor NATO. Adică ieșind de sub umbrela alianței.
Ceea ce ar duce la un război bilateral, ruso-român, fără intervenția directă a NATO.
Un război pe care Republica România nu îl poate duce nici măcar o săptămână.
Acțiunile acestea par să facă mai curând jocul Rusiei decât al NATO sau al Ucrainei… exceptând cazul unei înțelegeri între NATO și Rusia pentru împărțirea României.

*

Desigur, toată încercarea de analiză de față, deși întemeiată pe fapte clare, e lipsită de elemente esențiale. Nu știu, nu am cum să știu, ce vor de fapt șefii de la care primesc ordine slugile ce administrează România. Poate nici ei nu știu direcția, poate că se luptă între ei (șefii), pentru a o găsi.
Dar mi se pare absolut clar că „diplomația” statului „român” este iar de cea mai proastă calitate posibilă. Și că iar noi, oamenii obișnuiți, vom plăti pentru „vitejiile” comandate din afară și executate de (ne)oamenii Coaliției de Guvernare.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. A se vedea poziția UDMR, care este instrumentul Budapestei, care este evident anti-Ucraina și (de multă vreme) în prea bună înțelegere cu Rusia. Faptul că UDMR colaborează cu restul coaliției de guvernare la aceste acțiuni lămurește cel puțin un lucru: sunt acțiuni 100% anti-românești. Cine va câștiga de pe urma lor o să vedem (dacă mai trăim).
La fel poziția agentului Germaniei în România cu cea mai înaltă funcție.

Din Româna Veche. Căderi de ape

Adânc pe adânc cheamă
în glasul căderii apelor Tale!

Șipot (2) sau urlător sau vâjâitoare
Foto: Alexandra Aldea

Zicea bine Mihai Eminescu: „Limba română este floarea sufletului românesc.
Prin urmare, cunoscând vechea limbă românească ne apropiem de sufletul românesc cel mai adevărat.

Astăzi ne oprim la ceea ce Străbunii numeau

burău, cădere (de apă), căzătoare, căzător, cheie, chișător, chișătoare/chișetoare, duruitoare, huruitoare, izbuc, pișătoare, povârnitoare, prag, praguri, prăvălitor, ruptură, sărită, săritor, săritoare, săritură, șipot, urlătoare, urlător, vâjâitoare, vâjoi, vârtea(jă) etc.
Toate acestea sunt cunoscute astăzi drept cascadă, după un franțuzism intrat în limbă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Impus prin școală, administrație etc., a înlocuit bogăția limbii române cu o formă frumoasă, dar cu fond sărac.

O definiție sintetică pentru cascadă este

Cădere de apă, provocată de o rupere de nivel/pantă de-a lungul cursului (unei ape curgătoare)

Dicționarele dau definiții nesigure și incomplete. Multe spun că ar fi o „cădere naturală de apă”. Dar deși o asemenea delimitare impune un alt nume pentru „căderile artificiale de apă”, acesta nu există. Lumea le zice tot cascade. La fel, unele spun că ar fi (cascada) o cădere de apă „pe cursul unui rău”, ceea ce ar da alt nume căderilor izvoarelor, pâraielor sau fluviilor. Desigur, nici acestea nu există.
Toate aceste șovăieli ale dicționarelor țin de sărăcia adusă de creolizarea limbii.
În vreme ce termenii populari sunt veniți din trăire, impunerea șovină a unor cuvinte străine de către administrația anti-românească și slugile ei nu are acoperire concretă. Aceasta din urmă se câștigă treptat, în timp, sau – și mai bine – nu se capătă niciodată (termenul impus devenind „arhaism” și ieșind din uz).
Fără a mai lungi cuvântul despre aceste răutăți, să revenim puțin la izvoare și să vedem înțelesurile vechi. Înfățișăm cuvintele în ordine alfabetică, deși merită reținut că ele au și o anume așezare geografică vrednică de cercetare. Amintim polisemia populară, adică faptul că local forma poate să acopere alt înțeles decât cel din alte locuri (sau decât cel general). De pildă, duruitoarea și tunătoarea pot avea local înțelesuri identice. Subliniem faptul că nu epuizăm aici înțelesurile cuvintelor citate, ci doar le consemnăm pe acelea legate de subiectul nostru. În sfârșit, mai amintim că aceeași cădere de apă își schimbă înfățișarea (deci și categoria) atât prin schimbarea debitului cât și prin eroziune, alunecări de teren, oprirea aluviunilor etc.

burău = Cădere de apă de-a lungul unui pârâu sau râu mai mic, de înălțime medie sau mare, însoțită de o însemnată bură de stropi.

cădere (de apă) = Nume popular pentru toate formele amintite aici (și altele, al cărui nume nu mai îl știm, ori fără nume propriu).

căzătoare = (1) Loc al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură („căzătură”) a albiei, care face apa să cadă. (2) În trecut o denumire generală pentru cascadă sau cădere (de apă) (v.).

căzător = (1) Loc (îngust) al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură îngustă a albiei, făcând să apară o cădere de apă (v.) subțire (relativ). (2) Cădere de apă subțire (și relativ constantă), sub forma unui șuvoi. Asemănător cu un chișător (v.), însă cu debit mai mare și cu forme (secțiuni) diferite.

cheie = (1) Cădere de apă aflată între doi pereți de piatră. (2) Forma de relief apărută prin săparea de către apă a doi pereți de stâncă/piatră (aproape drepți). (3) Prin extindere, forme de relief asemănătoare, indiferent de origine.

chișător = (1) Cădere de apă sub forma unui șuvoi (relativ circular), de înălțime medie sau mică. (2) Izvor, de obicei cu debit variabil, care cel puțin uneori, când are debitul mai mare, ia forma descrisă la pct. (1).

chișătoare (și în forma chișetoare) = Cădere de apă care are o buză sau margine (de cădere) mică, și o vâltoare (un loc de cădere) larg, cu debit și forme schimbătoare (dar asemănătoare unui proces fiziologic al omului sau vitelor din care se inspiră și numele).

duruitoare = (1) Cădere de apă mare și puternic sunătoare, de obicei pe râuri, sau și pe pâraie puternice, cu șuvoi mare. Tunătoare (v.) mai mică. (2) Povârnitoare (v.) cu praguri (v.) care produce un sunet cu suprapuneri de ritm (care duruie).

huruitoare = Duruitoare (v.) de înălțime mijlocie, cu sunet constant puternic, dar nu la fel de tare ca al duruitoarei sau tunătoarei.

izbuc = (1) Izvor ce iese din stâncă de-a dreptul în cădere, cu sau fără izbucniri, alcătuind o cădere de apă (mică). Izvuc. (2) Izvor ce țâșnește din când în când din stâncă sau pământ (în forma de la punctul dinainte).

pișătoare = Forma vulgară pentru chișătoare (v.) ori, la masculin, pentru chișător (v.).

povârnitoare = Cădere de apă cu buza sau marginea (de cădere) largă și rotunjită (blândă), adeseori și cu scurgere (albia de cădere) blândă (nu la 90º, ci într-un unghi obtuz cu vâltoarea – locul de cădere).

prag (I) = (1) Loc în care o apă curgătoare întâlnește o îngustă și transversală înălțare a albiei principale (mai mică decât albia secundară); are loc învolburarea apelor și, la marginea de jos (aval) a pragului, o cădere (v.). (2) Cădere de apă de înălțime mică și de lățime aproape egală cu cea a cursului de apă pe care se află.

praguri (II) = (1) Șir de două sau mai multe praguri (I) (1) sau (2) (v.). (2) Cădere de apă printre și peste stânci și bolovani mari; deși media înclinației albiei la praguri (II) (2) este relativ blândă stâncile și bolovanii o fac să fie vijelioasă și înspumată. Săritoare (2) (v.).

prăvălitor = Șuvoi de apă ce cade de la înălțime mijlocie, aflat între povârnitoare (v.) și duruitoare (v.) ca putere, zgomot etc.

ruptură = (1) Căzătoare (v.). (2) Cădere de apă nouă, apărută printr-o alunecare sau rupere a albiei. (3) Prag (I) (2) (v.) de înălțime mai mare și de cam aceeași lățime cu apa pe care se află; de obicei cu debit mare.

sărită = (1) Cădere de apă în care fie șuvoiul se desprinde de buza (marginea) de cădere, fie sub aceasta este o scobitură ce dă același simțământ de săritură privitorului; buza este relativ largă (față de vâltoare sau lărgimea la cădere). (2) Șir de două sau mai multe sărite (1) (v.).

săritor = Sărită (v.) cu șuvoi relativ îngust, care se lărgește puțin spre vâltoare (locul de cădere). Căzător (v.) care se desprinde de buza (marginea) stângii, sau care are o scobitură sub buză (margine) ce dă sentimentul de săritură.

săritoare = (1) Cădere de apă de înălțime mică sau mijlocie la care vâltoarea (locul de cădere) are mulți bolovani (multe stânci) astfel încât apa sare de pe ele în multe părți. Burău (v.) cu stropi mari. (2) Praguri (II) (2) (v.) unde apa sare (văzut) peste unii bolovani, peste unele stânci etc.

săritură = (1) Sărită (v.) în toate înțelesurile. (2) Loc în care apa este prinsă (sfărâmată) între stânci sau bolovani peste care se poate sări (de pe un mal pe celălalt); loc de trecere (foarte) primejdios peste o apă curgătoare.

șipot = (1) Izbuc (v.) în toate înțelesurile. (2) Cădere de apă cu sunet de-a lungul unui izvor sau pârâu (mic). (3) Șuvoi de apă desprins din firul principal, ce alcătuiește o cădere de apă (de sine ori ca ramură a alteia). (4) Șuvoiul cel mai puternic dintr-un prag (I) (II) (v.) – ori chiar din cursul obișnuit al unei ape.

tunătoare = Cădere de apă mare, cu sunet foarte puternic, de obicei mai zgomotoasă decât duruitoarea (v.). Urlătoare (v.).

urlătoare = Cădere de apă cu sunet (foarte) puternic. Duruitoare (v.), tunătoare (v.).

urlător = Cădere de apă în formă de șuvoi (relativ circular sau îngust) ce scoate un sunet puternic. A se vedea urlătoare, căzător etc.

vâjâitoare = (1) Cădere de apă nu foarte largă, dar cu sunet, pe o apă cu albie secundară îngustă; de obicei este însoțită de curenți de aer ce curg (relativ constant) cu apa, amestecul celor două sunete (al apei și al vântului) dând un vâjâit specific. (2) Șuvoi de apă ce curge (cade) pe o stâncă înaltă, scoțând un vuiet sau vâjâit specific.

vâjoi = Cădere (v.) în care apa are o înălțime și lățime neregulate, relativ egale, cu șuvoaie care se despart și se întretaie – adeseori formând la vâltoare (locul de cădere) unul sau mai multe vârtejuri.

vârtea sau vârteajă = (1) Loc la praguri (I) (II) (v.) unde apa se învolburează, cade, mișcă etc. „în vârtej”. (2) Cădere de apă la marginea unui vârtej sau a unei vârteje (1). (3) (rar) Cădere de apă în care apa pleacă de pe buză (margine) într-o mișcare circulară (de vârtej).

Toate aceste cuvinte (27 în lista de față) sunt mărturie pentru o bogăție a limbii române vechi ce vine, evident, din legătura strânsă cu firea (natura) a Românului de altădată. Avem peste 30 de sensuri, prin care se definesc felurite forme ale fenomenelor geografice înghesuite cu de-a sila în neologismul cascadă. Forme care țin atât de teren, cât și de vreme (căci căderile de apă se schimbă cu venirea sau lipsa ploilor, topirea zăpezilor și/sau ghețurilor etc.). Știind numele dat (într-o vreme, pentru un timp) unei asemenea căderi de apă, Românul știa la ce se poate aștepta de la ea. Asta însemna că știe mult și despre ceea ce era în jurul ei (de la felul văii sau albiei până la vietățile din apropiere). Era o cunoaștere a cărei adâncime omul de zi abia de o bănuiește.

Uitarea vechilor cuvinte românești este și mărturia înstrăinării noastre de propria ființă națională; de natura pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă; de datoriile sfinte pe care le avem față de Cer și Pământ.

Regăsirea și renașterea noastră poate începe de la cuvinte ca cele de față; de la înțelegerea bogăției, uitată, a limbii române adevărate. Și se zidește prin lucrare: prin cunoașterea și îngrijirea naturii, a bisericilor și caselor, a munților și văilor, a gardurilor și grădinilor, a pădurilor și câmpurilor, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit spre curățire și sfințire.
Ca sufletul nostru.

O duruitoare cu câteva sărite (1) și șipote (3). În partea de jos, dreapta, o povârnitoare (mică).
Film: Alexandra Aldea

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pensionarii şi pensiile lor

Pensionarii și pensiile lor

Există un mit foarte răspândit: pensionarii își primesc pensia din impozitul celor care muncesc astăzi.
Fără să intru în multe amănunte, hai să merg la o întrebare de bun simț: atunci când sistemul de pensii încă nu era oficial, generalizat și obligatoriu, din ce se plăteau pensiile?
Din venitul produs de economiile acumulate prin fondul de pensii!
Ați înțeles?
Să lămurim!

a) începuturi biblice
Primul sistem de pensii apare în Vechiul Testament, prin mecanismele de ocrotire a văduvelor şi orfanilor și prin îndemnurile la chibzuință pentru cei muncitori.
Pentru „pensia” primilor existau două surse de venit: moștenirea văduvelor și orfanilor – administrată direct de văduve sau de un curator – și fondurile dedicate ale Cortului Sfânt, respectiv Templului din Ierusalim (mai târziu, ale sinagogilor). Unii conducători – precum David sau Solomon – aveau grijă şi ei de susținerea văduvelor şi orfanilor, în vreme ce alții ajungeau chiar să îi jefuiască de averea ce le rămăsese.
Pentru cei sănătoși, puternici, existau de asemenea două linii de urmat. Prima era a folosirii chibzuite a câștigurilor, astfel încât averea să crească, nu să se risipească. A doua era a investirii în viitor: copiii. Era de înțeles că pe măsură ce numărul de copii era mai mare, grija față de părinții îmbătrâniți devenea mai ușoară. (De pildă, chiar dacă bătrânii aveau destulă avere spre a plăti pe cineva care să-i îngrijească, în lipsa copiilor – deveniți acum oameni maturi, puternici – era ușor să fie jefuiți și lăsați să moară… O soartă de care au parte și astăzi unii dintre bătrânii fără copii. Chiar și în unele azile.)

b) sistemul roman
Următorul sistem, unul civil, a fost creat de Agustus (împărat roman din anul 27 î.Chr. până în anul 14 d.Chr.). O părticică din solda militarilor era păstrată într-un fond ce revenea fie ostașului după ieșirea din armată, fie familiei lui dacă murea.
Romanii aveau și felurite mecanisme sociale de susținere a săracilor, văduvelor, orfanilor etc.

c) sisteme creștine
În sfârșit, al treilea sistem este cel al Bisericii.
Aceasta a rânduit, încă din primele luni de după Cincizecime, ca fiecare obște creștină  să  strângă și să chivernisească [„să administreze” n.a.] fonduri din care să fie date ajutoare pentru văduve, orfani, robi și săraci aflați în încercări, bolnavi, etc.
Sfântul Vasile cel Mare, cel care în secolul al IV-lea a reașezat lucrarea milei creștine, a înființat spitalele, adăposturile pentru femeile sărace și/sau prigonite, orfelinatele etc.
Cu acest prilej el a observat și a notat nevoia unor lucrări prin care asemenea instituții să primească fonduri și alte resurse neîncetat.

d) sistemele Epocii Moderne
Sunt două lucruri de ținut minte din această mică privire istorică:
1) 1′ există pensii sau ajutor pentru cei care muncesc (au muncit) și 1” pensii pentru cei care, dincolo de voia lor, nu pot să muncească;
2) și un sistem de pensii, și celălalt, au nevoie de resurse, de capital și venituri, altfel cad.

Pentru că vorbesc acum despre pensiile celor care au muncit, suntem la pct. 1), categoria 1′.

Pensiile pentru cei care au muncit au fost realizate totdeauna până în secolul XX pe principiul evident:
o parte din câștig este pusă de-o parte, eventual investită într-o întreprindere care o mărește cu timpul; dacă investiția este foarte bună, venitul ajunge pentru nevoile persoanei, dacă nu, aceasta își ridică suma investită plus beneficiile și folosește acest capital spre a se întreține.

Până în secolul al XIX-lea majoritatea pensiilor pentru cei care munceau aveau forma rentei pe viață, fie printr-o investiție directă, cumpărare de acțiuni sau obligațiuni etc., fie prin plasarea într-o bancă. Aceasta din urmă oferea o dobândă mai mică decât cea din investițiile directe, dar oferea și asigurări puternice. Falimentul băncilor era mult mai rar decât al întreprinderilor, minelor etc., astfel încât mulți alegeau asigurările și venitul mai mic. Trebuie subliniat că în acele vremuri era de neînchipuit ca o bancă să ofere o dobândă egală sau mai mică decât inflația. Băncile care au procedat astfel au ajuns la faliment – oamenii preferau să retragă banii și să îi investească în alte bănci, mai profitabile, sau direct în aur, argint, platină, pietre prețioase ori chiar bunuri imobiliare.
Exista și o situație inițial specială, rară, numită rentă viageră: era o rentă pe viață ce nu putea fi transmisă urmașilor. Ea apărea fie în situații speciale (de pildă, ca recompensă a unei firme sau a statului pentru anumite servicii, acțiuni excepționale etc.); fie ca parte a unui contract ca cele de mai sus, în care se oferea un venit mai mare în schimbul blocării transferului fondului către urmași. Bineînțeles, au fost tot mai multe cazuri în care s-a profitat de neștiința cetățenilor ca să fie făcuți să semneze contracte pentru rente viagere în condiții dezavantajoase. Practică generalizată (după cum se vede și astăzi) de către stat. Dar să revenim!
Deoarece numărul celor care doreau o rentă pe viață creștea mereu, statul a devenit interesat de afacere. „Băncile naționale” (adeseori particulare și chiar străine) au preluat sistemul: o parte din banii luați cu forța de stat (impozite) se trimiteau spre așa-zisul „fond de pensii”. Acesta trebuia să investească banii în felurite afaceri de stat – monopoluri de stat, afacerile „băncii naționale” etc. – și câștigul (profitul net) era împărțit între stat și contribuabil. Se mărea, astfel, suma aflată în contul persoanei; care putea să beneficieze mai apoi de sumă ori de venitul produs de aceasta (venit numit pensie).
Ca în majoritatea ”contractelor” dintre statul de stânga (adică orice stat „modern”) și „cetățean”, pas cu pas orice negociere a fost eliminată. Pensia a devenit o obligație, cetățeanul fiind silit să plătească pentru ea statul în condițiile impuse de acestaSuma nu mai putea fi retrasă, se plătea doar renta, după un sistem impus de stat, fără ca cetățeanul să poată negocia ceva. Iar urmașii, dacă primeau ceva, era doar o fărâmă din fond sau din venitul ce li s-ar fi cuvenit după dreptate. Dar să nu anticipăm, ci să venim la principala problemă pe care o cercetăm astăzi!

Sunt de observat o serie de elemente fundamentale pentru pensiile celor care muncesc:
– o parte din venit nu este cheltuită, ci intră într-un fond de investiții; astăzi, de obicei, numit fond de pensii;
– cei care dețin acest fond îl folosesc pentru felurite afaceri (cu o marjă de câștig aflat de obicei între 200 și 30% pe an);
– o parte din profitul obținut de administratorii fondului devine venit pentru investitor;
– acest venit se acumulează [se cumula!] la fond și îi creștea masa, implicit venitul adus prin folosirea fondului;
– creșterea fondului se producea și prin contribuția lunară a cetățeanului;
– la termenul scadent se aplicau de obicei trei variante, de multe ori deja alese prin contractul inițial – retragerea integrală a capitalului, retragerea capitalului într-un număr (fix) de rate sau, respectiv, păstrarea capitalului la administrator și ridicarea venitului produs mai departe de fond (rentă sau pensie);
– în al doilea caz, al retragerii integrale, dacă investitorul murea înainte de retragerea ultimei rate fondul rămas revenea, logic, moștenitorilor;
– în al treilea caz, al ridicării venitului produs de fond, dacă investitorul murea, renta sau pensia revenea urmașilor; cu excepția cazului în care aceștia retrăgeau capitalul sau, respectiv, erau furați de administrator;
– dacă posesorul fondului murise, iar contractul nu prevedea deja forma de beneficiu (retragere integrală, retragere în rate sau renta/pensia), urmașii hotărau varianta dorită; cu excepția cazului în care erau furați de administrator.

Pe scurt, fondul de pensii al statului nu a fost niciodată susținut de impozitele celor care lucrau. El era creat de cei care lucraseră și plătiseră pentru el. Acest fond, acumulat, era folosit pentru investiții de stat ȘI garantat de stat!

Ca urmare, în clipa în care statul vine și spune „nu mai sunt bani pentru pensii”, înseamnă că statul a furat fondul de pensii.
NU este adevărat că fondul de pensii depinde de cei care plătesc astăzi impozite DECÂT dacă statul
– a furat fondul de pensii ȘI
– NU VREA să pună înapoi ce a furat, deși a garantat siguranța banilor depuși, a rentei/pensiei ce trebuie să rezulte din ei etc.

Iar la moartea fiecărui contribuabil, statul îi jefuiește urmașii de moștenirea cuvenită.

Atât.
Restul este manipulare murdară (oricât ar fi de învăluită în pseudo-demonstrații).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă

Istoria făcută de Ţăran

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranulde râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţiţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un loc şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă