Etichetă: liber

Tine minte! „Dacă te vaccinezi nu te îmbolnăvesti”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ține minte! „Dacă te vaccinezi nu te îmbolnăvești”

Cine uită istoria o va repeta în tot ce are mai rău

Astăzi, când tot mai multe dintre minciunile Plandemiei sunt recunoscute public, nimeni nu este de vină.
Statul NeoComunist nu știe cine a ținut oamenii în casă, deși nu ajuta cu nimic; nu știe cine i-a silit să își pună măști, care au făcut mult rău și niciun bine; nu știe cine a născocit așa-zisele „distanțe de siguranță” absolut patologice; nu știe cine a împins oamenii în țarcuri, ca pe vite; nu știe cine este de vină pentru oamenii bătuți pe stradă de polițiști și/sau jandarmi „pentru că încălcau carantina” etc., etc.

Dar noi ținem minte!
Căci numai cel care ține minte poate învăța și poate să fie liber!

Și unul dintre lucrurile „uitate” este că s-a pretins, oficial și răspicat, repetat până la nebunie, că

Dacă te vaccinezi (anti-covid) nu te îmbolnăvești (cu covid).

Acum, dintr-o dată, „nu s-a spus așa ceva”, ba „s-a înțeles greșit de (proștii de) cetățeni”.
Doar că,

  • Joe Biden (zis Joke Biden), așa-zisul „Președinte” al SUA, a declarat pe 21 Iulie 2021, fiind transmis pe CNN (zis ”Communist News Network”) că „Nu vei lua covid dacă ești vaccinat.”
  • Dr. Rochelle Walensky, directorul CDC, SUA, a declarat pe 28 Martie 2021, fiind transmis pe MSNBC (alt post comunistoid), că „Persoanele vaccinate nu poartă virusul… nu se îmbolnăvesc.”
  • Dr. Anthony Fauci, cu o tonă de funcții în „combaterea covid” (al cărui autor cel puțin moral este), spunea, oficial, pe 17 Mai 2021, în transmisiunile aceluiași MSNBC, „Dacă oamenii sunt vaccinați se pot simți în siguranță pentru că nu se vor infecta.”
  • Dr. Anthony Fauci, în aceeași declarație, spunea și că „vaccinurile” anti-covid „Sunt foarte, foarte bune împotriva variantelor.”

Pentru a nu cădea pradă manipulărilor mass-mediei, guvernului sau altor instituții de stat, este nevoie să ținem minte.
Trebuie să ținem minte cât de corupți s-au dovedit și cei din mass-media, și cei din conducerea statului zis român.
Trebuie să ținem minte cât de incompetenți s-au dovedit (și se dovedesc).
Dar, mai ales, trebuie să ținem minte cât ne-au mințit și ne mint!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rostul Româncei pentru libertatea Neamului Românesc. O consemnare a lui Iorga

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

A fost un timp in Tara-Românească când mai toți țăranii din șes erau șerbi, dar femeile lor erau toate libere.
Niciodată nu se întâlnește într-o vânzare de moșie însemnat, pe lângă numele pecetluit de robie al bărbatului, și numele, care niciodată, nu trebuia să fie umbrit de bănuiala robiei, al femeii. Așa încât robul creștea sub ochii unei femei libere și în sufletul lui nu pierea niciodată simțul libertății.

(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români)

Suferințele AUR, Constituția României și visul libertății de gândire și exprimare

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Comunismul muncește și luptă de câteva secole spre a construi omul nou.

Printre altele, acest om nou este caracterizat prin ura față de cei care sunt altfel, care gândesc altfel. Totul în numele toleranței! (Așa cum nesfârșita incitare de și la violență armată a Comuniștilor se numea „luptă pentru pace”!)

Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu Partidul AUR, aflat sub prigoana directă a clasei politice pe motiv de exprimare liberă, este o demonstrație perfectă a Comunismului instituționalizat!

Constituția României pretinde că

România este patria comună a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială. (Art. 4, pct. (2))

de asemenea, pretinde că

Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertaea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (Art. 29, pct. (1))

și că

Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. (Art. 29, pct. (2))

mai pretinde Constituția României și că

Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. (Art. 30, pct. (1))

Cenzura de orice fel este interzisă. (Art. 30, pct. (2))

Dar, chiar Constituția României limitează (violează, am putea spune) aceste drepturi „inviolabile”, tot în Art. 30, la punctele (6) și (7), introducând cenzura, astfel

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

În Ferma animalelor, creația lui Orwell, Comuniștii – simbolizați prin noua conducere a fermei – adaugă la principiul

Toate animalele sunt egale

o mică precizare

dar unele animale sunt mai egale decât altele.

Ceea ce au făcut Năstase, Iorgovan și ceilalți autori comuniști ai Constituției prin precizările de la punctele (6) și (7) ale Articolului 30.

Ce înseamnă demnitatea persoanei, menționată în pct. (6) al Art. 30?

Ce vrea legiuitorul!

Ce înseamnă onoarea persoanei, menționată în pct. (6) al Art. 30 al Constituției României?

Ce vrea legiuitorul!

Ce înseamnă prejudicierea vieții particulare, menționată în același loc?

Ce vrea legiuitorul!

Ce înseamnă dreptul la propria imagine, tot de acolo?

Ce vrea legiuitorul!

Altfel spus, într-un singur punct din Articolul 30 părinții Constituției dau legiuitorului patru instrumente prin care să anuleze „inviolabilitatea libertății de exprimare” din pct. (1) al aceluiași articol! Patru, nu unul singur!

La fel putem atrage atenția asupra întrebării esențiale ce înseamnă? pentru termeni esențiali de la pct. (7)!

Este critica răspândirii perversiunilor în România o „defăimare a țării”?

Este critica corupției instituționale, a prezenței masive a infractorilor în Parlament și Guvern, sau a slugărniciei politicienilor față de străini „defăimări ale țării”?

Este un eventual îndemn la război pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate, sau pentru apărarea Românilor persecutați de alte țări, un „îndemn la război de agresiune”?

Este critica față de abuzurile unor organizații etnice, sau cu tentă etnică, „îndemn la ură națională” sau „incitare la discriminare”?

La toate aceste întrebări – și multe altele identice – există un singur răspuns:

Cum vrea cheful legiuitorului.

Legiuitor care poate să fie Parlamentul – da, cel dominat de corupție –, Guvernul – cel pe care imensa majoritate a populației îl socotește un jeg –, Arafat sau alt individ ce controlează politicul.

Pe scurt, însăși Constituția României deschide larg numeroase porți pentru ca dreptul la gândire, la opinie, la credință și la exprimare să fie sugrumat de clasa politică.

Ceea ce așteptăm de la o adevărată opoziție care ar ajunge la putere este în primul rând revizuirea Constituției pentru ca libertatea gândirii, libertatea cuvântului, libertatea de conștiință, libertatea de exprimare să fie reale. Adică într-adevăr inviolabile.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Manipulări COVID-19

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Există o avalanşă de manipulări făcute de mass-media în această perioadă. Unele dintre ele sunt într-o asemenea măsură similare, încât mulţi se întreabă, pe drept cuvânt, dacă sunt coordonate. Pentru că, după cum am mai arătat, se fac afaceri mari, chiar uriaşe, în această vreme de spaimă.
Voi arăta acum câteva dintre aceste manipulări. Toate având rostul de a îngrozi cititorii, de a împrăştia panică sau de a impune prin panică anumite afaceri. Acţiune pur şi simplu criminală.

1. În Revista Euractiv, de limbă engleză, apare un articol „Romanian’s government bans food consumption in restaurants as confirmed cases rise to 277” semnat sub numele Bogdan Neagu [textul în engleză reproduce exact textul citat]. Articolul, teoretic referitor la 18 Martie dar „continuously updated” (actualizat continuu) începe cu un sumar cu litere groase, care ar fi, într-un fel, esenţa (şi temelia) materialului:

„On Saturday (21 March), the number of cases reached 367 with 14 persons in intensive care units, and 3 severely ill, public health authorities said. More than 4,200 people are in quarantine, while almost 55,200 are under monitoring in self-isolation.„

Trebuie observat aici că autorul sau editorul, din pricini tainice, ascunde publicului faptul că peste 60 de persoane au fost vindecate de COVID-19 în urma tratamentului administrat de medicii români! (Conform Ministerului de Interne al României!) Un fleac, nu-i aşa?
De asemenea, autorul ascunde faptul că tratamente pentru COVID-19 au fost anunţate oficial de medicii francezi şi de Guvernul Chinez. Şi tratamentul găsit de francezi a fost confirmat oficial de Statele Unite ale Americii. Un fleac, nu-i aşa?
Textul, în forma originală, este pe cât de sumbru poate să fie. Nu lasă să se vadă nicio speranţă, subliniază cazurile grave şi ignoră total vindecările şi apariţia tratamentului.
Aceasta se numeşte manipulare.

2. Chiar astăzi Mediafax a publicat un articol intitulat „Primul deces din cauza COVID-19 pe teritoriul României” (semnat cu numele Cosmin Pirv). Titlul este o manipulare tipică, deoarece textul arată (corect!) că este vorba despre un om bolnav de cancer în fază terminală! Altfel spus, este iresponsabil să pretinzi că a murit „din cauza COVID-19” în condiţiile în care omul era pe marginea morţii de multă vreme.
Adică este o manipulare a informaţiei spre a provoca panică.

3. O formă ceva mai moderată a acestei manipulări apare în pagina dedicată epidemiei COVID-19 de Digi24. Aceasta are corectitudinea să informeze asupra cazurilor de vindecare (64 la ora publicării articolului). Dar cade şi ea în capcana spectaculosului şi declară că „Două persoane care aveau şi alte afecţiuni grave au murit din cauza COVID-19„. Obervaţi cum sursa de comunicare, adică Grupul de Comunicare Strategică şi Ministerul de Interne al României NU spune că cei doi ar fi murit „din cauza COVID-19”! Spune doar că aceştia erau şi purtători de (infectaţi cu) „noul tip de coronavirus”.
Ca urmare, conform regulilor de etică jurnalistică, pentru a face o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să se indice măcar o sursă autorizată care să o confirme. Nu există aşa ceva în materialul prezentat de Digi24.
Textul oficial spune

„Astăzi, 22 martie, au fost înregistrate primele 2 decese pe teritoriul României ale unor pacienţi infectaţi cu noul tip de coronavirus. Este vorba despre pacientul în vârstă de 67 de ani confirmat cu COVID-19 pe 18.03.2020 la UPU din cadrul Spitalului Filiași și transferat în aceeași dată la SCBI Craiova, pacientul avea afecțiuni preexistente foarte grave, patologie neoplazică în stadiu terminal (cancer). Al doilea pacient, în vârstă de 74 de ani era internat la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. Victor Babeş – București, transferat de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, având o boală cronică preexistentă pentru care se afla în programul de dializă.„

Altfel spus, specialiştii confirmă că cei doi oameni, bolnavi extrem de grav, gata să moară în orice clipă, aveau şi COVID-19. Nu că această gripă ar fi fost cauza morţii!
Deci, ştiinţific, nimeni nu poate pretinde că cei doi pacienţi ar fi murit – Dumnezeu să îi odihnească! – din cauza COVID-19. Dar pentru impact mediatic, se trece peste.
Tot manipulare.

4. Un deputat PNL de excepţie – în sens negativ –, susţinător al ISIS până la nivelul de a cere ruperea relaţiilor României cu Siria, iniţiator şi susţinător al legilor de cenzură a gândirii şi exprimării, vine acum cu o nouă propagandă nazist-stalinistă.
Cititorii sunt rugaţi întâi să îşi amintească de faptul că şi Hitler şi Stalin îşi închipuiau că au stăpânire asupra cetăţenilor până la cel mai intim nivel. Inclusiv putând să le impună tratamente medicale, chiar şi experimentale.
Desigur, nu exista o justificare morală, etică, juridică şi cu atât mai puţin medicală pentru această purtare. Dar dacă „Partidul cere”, „prostimea trebuie să se supună”.  Cei care se opun sunt „răi”, „inculţi”, „retrograzi”, „duşmanii progresului”, „duşmanii umanităţii” etc. Şi trebuie zdrobiţi de „unitatea poporului” „în jurul conducătorilor iubiţi”, „pentru progres”, „pentru viitorul luminos” etc. Chiar dacă acest „progres” ori „viitor luminos” înseamnă de fapt o lume de sclavi (Orwell, 1984 !) Pentru că, dincolo de toate pretenţiile de libertate, regimurile de stânga sunt cele mai dictatoriale regimuri din toată istoria modernă şi contemporană.
Ca urmare, şi insul în speţă, deşi teoretic a jurat să apere Constituţia României şi Drepturile Omului, vine cu un articol furibund – din păcate, chiar pe Digi24 – şi cere „vaccinarea obligatorie”.
Articolul este tipic propagandei comuniste sau naziste. Înfierează cu mânie de politruc pe cei care ar îndrăzni să aibă alte păreri decât el, face miştouri de şanţ, se înfierbântă de înălţătoare grijă pentru omenire şi viitorul strălucit care urmează dacă se impune renunţarea la libertate şi vaccinarea obligatorie. Şi, desigur, descrie măsurile impuse de sus ca fiind o renunţare „voluntară” a poporului la drepturile sale… cu toate că nu a existat nicio consultare populară pe temă! Aşa cum nu vrea consultare populară nici pe tema vaccinării obligatorii.
În cele peste 390 de cuvinte sau peste 2390 de caractere ale textului (incluzând titlul), autorul nu dă nici măcar un argument ştiinţific. Nici măcar unul! Textul este exclusiv o declamaţie emoţional-manipulatorie, un angajament la lupta de clasă împotriva celor care nu acceptă vaccinarea obligatorie. Vom explica mai jos care este situaţia vaccinurilor din punct de vedere ştiinţific, astfel încât să devină şi mai limpede manipularea nazist-comunistă a deputatului PNL care sprijină terorismul islamic.

Vaccinurile şi serurile sunt adeseori confundate şi unite sub cuvântul „vaccin”, deoarece amândouă presupun injectarea (care, după caz, poate să fie subcutanată, intramusculară sau intravenoasă).
Deosebirea dintre ele constă în faptul că vaccinurile propriu-zise au ca scop imunizarea celui vaccinat împotriva agenţilor patogeni sau otrăvuri, în vreme ce serurile transferă prin injectare „instrumentele de luptă” împotriva unor agenţi patogeni sau otrăvuri.
De pildă, „vaccinul anti-venin” (de cobră, şarpe cu clopoţei, viperă etc.) nu este de fapt un vaccin, ci un ser. Vaccinul se face unor animale – precum caii –, folosindu-se doze extrem de diluate de venin, care sunt crescute încetul cu încetul până la dozele letale. Odată ce a fost imunizată vietatea se face o extragere a serului din sângele respectiv. Serul injectat luptă împotriva veninului din organismul omului, salvându-l.
Similar există vaccinuri şi seruri şi pentru prevenirea sau tratarea infecţiilor (bolilor produse de agenţi patogeni).
Pentru cititorul care este şocat de aceste informaţii, un mic ajutor:

„SER, seruri, s. n. Partea lichidă a sângelui. ♦ Lichid extras din sânge sau preparat pe cale artificială care conține un anumit anticorp sau o secreție glandulară și este folosit în scopuri terapeutice. [s.n.] Ser sangvin = plasmă sangvină din care s-a extras fibrinogenul. Ser imun = ser sangvin provenit de la un animal vaccinat care, introdus în organism, conferă o imunitate pasivă. Ser fiziologic = soluție salină foarte diluată, apropiată de compoziția serului sangvin, folosită pentru a înlocui pierderile mari de lichide sau de sânge în diferite boli, pentru dizolvarea unor antibiotice etc. – Din fr. serum, lat. serum.” (Cf. DEX 2009; a se vedea şi site-ul esenţial pentru limba română dexonline.ro)

Dincolo de mica lămurire privind vaccinurile şi serurile, mă întorc la exemplul dat cu serul anti-venin. Este un ser esenţial pentru salvarea a nenumărate vieţi omeneşti în întreaga lume. Chiar şi în Europa, unde viperele au fost aproape exterminate, au fost – şi mai sunt – cazuri de muşcături şi, respectiv, de oameni salvaţi prin serul anti-viperin. Însă cu excepţia continentului îngheţat pe toate celelalte continente există mult mai multe cazuri (a se vedea teribila statistică prezentată aici!). Peste 5.000.000 de oameni (da, peste cinci milioane!) sunt muşcaţi anual! În ultimii zece ani cca. 60.000.000 (şaizeci de milioane) de oameni au suferit asemenea atacuri. În medie peste 100.000 (o sută de mii) de oameni mor anual din pricina muşcăturilor şerpilor veninoşi. Adică mult peste un milion de oameni au murit din această cauză în ultimul deceniu!
Cumplit, nu-i aşa?

În tot acest flagel care bântuie Omenirea, serurile sunt un mare ajutor… dar cu limitele sale. Şi cea mai dureroasă limită nu este, cum s-ar crede, cantitatea insuficientă, accesul greu la seruri etc. Nici măcar faptul că pentru unele veninuri nu se pot realiza seruri.
Cea mai dureroasă limită este alergia. Da, alergia. Imensa majoritate a celor injectaţi cu ser în urma unei muşcături de şarpe veninos scapă cu viaţă. Dar capătă alergie faţă de ser! Ca urmare, la următoarea muşcătură serul nu îi mai poate ajuta deloc. Şi cum foarte mulţi locuiesc în zone bântuite de şerpi veninoşi…
Şi atunci, de ce nu sunt vaccinaţi? De ce nu sunt imunizaţi treptat împotriva vaccinurilor, aşa cum se face cu animalele pentru obţinerea serului? Doar este un flagel cumplit, mai grav decât COVID-19!
Pentru că nu se poate! 
Şi nu este vorba doar despre faptul că imunizarea cere mult timp. Este vorba despre faptul că unii nu suportă nici cantităţi mici de venin. Sau dezvoltă alergii (mult) înainte de a se ajunge la doza care ar fi fost letală în mod natural. Altfel spus, există o şansă mare ca vaccinarea de acest fel să îi omoare sau să îi schilodească. Şi există şi multe alte complicaţii medicale ce pot fi provocate astfel…
Ca urmare, nu se practică vaccinarea oamenilor pentru imunizarea la veninuri de şarpe sau scorpion sau păianjen. Pentru că folosirea serului garantează o rată de supravieţuire mult superioară.

Am dat acest exemplu pentru ca oricare cititor să poată înţelege: vaccinarea poate fi bună sau poate fi rea în funcţie de o serie de factori complecşi; injectarea serurilor poate fi bună sau poate fi rea în funcţie de o serie de factori complecşi. La fel este pentru toate vaccinurile şi, de fapt, pentru toate tratamentele medicale! 

Trebuie subliniat un fapt esenţial: în medicină nu există panaceu. În medicină nu există un leac, un tratament, oricare ar fi el, „universal valabil”.
Totdeauna medicul trebuie să se uite bine la pacient, la istoricul lui şi al familiei lui, şi să cântărească foarte bine ce tratament poate fi aplicat. Şi, chiar şi aşa, se întâmplă ca anumiţi factori să nu fie descoperiţi.

Un fapt concret şi dureros, trecut sistematic sub tăcere de surse lipsite de obiectivitate, este acela al nenumăratelor morţi din Italia dintre cei vaccinaţi antigripal. Acest fapt, deşi prezent în rapoartele medicale oficiale, este ocultat şi de mass-media şi de politicieni şi de „medicii de serviciu” ai politicienilor. Dar de ce au avut loc aceste morţi printre cei vaccinaţi antigripal? Să vedem problema!

Reglementările clare şi certe, verificate de-a lungul a peste un secol, cer ca un vaccin – vă amintiţi? cel care produce imunizarea organismului la un agent vătămător! – să fie administrat la cel puţin 30 de zile de orice alt vaccin, sau de orice altă boală (mai ales infecţioasă).
De ce?
Pentru că la fiecare vaccin organismul reacţionează ca faţă de o îmbolnăvire. Consumă foarte multă energie, ca şi când s-ar lupta cu o boală (otrăvire) adevărată. Dacă în timpul acestui război mai intervin şi alţi duşmani – de această dată activi – situaţia devine foarte gravă. Există foarte mari şanse ca organismul să rămână concentrat pe duşmanul iniţial (simulat prin vaccin) şi să lupte foarte slab sau de loc împotriva celui nou. De asemenea se poate ca organismul să fie epuizat de prima luptă şi să nu poată arunca în luptă noi resurse.
Dacă la această situaţie se adaugă şi alte boli sau comorbidităţi, vaccinul administrat greşit devine criminal.

Vaccinările anti-gripale se fac împotriva câtorva tulpini de viruşi gripali; cele bănuite a urma să se răspândească mult în sezonul care urmează (toamnă sau primăvară). Dacă previziunea e corectă şi vaccinul este administrat corect, cel vaccinat va trece prin sezon fără să facă gripă. Dacă previziunea este greşită (sau vaccinul este administrat greşit) cel vaccinat va fi mult mai vulnerabil în faţa gripei decât cei nevaccinaţi.
Acest ultim fenomen s-a manifestat şi în Italia, unde foarte mulţi bătrâni vaccinaţi împotriva gripei comune au căzut victimă gripei COVID-19.
Ceea ce arată că nu orice vaccin este bun în orice situaţie. Altfel spus, că vaccinarea obligatorie şi „în orb”, aşa cum o doresc unii, duce la consecinţe extrem de grave.
(A se vedea şi prevenţia făcută de Britanici pentru cei care s-au vaccinat antigripal!)

Un aspect pe care l-am amintit şi care trebuie ţinut minte este acela al administrării corecte a vaccinului.
Ce înseamnă acest lucru?
Înseamnă ca
– vaccinul să fie necesar (vaccinare inutilă = medicamente luate fără motiv = înrăutăţirea stării de sănătate)
– persoana „de vaccinat” să poată primi un asemenea vaccin (să nu aibă alergii, să nu aibă alte infecţii, să nu fi fost vaccinată recent etc.)
– persoana „de vaccinat” să fie corect şi deplin informată asupra necesităţii vaccinului, regulilor de urmat (pre- şi post- vaccin) şi să îşi dea consimţământul liber şi informat pentru tratament
– vaccinul să fie de calitate (în Republica România de mai multe ori „iubiţii conducători” au adus şi împrăştiat în sistemul de sănătate vaccinuri de proastă calitate)
– vaccinul să fie păstrat bine şi administrat înainte de expirare (în Republica România de mai multe ori au existat cazuri de proastă păstrare a vaccinurilor şi de administrare a unor vaccinuri expirate sau în curs de expirare – primul meu copil era să moară de la un asemenea vaccin, şase luni s-au luptat medicii să o salveze…)
– să fie urmărită cu grijă starea pacientului post-vaccinare (în Republica România acesta este un vis pe care doar cei foarte bogaţi şi-l pot împlini, la clinicile particulare)

Trebuie subliniat aici că vaccinurile şi serurile sunt acte medicale invazive, prin care se introduc brutal în trupul pacientului substanţe care îi pot schimba în bine sau în rău întreaga viaţă. Ca urmare administrarea lor este un act medical ce necesită o deplină probitate medicală. Care include, fireşte, şi consimţământul informat, anticipat şi liber (FPIC).

Vaccinarea obligatorie constituie, prin urmare, un act profund abuziv, care batjocoreşte etica medicală şi libertatea persoanei. Este ca şi când cineva ar impune ca obligatorii operaţiile de apendicită, sinuzită, deviaţie de sept etc. pentru persoanele sănătoase. Fără ca, desigur, să îşi asume răspunderea pentru urmările negative provocate unor pacienţi.

În sfârşit, mai aduc aminte şi de faptul că pentru calitatea actului medical public – oricare ar fi acest act medical – este nevoie ca sistemul de stat să fie de calitate. Dacă există corupţie, actul medical este afectat. De pildă, în loc de dezinfectanţi de calitate ajung în spitale, clinici şi cabinete medicale, prin corupţie, dezinfectanţi de proastă calitate. În loc de vaccinuri bune ajung în sistem vaccinuri de proastă calitate, în curs de expirare etc. În loc de paturi bune în spitale sunt paturi vechi, de proastă calitate. Etc. Asta se întâmplă într-un sistem corupt. Şi dacă acest sistem corupt îţi impune tratamente medicale, acestea vor fi, de asemenea, de proastă calitate. Făcând extrem de mult rău.

Ca urmare, feriţi-vă de toate manipulările.
Feriţi-vă de manipulările panicarde, care încearcă să speculeze temerile oamenilor.
Feriţi-vă şi de manipulările nazisto-bolşevice, prin care se pretinde că impunerea unui act medical este o cerinţă de partid cu valoare absolută, sau că prin tratamentul x Omenirea este salvată şi lansată către un viitor luminos. Sunt doar mijloace prin care se lansează afaceri uriaşe, în care se vând felurite tratamente fie inutile, fie unor oameni care nu au nevoie de ele (sau chiar nu au voie să le ia). Puţin în alt domeniu, dar cu o masivă implicare medicală ne-etică şi imorală, este cazul DDT-ului, „praful universal” ce era „garantat nevătămător pentru oameni” şi care a produs milioane de malformaţii.
Discernământul rămâne virtutea supremă. 

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am fost întrebat de ce uneori spun articol semnat, scris ori apărut „sub numele X”. Răspunsul este că atunci când nu cunosc sigur dacă este un autor real sau un pseudonim prefer această formulare.

P.P.S. La cererea cititorilor am mai adăugat unele legături (link-uri) către surse in Italia şi Marea Britanie. Poate explic altădată ce este FPIC pe larg, pe scurt este exact consimţământul liber (free), anticipat (prior) şi informat.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Predestinare şi liber arbitru în mistica populară românească (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Acest material a fost realizat ca parte a tezei doctorale în cadrul oferit de Academia Română – Institutul de Etnologie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. O primă formă a fost publicată în Revista „Vatra Veche”, 2011.
Autor: Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

 

I. Mistica, între convențional și teologic – definiri și delimitări

 

 

Cuvântul mistică a avut, cel puțin la români, o soartă ciudată. El a trecut de la interesul pe care l-a stârnit în perioada interbelică la interdicția comunistă și apoi la folosirea extensivă și, de multe ori, improprie, după 1989. Acest lucru a accentuat subiectivitatea pozițiilor față de un cuvânt oricum disputat în el însuși.

Nu este totuși locul și nu își are aici rostul o aplecare asupra numeroaselor discuții și interpretări ale acestui cuvânt în diferite domenii. Încercăm să ne concentrăm în introducerea de față asupra sensurilor misticii în teritoriul comunicării convenționale, comune, întrucât acestea sunt sensuri ce apar și în textele folcloristice. Vom observa apoi poziția teologiei ortodoxe asupra termenului și conceptelor conexe, spre a putea determina câmpul comun și zonele de divergență. În fine, va fi necesară o anume definire și delimitare, pentru a putea da un sens căutării noastre și a putea folosi termenul de mistică într-un sens limpede, neechivoc.

 

Vom porni în demersul nostru de la probabil cel mai comun instrument lexical, celebrul Dicționar Explicativ al Limbii Române (DEX). În ediția din 1996, la p. 640, se oferă câteva definiții folositoare ale termenilor mistic(ă) și misticism.

MISTIC, -Ă, mistici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care aparține misticismului, care se referă la misticism; care vădește misticism. 2. S.m. și f. Adept al misticismului. 3. Adj. Care are un înțeles ascuns; care rămâne neînțeles; inexplicabil pe cale rațională; secret, tainic. ◊ Testament mistic = testament secret. 4. Totalitatea orientărilor și practicilor propagate de misticism sau de o doctrină mistică (1); p. ext. misticism. – Din fr. mystique.

MISTICISM s.n. Credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forțe (prin revelație, intuiție, extaz); misticitate. ♦ Stare de spirit specifică misticului (2). – Din fr. mysticisme.

Observăm în aceste definiții patru aspecte fundamentale pentru definirea termenului de mistică: ascunsul (numit și secret sau tainic), inexplicabilul sau neînțelesul, supranaturalul și respectiv comunicarea cu acesta (pe căi non-raționale).

Înainte de a trece mai departe, trebuie să observăm însă o conexiune importantă pentru procesul de alterare și subiectivizare a termenului mistic. Este vorba de legăturile stabilite între acesta și termenul de mistificare (prezent în DEX, alături de a mistifica, mistificator etc, la aceeași pagină). Fără a discuta proveniența lor, subliniem că, la nivel subconștient, această conexiune se manifestă frecvent, existând o tendință evidentă, mai ales în mediile supuse unei anumite influențe culturale agnostice, de a trata mistica și misticismul, aprioric, drept mistificare. O asemenea tendință este nu doar nepotrivită principial, dar și eminamente greșită din punct de vedere științific. Iar pentru discipline ca antropologia, etnologia sau folcloristica ea poate însemna o barieră de netrecut în încercarea de a înțelege o serie întreagă de culturi și fenomene culturale bazate pe mistică și misticism[1].

Trecând peste acest aspect, necesar pentru a putea privi obiectiv tema cercetării noastre, revenim la cele patru aspecte definitorii conceptului de mistic: ascunsul, inexplicabilul sau neînțelesul, supranaturalul și comunicarea specială cu acesta.

 

Existența supranaturalului este postulată de nenumărate culturi, religii și curente de gândire. Prezența sa ca transcendent, ca depășire a cercului lumii „obișnuite”, cognoscibilă prin simțuri și rațiune, este, desigur, incognoscibilă prin intermediul simțurilor și rațiunilor evident subsumate naturalului. De aici derivă în mod firesc și necesitatea unei comunicări de tip special, care să facă legătura între comun și transcendent. Există, prin urmare, anumite forme ale misticii în toate religiile și culturile. Acest fapt are și o consecință negativă în planul cercetării: pericolul confuziei. Vom detalia.

 Marele gânditor Constantin Noica a încercat a da românilor esența lucrării sale Contribuții la istoria vieții spirituale românești, sub forma volumului de mici dimensiuni Pagini despre sufletul românesc[2]. Lucrarea, de mare interes, porneşte cu eseul Ce e etern și ce e istoric în cultura românească[3]. Ori, ca argument al pericolului uriaș al confuziei, încă din titlu apare o problemă fundamentală: Constantin Noica pune aprioric eternul în opoziție cu istoricul. Dar o atare poziție este pur personală! Chiar împărtășită și de un grup mai larg sau mai restrâns, ea nu încetează a fi un caz particular! Marele filozof nu observă acest lucru și își începe argumentația de la un postulat care ar fi trebuit întâi dovedit. Mai trist este că însuși autorul constată, atunci când vorbește despre domnitorul și filosoful Neagoe Basarab, referitor la problema contradicției dintre istoric și etern, că, de fapt, „problema e a noastră, nu e a lui Neagoe. El nu simte conflictul, și totul sfârșește la el pe dimensiunea eternității” [Noica, 1991:15]. Care e tristeţea? Faptul că marele gânditor, deși notează contradicția dintre opinia lui și poziția lui Neagoe Basarab, nu își pune problema existenței reale a conflictului! El îl consideră ca un adevăr absolut – am observat, postulat aprioric – fără a observa că acest conflict este de fapt un dat cultural. Ori dacă acest conflict există în cultura de care Constantin Noica aparține, nu e obligatoriu să existe și în alte culturi. Filosoful ar fi trebuit întâi să cerceteze ce înseamnă etern și respectiv istoric în cultura veche românească și abia apoi să pornească sistematizarea acesteia din perspectiva celor doi termeni.

O altă eroare a aceleiași lucrări apare din interpretarea aproape strict filosofică a unui text… teologic. Textul este de asemenea semnificativ atât pentru capitolul de faţă, cât și pentru lucrarea noastră în general, după cum vom vedea.

„La început totul este tăcere. Așa pornește orice tehnică de viață spirituală, fie că e religioasă ori filozofică. Cuvântul de suprafață trebuie să se stingă, spre a lăsa loc glasului adânc al esențelor. Dar nu numai gândului propriu trebuie să-i curmăm firul spre a ne adânci mai bine în noi înșine: și lumea trebuie oprită, în mersul ei amăgitor. De aici, a doua treaptă: „tăcerea face oprire”. Așa procedează, iarăși, toate tehnicile spirituale, toate metodele filozofice. Lumea trebuie pusă în paranteză. Nici cogitoul lui Descartes nu e posibil fără această interzicere a lumii, și nici metoda fenomenologică. E nevoie de o oprire, o reducere a lumii, de o εποχή. Primele trepte ale filozofării sunt, ca și asceza, negative. Ce se întâmplă însă de aici înainte? Tocmai în punctul acesta se poate marca deosebirea dintre o conștiință filozofică, orientată spre cunoaștere și acțiune, și una spirituală, orientată spre contemplație, spre eternitate, cum e conștiința românească din secolul al XVI-lea. Odată lumea oprită, se ivește obișnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în fața lui calea spre cunoaștere și acțiune. Așa fac toate filozofiile, chiar dacă nu recunosc fățiș că sunt idealiste, că pun în joc spiritul însuși. Ce se întâmplă însă în viziunea eternității de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoștință de sine și nu se așează în fața lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conștiința unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilință și plângere. Itinerariul e de aici înainte cu totul altul decât în primul caz. Lumea e refuzată și de astă dată, dar spiritul nu se găsește pe sine, și atunci ființa e cuprinsă de panica singurătății și a pierderii.”[4]

Textul, de altfel foarte bine scris, este un exemplu desăvârșit al erorii prin prejudecată. Autorul este un gânditor strălucit, dar aplică într-o cultură foarte bine închegată idei cu totul străine acesteia. Rezultatul este trist. Dincolo de iscusința peniței, analiza rămâne falsă. De ce afirmăm aceasta? Pentru că autorul folosește o serie de termeni fără acoperire în cultura pe care vrea să o analizeze și înfățişeze cititorului, ba chiar ajunge să descrie fenomene care nu există în respectiva cultură. De pildă, atunci când, vorbind despre oprire, autorul afirmă „în viziunea eternității de aici… spiritul nu apare”, marele filosof săvârșește o gravă eroare. Fie că privim spiritul ca rațiune sau νους, ori ca suflet sau πσιχή (prima fiind concepție apuseană iar a doua ortodoxă), oricum autorul se înșeală. În lipsa unei corecte informări teologice[5] Noica ajunge în opoziție cu adevărul. În mistica ortodoxă, oprirea sau, cu un termen mai des folosit, liniștirea, are ca scop tocmai cunoașterea adevărată, atât a sufletului cât și a tuturor lucrurilor. Și sufletul și rațiunea sau mintea apar în liniștire în dimensiunea și funcțiunea lor adevărată. Oprirea sau liniștirea împiedică mintea și sufletul să fie atrase în tot felul de direcții de către cele din afară, spre a se concentra asupra lor însele, ca printr-o adevărată cunoaștere proprie să se poată pune într-o relație corectă cu Dumnezeu și lumea. În fapt oprirea sau liniștirea sunt, în Ortodoxie, instrumentul prin care se obține începutul cunoașterii fundamentale a propriei persoane, incluzându-se aici și raporturile adevărate cu întreaga Existență. Această cunoaștere prin oprire[6], care dă omului dimensiunea păcatului și a nimicniciei, a neputinței și năzuințelor omenești nemărginite, această cunoaștere este cea care naște plânsul și umilința menționate de Neagoe Basarab și apoi frica. Nici vorbă aici de „refuzarea lumii” în felul presupus de Constantin Noica. Și, cu atât mai mult, nici vorbă de „panica singurătății și a pierderii”, concepte cu totul neortodoxe, adică total străine de cultura la care se presupune că s-ar referi. Chiar și deosebirea – de altminteri des întâlnită – între „filozofie” (de fapt, filozofia după gândirea greco-romană și apuseană în cazul lui Noica!) și respectiv „conștiința spirituală”, așa cum o vede Noica, nu există. Lăsăm la o parte că este absurd a presupune că într-o „conștiință spirituală” „spiritul nu apare”. Dar cunoașterea și acțiunea, pe care marele gânditor le atribuie doar filozofiei, sunt în fapt cu totul prezente în mistica ortodoxă, în acea cultură la care Noica încearcă a se raporta. Este drept, atât forma cât și poziția lor în cele două culturi sunt diferite. Dar diferența înseamnă existență, iar nu lipsă. O asemenea confuzie apare și în afirmația – șocantă pentru un teolog ortodox – „cugetul nu ia cunoștință de sine [când acesta e de fapt rostul liniștirii!!!] și nu se așează în fața lumii [de fapt tocmai asta face!], nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o”. Ultima afirmație din fraza citată este mai mult decât sugestivă pentru confuzia provocată de necunoașterea reală a culturii studiate. Din perspectivă filosofică, într-adevăr, cel ce înaintează pe calea descrisă de Neagoe Basarab nu „reface mai bine lumea”, așa cum își permit de multe ori filozofii (speculând cu imaginarul). Dar o refacere mai bine a lumii, ori mai bine spus o restaurare și sfințire a lumii este obligatoriu avută în vedere în procesul de devenire creștină! În această privință, se pot cita volume întregi; ne mulțumim însă cu doar câteva rânduri ale părintelui Dumitru Stăniloae, referitoare exact la problematica progresului lumii și a raportului dintre acesta și devenirea duhovnicească a omului:

„Se poate spune în general că progresul în umanitate, care e progresul în cea mai autentică raționalitate cunoscătoare, identic cu progresul în cunoașterea sensului existenței umane, se face odată cu progresul în cunoașterea autentică a raționalității sau a sensului naturii ca obiect al raționalității cunoscătoare a omului. Deci prin acesta [progresul în umanitate n.n.] se face cunoscut tot mai mult însuși sensul raționalității naturii.

Contingența raționalității naturii servește realizării omului, sau umanizării lui, dat fiind că umanizarea e legată de comuniunea tot mai adâncă între oameni. Contingența naturii este antropocentrică.

După credința noastră, se pare că toate aspectele lumii […] sunt menite să fie păstrate, sau armonizate într-un chip tot mai complex și mai cuprinzător, până la chipul atotcuprinzător la care va ajunge omul, în unirea lui cu Dumnezeu în infinit. Contribuțiile oamenilor duhovnicești, ale marilor creatori de artă, ale tuturor savanților și multe din experiențele și vederile juste ale popoarelor și indivizilor vor rămâne înscrise în acest chip final atotcuprinzător al realității și existenței umane, umplut în întregime de Dumnezeu cel infinit. Iar aceste chipuri, chemate să se concentreze într-unul singur de o indefinită complexitate, nu sunt numai actualizări ale potențelor date în lume și în spiritul uman, ci și trepte noi la care lumea se ridică [s.n.] printr-o transcendere, ajutată de transcendența divină”. [Stăniloae, 1996-1997: 249-250]

Iată că, departe de a refuza pur și simplu lumea, de a refuza a o vedea ori de a se feri de o eventuală îmbunătățire a ei, creștinismul ortodox include o legătură intimă între devenirea omului și cea a lumii, între ascensiunea (sau decăderea!) personală și ascensiunea (sau decăderea) lumii. De altfel acest lucru apare și în acele rezumate esențiale ale culturii populare care sunt proverbele: între omul sfințește locul și spurcă pământul pe care îl calcă sau pute pământul sub el se cuprinde toată scara devenirii sau decăderii omului, proces care, iată, după cultura profundă românească include obligatoriu și lumea.

Se poate observa astfel că textul citat de noi din Constantin Noica, o tentativă de analiză logică și filosofică a unui text teologic românesc vechi (ortodox), eșuează în demersul său. Așa cum am mai spus, repetăm, este un exemplu desăvârșit al erorii prin prejudecată. Din nefericire asemenea prejudecăți sau preconcepții sunt extrem de frecvente în cultura noastră livrescă[7]. Nu discutăm aici efectele asupra culturii și istoriei românești. Menționăm doar gravitatea acestei poziții, blocajul extraordinar pe care îl creează, faptul că prin ele se oprește orice încercare de cunoaștere adevărată a culturii profunde românești la forme poate chiar încântătoare, dar lipsite de substanță, străine propriului rost[8].

 

Sub amenințarea acestei neînțelegeri funciare stau și mistica ortodoxă și formele prezenței ei în gândirea și cultura profundă românească. Este necesar a sublinia aici că însuși conceptul de mistică, așa cum l-am definit inițial, nu este ortodox. Este neproductiv a vorbi aici despre „misticos”, despre rostul și traseul acestui cuvânt în teologia ortodoxă de limbă elină. Dar trebuie să arătăm faptul că acest concept, în forma sa convențională, este imposibil de folosit în Ortodoxie și în domeniul culturii profunde românești fără anumite precizări suplimentare[9].

Este de folos a menționa întâi faptul că pentru domeniul acoperit în mod obișnuit de mistică (în alte culturi) în teologia ortodoxă se folosesc alți termeni, cel mai potrivit fiind, în opinia noastră, cel de formare sau devenire duhovnicească. Aici sunt cuprinse nu doar ascunsul (tainicul), neînțelesul (supraraționalul), supranaturalul și comunicarea cu acesta, caracteristicile tipice ale misticii în mod convențional. Ca orice mistică particulară și mistica ortodoxă are un anumit specific. Acesta izvorăște din concepția ortodoxă asupra Existenței. Prin urmare, orice discuție asupra devenirii duhovnicești sau misticii ortodoxe include cunoașterea acestei concepții. Desigur, nu este aici locul prezentării ei. Acolo unde va fi necesar ne vom raporta la ea, pentru a putea atinge scopul studiului de față. Se cuvine însă a preciza măcar două elemente fundamentale al misticii ortodoxe, pe care le-am arătat de fapt atunci când am dat sinonimul considerat de noi cel mai potrivit: devenirea duhovnicească. Numele acestea conține cele două dimensiuni fundamentale ale misticii ortodoxe: devenirea, în duh și prin Duhul. Caracterul duhovnicesc al culturilor ortodoxe nu poate fi niciodată exprimat îndeajuns. Această dimensiune a religiei și culturilor ortodoxe este atât de importantă, încât se regăsește în absolut toate manifestările acestora. Dar duhovnicia nu este o stare încremenită, ori o stare în sine. Ea există doar ca lucrare permanentă, universală, veșnică, având ca subiect devenirea iar ca obiect omul și prin om lumea.

Așa cum am arătat mai sus, în citatul dat de părintele Dumitru Stăniloae și în cele de după acesta, devenirea omului – întru Dumnezeu, desigur – înseamnă, în teologia ortodoxă, și o devenire sau transfigurare a lumii (de asemenea întru Dumnezeu). Acesta este sensul misticii ortodoxe, caracteristică fundamentală a acesteia și a spiritualității ortodoxe în general.

Mai este absolut necesar să precizăm că Ortodoxia folosește atât pentru Mistică, dar și pentru alte domenii ale sacrului, un limbaj profund simbolic. Acesta are un vocabular propriu și o serie lungă de reguli de exprimare. Încălcarea lor înseamnă automat alunecarea în afara domeniului spiritualității ortodoxe, reintegrarea putându-se face doar printr-o redefinire a termenilor și contextului în conformitate cu instrumentarul ortodox (vom reveni asupra acestor aspecte).

Discuția aceasta, care poate părea străină etnologiei sau folcloristicii, este în fapt absolut necesară unei căutări a misticii în folclorul românesc, luată – această căutare – ca premisă a realizării unei analize ulterioare a acestei mistici.

Sunt două întrebări la care trebuie răspuns și care fac această discuție absolut necesară:

  1. Există o mistică folclorică?
  2. dacă da, În ce măsură mistica folclorică este ortodoxă sau eterodoxă?

(Iar această eterodoxie, dacă există, necesită o analiză detaliată ulterioară, atât pentru delimitarea originilor cât și a rosturilor sau funcțiilor îndeplinite în cultura profundă românească).

Dat fiind că fondul religios fundamental al românilor este cel ortodox [Aldea, 2000: 38-45], este de la sine înțeles că și în folclor ne putem aștepta la existența unor trăsături de bază ortodoxe. Această presupunere logică a fost însă de prea multe ori înlocuită cu prezumția – neargumentată real – a unui fundament păgân, pre-creștin, al folclorului românesc. Asemenea prezumție a determinat și respingerea apriorică – de multe ori cu indignare – a argumentării creștine a unor fapte de folclor. Fără a discuta contextul istoric al formării românilor și a formării culturii profunde românești, context ce ar lămuri destul de limpede această problemă, credem că se cuvine a menționa trei elemente revelatoare. Întâi, faptul că dacă românii au avut sau nu anumite forme de organizare și instituții – ca armata, voievodatul, școala, cnezatul, regatul, județul, ținutul, țara ș.cl. – în funcție de loc și vreme, în schimb totdeauna creștinismul și Biserica au însoțit istoria românilor[10]. În al doilea rând, nu se cunosc aproape de loc date concrete despre concepțiile mistice și în general religioase ale tracilor. Desigur, la această afirmație se poate replica printr-o întinsă bibliografie. Aceasta prezintă însă două cusururi: un uriaș număr de speculații și fantezii, și un foarte redus număr de izvoare. Acest ultim fapt, completat de cel al valorii limitate a izvoarelor scrise pe temă (aproape toate externe[11]), duc la o cunoaștere foarte aproximativă a mediului religios trac și traco-ilir, mai ales din perspectiva detaliilor[12]. Ori în cazul cercetării etnologice și folcloristice acestea sunt esențiale. În fine, al treilea element care pune îndoieli serioase asupra prezumției de păgânism străvechi al folclorului românesc stă chiar în combinația dintre prejudecățile multor cercetători și lipsa lor de pregătire teologică. Am crede că este evident faptul că nu este de așteptat a găsi în folclorul românesc fundamentele spirituale din Africa ori Polinezia, din Scandinavia ori India. Cu toate acestea, mulți au fost convinși de contrariul, ba chiar sau străduit să-l dovedească, indiferent de context, situându-se astfel în afara abordării științifice a problemei. Discuția anterioară a dovedit îndeajuns, credem noi, cât de ușor poate cădea în eroare chiar și un geniu ca marele Constantin Noica atunci când atacă problemele ținând de o disciplină (teologia ortodoxă, în cazul prezentat) cu instrumentarul altor discipline (filosofia, în același caz). Este de la sine înțeles că pentru a putea identifica obiectiv existența și caracterul ortodox sau eterodox al unei mistici populare românești pregătirea teologică este indispensabilă. În lipsa ei rezultatele sunt sortite dintru început erorii sau, în cel mai bun caz, fortuitului. Este însă necesară, chiar în cazul existenței pregătirii teologice, obiectivitatea. Dacă ipoteza fondului ortodox al spiritualității populare are o justificare în condițiile istorice de formare și ființare a poporului român, ea rămâne însă a fi dovedită sau infirmată prin fapte concrete. Fondul acesta ortodox trebuie dovedit limpede sau infirmat limpede, așa cum tot limpede trebuie trasate eventualele limite sau caracteristici personale ș.a.m.d. De prea multe ori în domeniile în care ar trebui să domnească obiectivitatea, observarea realului și prezentarea lui fără adaosuri sau eliminări, de prea multe ori intervine arbitrarul părerilor sau dorințelor personale. Pentru a se depăși asemenea manifestări dăunătoare demersului științific este necesară organizarea unui instrumentar științific foarte clar, începând chiar cu unitățile de măsură sau criteriile.

Din acest punct de vedere putem spune cu mulțumire că există asemenea instrumentar pentru a putea identifica pe deplin existența sau nu a structurilor ortodoxe în spiritualitatea populară (fie ea românească sau nu). Acest instrumentar este oferit în primul rând de Teologia Dogmatică, disciplină ce expune și argumentează adevărurile de credință sau dogmele Ortodoxiei. Dacă argumentarea, ca domeniu exclusiv teologic, interesează prea puțin în studiul de față, în schimb expunerea este absolut necesară. Cunoașterea ei este chiar însușirea instrumentarului de care avem nevoie. Poziția noastră în această privință este departe de a fi singulară. Încercând a scrie pentru publicul apusean o prezentare a icoanei ortodoxe, Michel Quenot este nevoit a construi, pe o bază nu doar teologică ci și psihologică, istorică etc un întreg sistem de integrare a cititorului în gândirea și simbolica ortodoxă. Anumite nuanțe și diferențe – uneori radicale – între limbajul creștin și cel profan sunt prezentate de autorul elvețian cu deosebită claritate, permițând însușirea lor corectă [Quenot, 1999:15-30 şcl]. Desigur, dată fiind marea deosebire între cele două limbaje însușirea nu se face fără dificultăți, dar acestea sunt inerente oricărui proces intelectual serios[13]. Un demers asemănător este necesar şi în cazul lucrării noastre. Afirmația autorului elvețian „arta sacră autentică vehiculează [transmite, n.n.] adevărurile de credință” [Quenot, 1999:19] – aplicabilă nu doar la artă, ci la toate domeniile aparținătoare sacrului – această afirmație ar trebui să fie mai mult decât suficientă pentru a dovedi necesitatea absolută a Dogmaticii ca instrumentar pentru subiectul studiat.

Dacă, totuși, acest lucru nu convinge, putem apela la un răspuns oferit de Michel Quenot pentru întrebarea: de ce Ortodoxia a ales un anumit stil iconografic [stilul zis „bizantin”] și nu altul? În această privință Michel Quenot are un ton deosebit de categoric, excluzând fără ezitare iconografia „deviantă” sau „decadentă”, în care include, în fapt, cam tot ce nu intră exact în tiparele bizantine. Sub ce motiv? (De fapt aceeași întrebare, sub altă formă). Autorul citat pornește de la un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, care sfătuia pe creștini ca, dacă un păgân le cere o expunere a învățăturii de credință, să îl ducă în biserică și să îi arate sfintele icoane. Prin urmare, conchide autorul, dacă o iconografie autentică poate avea un efect de convertire – și știm că este chiar cazul său! – atunci este evident că o iconografie falsificată are efect de rătăcire sau îndepărtare de Biserică. De fapt, chiar în această falsificare a iconografiei, cu rezultatele sale nu doar artistice, ci și sufletești, găsește Quenot pricina multor izbucniri iconoclaste și mai ales pe cele ale Reformei. Dar, până la urmă, de ce stilul bizantin și nu altul? Cum de un stil iconografic este corect iar altul greșit? Răspunsul este limpede și, de asemenea, categoric: „arta sacră autentică vehiculează adevărurile de credință”!!! [Quenot, 1999:19] Putem observa că, vrem sau nu, discuția revine la problematica adevărurilor de credință sau a dogmelor, relevând iar și iar necesitatea Dogmaticii ca mijloc de cernere a creației (gândirii, culturii) ortodoxe de cea eterodoxă.

Dar prezența adevărurilor de credință nu se mărginește la o expunere formală. Am amintit mai sus atât de caracterul de taină al Misticii (atât ca formă a gândirii cât și ca disciplină, după cum vom vedea mai jos), cât și de cel de comunicare simbolică al limbajului ortodox (inclusiv – sau mai ales – mistic).

Pentru a ne mărgini la lucrarea citată, observăm că atunci când vorbește despre iconografia adevărată și despre respectarea canoanelor, Michel Quenot adaugă la acestea și „absența sentimentalismului, a pseudoemoției religioase, a mimării și posturii artificiale” [Quenot, 1999:20-21]. Dincolo de limbajul direct clasificator folosit de autor, rămâne respingerea categorică a reprezentării nu doar corporale realiste – fapt ce merită reținut – ci și a posturilor și formelor care ar sugera sentimente, emoții religioase, mai ales „artificiale”. Acest fapt pare, iarăși, paradoxal. Chiar dacă „esențialul nu este ca o imagine sacră să fie veche sau modernă, ci să exprime ADEVĂRUL” [ibidem:21] exprimarea sentimentelor și emoțiilor religioase impietează, oare, asupra adevărului? Iar artificialul nu este, în final, tot ceea ce este creat de om, deci inclusiv limbajul (fie el artistic sau nu)? Aici intrăm într-o zonă mai greu de înțeles a Ortodoxiei, asupra căreia voi reveni îndată. Înainte însă de a răspunde acestei întrebări trebuie să observăm repetarea obsesivă a faptului că arta sacră trebuie să exprime adevărul de credință. Acest fapt este esențial, dar nu poate fi bine înțeles decât în legătură cu răspunsul la întrebarea deja pusă. Iar răspunsul la întrebarea respectivă este dat de o altă întrebare: în ce măsură poate artistul să înțeleagă emoțiile sau sentimentele sfinților, îngerilor sau ale lui Dumnezeu? Fiind ființe superioare, trăind (conform Ortodoxiei) nu doar aici – dacă se află și aici, ceea ce nu este totdeauna valabil – ci și dincolo, în transcendent, acestea nu pot fi incluse propriu-zis în vreuna din categoriile omenești obișnuite, nici din punct de vedere intelectual, nici din punct de vedere emoțional. Ca urmare, artistul care vrea să creeze artă sacră, dacă urmărește adevărul, nu poate exprima o emoție despre care, de fapt, nu știe aproape nimic, de multe ori nici măcar dacă există sau nu.

Ne aflăm aici în ceea ce teologia ortodoxă numește apofatism. Acest termen de origine grecească exprimă o formă de cunoaștere religioasă, cunoașterea prin negație. Desigur, poate părea absurd să afirmi că ar fi cu putință să cunoști ceva prin… negație. Dar un exemplu dat de [Todoran și Zăgrean, 1991:94-95] ajută la înțelegerea acestui principiu:

„Astfel, despre Dumnezeu afirmăm că este Cel viu și personal, că este spirit absolut, că are toate perfecțiunile în sens absolut, că este atotbun, iubire, atotștiutor, atotînțelept, atotdrept, atotputernic etc. Acest chip de afirmare a adevărurilor despre Dumnezeu se numește catafatism.

Cunoașterea apofatică se caracterizează prin negarea oricăror imperfecțiuni în Dumnezeu, ceea ce, în fond, înseamnă afirmarea tuturor perfecțiunilor în El. În transcendența ființei sale personale, Dumnezeu rămâne necunoscut și necuprins.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut în același chip în care sunt cunoscute realitățile din lumea creată, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcende pe toate. […]

Teologia apofatică, apofatismul, susține că negațiile, adică propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, adică mai corespunzătoare obiectului la care se referă, adică la profunzimea misterului dumnezeiesc, pe care caută să-l exprime depășind existențele create. Dar, cu toate acestea, misterul ființei dumnezeiești depășește sau transcende atât catafatismul cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea și inaccesibil… prin puteri proprii.” 

Este de observat că acest text ales de mine ca exemplu nu neagă în sine orice posibilitate de cunoaștere a lui Dumnezeu. Imediat în continuarea sa autorii resping foarte categoric orice eventuală bănuială de agnosticism, ignoranță sau incultură. Ceea ce pune în evidență apofatismul, arată autorii, este „depășirea mijloacelor obișnuite de cunoaștere” de către Dumnezeu (ca obiect al cunoașterii) și, aș adăuga eu, și de către celelalte pârți ale realității transcendente – Rai, îngeri, sfinți etc – (iată-ne în plină Mistică ortodoxă!). Se ivește, după cum vede, o nouă dilemă, sau chiar mai multe. Atâta vreme cât cunoașterea acestor ființe și realități transcendente depășește mijloacele obișnuite de cunoaștere, cum pot fi totuși cunoscute? Și, se înțelege, cum pot fi totuși reprezentate sau prezentate? Chiar dacă

„teologia apofatică se întemeiază pe premisa că existența lui Dumnezeu cel viu, incognoscibil și incomprehensibil, este în toată deplinătatea sa mai evidentă spiritului omenesc decât toate celelalte existențe” [ibidem:95]

acest lucru nu este o garanție pentru cunoaștere în sine. Pot sesiza că există ceva, fără a avea o noțiune cât de cât realistă despre acel lucru. Pot fi în apropiere de el, să-l văd în permanență, dar să nu-l cunosc niciodată. Această situație, deși pare ciudată atunci când este postulată teoretic, este în practică foarte frecventă[14]. Și atunci, cum se poate ajunge la o cunoaștere a lui Dumnezeu, și a realităților transcendente în general?

Ei bine, autorii oferă un răspuns la această întrebare, chiar în locul citat, răspuns bazat și pe Biblie și pe Tradiția Bisericii: 

„… Evidența trăită a existenței lui Dumnezeu presupune o pregătire pentru ea, printr-o strădanie spirituală, prin pășirea hotărâtă pe urcuș[ul] duhovnicesc, cu ajutor haric de la Dumnezeu și cu râvnă, cu ferirea de patimi, cu asceză și cu rugăciune din partea omului credincios. Acestui urcuș spiritual nu i se pune opreliște, ci, dimpotrivă, neîncetat îndemn de înaintare (I Cor. 12, 31), de creștere spirituală spre vârsta deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13)

[…] evidența trăită, experiența spirituală, este pătrundere mistică, printr-un chip deosebit de pătrundere a luminii dumnezeiești de înaltă intensitate în sufletele celor vrednici, Dumnezeu făcându-se cunoscut, se înțelege că nu în ființa Lui nepătrunsă, ci în energiile și lucrările lui necreate și nedespărțite de ființă, dar prin care El se comunică și se împărtășește. Simbolul cunoașterii mistice este lumina taborică.” [ibidem, 95-96] 

Poate părea sau nu evident, dar aceste lungi citate au fost necesare pentru a ne scuti de pagini de discuții suplimentare. Ele ne arată sintetic acele lucruri de care aveam nevoie pentru a înțelege bazele doctrinare ale reprezentării simbolice și/sau mistice în Ortodoxie.

Vedem, prin urmare, că baza cunoașterii lui Dumnezeu în Ortodoxie este nu teoria teologică, așa cum ar fi fost de așteptat, ci experiența spirituală, prin trăirea învățăturii însușite, prin aplicarea ei practică. Apare aici o latură socială evidentă, un permanent transfer al filozofiei sau misticii sau dogmaticii ortodoxe către viața de toate zilele[15].

Sintetizând, observăm că adevărata cunoaștere, în teologia ortodoxă, este cunoaștere mistică, prin trăire. Ca urmare, simbolurile trebuie să exprime această trăire. Ajungem prin urmare la alt principiu fundamental:

În Ortodoxie simbolul apare ca paradigmă a comunicării experienței religioase

Acest principiu fundamental lămurește o serie întreagă de întrebări puse anterior. El explică exigențele deosebite pe care le presupune arta sacră, ca și respingerea categorică – cel puțin la nivelul învățăturii fundamentale, dacă nu și în viața practică – a formelor de artă profane, străine.

Încercând a introduce aici termenul de artă laică ne izbim de acest principiu. Nu este cu putință, dacă vrem să fim realiști, a imagina o artă a-religioasă. În fapt, orice artist are o concepție religioasă, fie ea agnostică sau de orice altă natură. Dat fiind că orice exprimare artistică este prin excelență simbolică – altminteri încetează a mai fi artistică – orice exprimare artistică este, conform principiului deja enunțat, prin excelență… religioasă! Desigur, această exprimare religioasă poate avea cel mai divers substrat cu putință, de la ateism la orice cult cunoscut sau nu (inclusiv o religie cu un singur credincios, artistul însuși). Dar substratul religios – incluzând concepții asupra lui Dumnezeu și a celorlalte realități transcendente – există și este exprimat în respectiva formă de artă. 

Este evident că aplicarea acestor principii în domeniul cercetării folclorului și etnografiei deschide noi perspective. De fapt, după umila noastră părere, ele s-ar fi cuvenit să fie deja tradiționale, iar nu noi, dat fiind mediul religios natural al creatorului de folclor românesc. Aceasta este însă altă problemă. Practic, avem în față o religie complexă, indivizibilă[16] și bine teoretizată, Ortodoxia, a cărei prezență în latura ei mistică și în limbajul simbolic în care se exprimă trebuie identificată sau nu în folclorul românesc.

Se înțelege prin urmare că nu este suficient a identifica existența unei mistici populare. Aceasta este mai mult decât firesc să existe. Provocarea cercetării noastre, esența demersului nostru, constă tocmai în încercarea descifrării naturii reale a acestei mistici populare din punctul de vedere al orientării religioase.

Așa cum am mai spus, vom folosi Dogmatica drept principală trusă de lucru pentru identificarea naturii ortodoxe ori ba a misticii observate. Cunoașterea ei amănunțită și apelul constant la ea sunt absolut necesare.  Nu doar pentru că ea constituie fundamentul întregii gândiri, trăiri, culturi ortodoxe. Ci și pentru că există o mulțime de manifestări mistice „para-ortodoxe” ori „pseudo-ortodoxe”. Asemenea manifestări străine domeniului în cauză sunt, totuși, de foarte multe ori fie atribuite în mod fals (voit sau nu) Ortodoxiei, fie proclamate ca similare celor ortodoxe (iarăși, voit sau nu). Acest fenomen nu e specific doar Ortodoxiei. El este cunoscut foarte bine și din alte domenii religioase și culturale. Întotdeauna un curent de spiritualitate sau un curent cultural are tendința de a alimenta numeroși epigoni și interpretatori, interpolatori ș.a.m.d. Aceștia creează o serie de sub-curente, ori curente paralele, mai mult sau mai puțin deosebite de cel inițial. De asemenea, există numeroși inovatori, care doresc să câștige cât de cât o permanență prin felurite acte radicale. Ei creează de asemenea o serie de sub-curente sau tendințe care, deși total străine curentului principal, pretind a-i aparține sau a-i fi chiar esența! Iar delimitările sunt, de multe ori, aproape imposibil de făcut, respectivele tendințe aflându-se adeseori pe granița subtilă dintre apartenență și deosebire. În cazul în speță însă, al misticii ortodoxe, avem avantajul unei literaturi de specialitate care, fără a fi exhaustivă, este suficient de mare pentru a permite identificarea unor granițe trasate cu multă hotărâre. Teologia Dogmatică a părintelui Dumitru Stăniloae, dar și Teologia Dogmatică de seminar, citate mai sus, sunt lucrări pe care va trebui să le consultăm, după adunarea materialului folcloric, în permanență, pe tot procesul analizării lui. De asemenea Ascetica și Mistica aceluiași mare teolog Dumitru Stăniloae, Sfânta Scriptură sau Biblia, renumita lucrare de mistică ortodoxă Filocalia, străvechile scrieri Patericul egiptean și Scara Sfântului Ioan, și ele scrieri mistice (din sec. IV-VI), precum și alte asemenea surse menționate fie în text fie în bibliografia lucrării.

(partea a doua)

Note

[1] Se cuvine a aminti și faptul că, pe lângă generala tendința agnostică, există și o tendință subiectivă specific românească, izvorâtă din anii îndelungați de îndoctrinare comunistă, tendință de a considera aprioric misticismul ca ceva negativ, rău, primitiv, înapoiat ș.a.m.d.

[2] Vom folosi ediția apărută la Editura Humanitas, București, 1991.

[3] Problema ne interesează direct, întrucât eternul include obligatoriu transcendentul, deci și dimensiunea mistică. O înțelegere corectă a eternului în spiritualitatea românească înseamnă o înțelegere corectă a misticii în spiritualitatea românească.

[4] Ibidem, p. 16-17

[5] Căci nu-l putem bănui de ignorare voluntară!

[6] Sau, cum am spune astăzi, introspecție, dar, desigur la un nivel foarte înalt

[7] Nu putem să nu amintim aici confuzia comună între magic și religios. Pentru foarte multe manifestări ale spiritualității creștine, atât în folcloristică dar și în alte domenii (antropologie, etnologie, etnografie etc) se folosește, de către unii dintre cercetători și interpretatori, termenul de „magic”. Pentru a înțelege problema ridicată de acest termen, vom cita un paragraf dintr-un cunoscut teolog contemporan:

„Drumurile omenirii se despart radical: partea „cea dreaptă” (și ajungând astfel la dreapta Tatălui și a Fiului) alege calea religiei, venerarea lui Dumnezeu în teama sfântă […]; „cei de-a stânga” (iarăși a Tatălui și a Fiului) aleg calea magiei. De aceea trebuie făcută o distincție clară între magie (vrăjitorie, ocultism) și religie.„ [Bădulescu, 2006:83]

Nu insistăm mai mult, cu toate că autorul detaliază problema deosebirii între cele două spre o mai deplină clarificare. Esențială pentru noi este contradicția ființială între cei doi termeni pentru cultura ortodoxă (fie ea livrescă ori populară), caracterul cu totul greșit al folosirii fără acoperire reală al unuia dintre ei.

[8] Un exemplu recent și cu aplicare la tema noastră este redat în Anexa 1.

[9] Evitând orice tratare in extenso, menționăm totuși că, lipsiți de sau neobișnuiți cu termenul și conceptul de mistică în postura de gândire curentă, comună, pentru un anumit grup etnic ori social, cercetătorii sunt nevoiți să dezvolte semantica altor termeni, ca de exemplu mit [Ispas, 2006:23], spre a acoperi realitățile mistice constatate.

[10] Excepția câtorva megleno-români trecuți prin silnicie la islamism nu face decât să întărească regula.

[11] Adică armenești, grecești, romane etc dar nu tracice. Izvoarele arheologice sunt mult mai bine reprezentate, însă înțelegerea lor este grevată întâi de dependența politică a istoriografiilor naționale, apoi de lipsa unor lucrări vaste de sistematizare a materialului și în final de ambiguitatea interpretărilor în cazul pieselor de factură incertă în lipsa unor izvoare (scrise) complementare; după cum se poate vedea, nici nu am mai amintit de subiectivitatea personală.

[12] Aceste „detalii” le numim ca atare în comparație cu fondul fundamental, general, în linii mari cunoscut din izvoarele existente (dar nici el complet!). Un exemplu simplu este zeița Bendis, a cărei existență se cunoaște, dar ale cărei atribuții sunt oarecum incerte, iar răspândirea exactă a cultului ei, formele locale și generale ale acestui cult și numeroase alte date similare sunt în cea mai mare parte ori chiar total acoperite de întuneric. Fără asemenea informații, paralele sunt imposibile sau pur și simplu fantezie.

[13] Efectele unei carențe în domeniul însușirii limbajului disciplinelor complementare sunt clar reprezentate de larg răspândita confuzie între adorare și venerare, în limbaj teologic, sau, altfel spus, între divinizare și cinstire (un bătrân este venerat sau cinstit, ba chiar și un dușman vrednic de respect, dar divinizat sau adorat este Dumnezeu sau zeul Y, după caz). Cei doi termeni definesc poziții diferite, categorii puternic ori chiar total diferențiate, dar sunt de foarte multe ori folosiți nepotrivit. Astfel apare într-o operă celebră [Vulcănescu R., 1987:113] ideea „divinizării” totemului urs ori respectiv lup de către daci, idee nu doar lipsită de orice atestare istorică, nu doar bazată pe confuzia dintre simbolistica figurativă dacică și cea din alte regiuni ale lumii, în care apare o asemenea divinizare, cât mai ales pe confuzia dintre venerare ori cinstire (sau respect) și divinizare. De fapt și DEX-ul, la definiția totemului, folosește, în mod corect, termenul teologic de venerare, nu pe cel nepotrivit de divinizare.

[14] Pentru a da un exemplu mai mult decât banal, există oameni care locuiesc aproape unul de altul, care s-au văzut în treacăt de multe ori – deci sunt conștienți fiecare de existența celuilalt – dar nu știu nimic unul de altul până la moarte.

[15] Desigur, în ce măsură este sau nu îndeplinit acest comandament religios de către ortodocșii obișnuiți, se poate discuta mult. Dar ceea ce ne interesează aici este tocmai teoria sau doctrina ortodoxă.

[16] Considerăm necesară această precizare deoarece o serie de aspecte tipic ortodoxe apar cu valori eterodoxe odată așezate în alt context.