Etichetă: Latină

Gânduri pentru disciplina științifică Literatura Română

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Nemo patria qui magna est amat, sed quia sua.
Seneca Ep. 66

În cele care urmează voi folosi forma Literatura Română (cu majuscule) atunci când este vorba despre disciplina științifică având acest nume. Pentru că există literatură română ca fenomen cultural – vast. Și există o disciplină științifică dedicată studierii acestui fenomen. O disciplină care, științifică fiind, ar trebui să folosească o metodologie științifică, principii coerente, un aparat de lucru – preferabil cât mai obiectiv.
Totuși, chiar de la începuturi, ne izbim de lucruri străine rigorii științifice. Și care, totuși, au o mare vechime în lumea academică românească. Deși vin în contradicție cu tot ce înseamnă metodă științifică pentru studierea literaturii unei națiuni.

Ca să înțelegem despre ce este vorba, să plecăm de la început.
Chiar,
Care este începutul Literaturii Române?

Reputatul profesor și cercetător N. Cartojan spune următorul lucru:

„De la primele sale manifestări scrise, graiul românesc a fost îmbrăcat în haina alfabetului chirilic, care a dăinuit în Transilvania până în primele decenii ale veacului trecut [al XIX-ea n.n.], iar în Vechiul Regat până în anul 1863” (Album de paleografie românească (Scrierea chirilică), de I. Bianu și N. Cartojean, „Cartea Românească”, București, 1940, p. 3).

Un cuvânt asemănător găsim și la Henri Stahl și Damian P. Bogdan:

„Precum latina era limba cărților sfinte pentru toți catolicii, indiferent de originea lor etnică […], tot asemenea limba cărților sfinte, pentru majoritatea ortodoxilor, era slavoneasca, indiferent de originea etnică a credincioșilor […]” (Manual de paleografie slavo-română, de Henri Stahl și Damian P. Bogdan, București, 1936, p. 7)

Autorii observă în treacăt (în nota adăugată la această frază) că

„În imperiul bizantin limba greacă era limba cultului și a diplomaticei.” (ibidem)

Asemenea păreri sunt însă acoperite de altele, care pun începutul Literaturii Române mult mai aproape, cel mult la Cronicari sau alte mărturii de limbă română literară.
Iar în discuțiile pe care le-am avut cu absolvenți de Litere (Română), am văzut că în afara de unele amintiri, vagi, despre Cronicari și Văcărești, pentru ei Literatura Română începe cu Alecsandri, Bolintineanu și Kogălniceanu (și ei cam vag percepuți). Unii și-au adus (deodată) aminte, cu oarecare mirare, de Nicolae Bălcescu. „Nu a scris și el ceva? Tot în română?”.
Această viziune este rodul unor doctrine politice care opresc așezarea științifică a cercetării științifice în ceea ce privește literatura română ca fenomen și Literatura Română ca disciplină științifică și didactică.

Voi sublinia că spusele citate mai sus din Cartojan, Stahl și Bogdan sunt adevăruri foarte parțiale. Și nu în înțelesul că promovează o lărgime prea mare a Literaturii Române ci, dimpotrivă, prea mică.

Cercetători precum Ioan G. Coman, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu și alții au realizat lucrări de mare prestigiu, inclusiv premiate de Academia Română, care arată că Literatura Română începe odată cu prezența consemnărilor străine a folclorului sau altor creații ale străbunilor noștri, respectiv cu primele scrieri locale, indiferent de limbă.

Într-adevăr, studierea Literaturii Franceze începe cu ceea ce se știe despre creațiile literare celtice, apoi cu izvoarele scrise de limbă latină, greacă veche, germanice sau de altă natură; fie că sunt mărturii despre spiritul și creația galică, fie că sunt creații realizate în spațiul francez (de mai târziu).

În Germania se cercetează nu doar ceea ce s-a scris în gotă sau alte idiomuri germanice; nici doar ceea ce s-a scris din acea epocă încolo. Dimpotrivă, se au în vedere și textele locale – sau care oglindesc cele locale – scrise în latină ori greacă veche, în vreunul dintre idiomurile slave ale grupurilor sau scriitorilor purtători ale acestor idiomuri, ba și ceea ce se poate aduna din sau despre literatura popoarelor baltice (cu care Germanicii au conviețuit în anumite vremuri și locuri).

Din câte știu, Republica România este singurul stat care se leapădă, formal sau nu, dar foarte concret, de mai toate formele de literatură premodernă, și mai ales de cele naționale în alte limbi.

Am spus mai sus că viziunea prezentată de N. Cartojan, H. Stahl sau D. Bogdan este limitativă.
Este limitativă din mai multe pricini:

1. În era nașterii Neamului Românesc există o bogată literatură de limbă latină și greacă veche, precum și în limbi precum armeană veche, gotă, persană…
Aici ar trebui să intre studii privind literatura veche georgiană (cartuliană), dar și a altor popoare cu care Străbunii erau în legătură. De multe ori mențiuni însemnate (câteodată chiar esențiale) se găsesc în izvoarele popoarelor învecinate (așa cum este cazul pentru Cimerieni, Taliși, Georgieni etc.).
Dar chiar dacă vorbim numai despre izvoarele scrise din bazinul Dunării, tot suntem într-o stare jalnică: numeroși scriitori păgâni și creștini din aceste locuri sunt studiați în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Croația, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Italia, Austria, Slovacia, Ucraina și alte țări. În vreme ce urmașii lor direcți, Românii, nici măcar nu mai știu despre existența lor!
O simplă (?) privire asupra lucrării Istoria literaturii dacoromane, de Mihail Diaconescu, este un adevărat șoc cultural pentru foarte mulți. Doar că prea puțini ajung la o asemenea privire, ca să nu mai amintim despre citirea lucrării!

2. În afară de Românii Ortodocși – care, da, alcătuiesc osatura Neamului Românesc și sunt singurul element statornic al acestuia de-a lungul mileniilor – au existat și există grupuri de Români de alte religii. Trecând peste elementele iliro-traco-romane păgâne (din care au ieșit uneori și ramuri esențiale pentru Națiunea Română), trecând peste Arieni sau Bogomili, avem totuși Românii Catolici. Care mereu s-au deznaționalizat, este adevărat, în mai multe sau mai puține generații – precum Românii Dalmației, care sunt temelia Slavilor din Dalmația, sau Românii din Ghimeș, Câmpia Tisei etc., astăzi Unguri foarte convinși de maghiarismul lor (mai ales dacă au apucat să șteargă numele românești de pe crucile strămoșilor). Dar care au existat și au avut o cultură și o literatură de care trebuie să se țină seama. Iar unii dintre ei, mai ales dintre cei aflați printre Românii Ortodocși, desigur, au supraviețuit până astăzi. Toți aceștia, de la MeglenoRomânii islamizați până la Moravii catolicizați sau protestantizați au dat și o literatură ce face parte din Literatura Română.
Probabil cei mai cunoscuți sunt Corifeii Școlii Ardelene, deși atât de politizați de propaganda catolică – și mai ales uniată – încât până și anti-ortodocșii se feresc să se atingă de ei (ca să nu aibă necazuri de la anumiți fanatici ai unor idei altfel fantasmagorice).

3. Ortodocși sau nu, foarte mulți Români s-au aflat sub stăpâniri de altă limbă, cultură și religie. Ca urmare, au folosit în literatură limbile oficiale (sau în circulație) acolo și au fost influențați de ele. Studierea formelor literare în cauză este esențială nu doar pentru Istoria Românilor (deși pare, încă, o preocupare mai mult elitistă decât naturală), ci și pentru Literatura Română. De unde lipsește aproape total, sau este ocultată continuu atunci când există.
Literatura Ungariei, de exemplu, cu formele ei de limbă latină, apoi și de limbă germană, ungară etc., este esențială pentru înțelegerea Românilor din Transilvania, Maramureș, Silvania (Apuseni), Crișana, Banat, Panonia etc.
Literatura Imperiului Otoman, cu formele ei de limbă greacă, turcă, persană și arabă, este esențială pentru înțelegerea Românilor de la Sud de Dunăre – până la cei din Asia Mică, Siria, Palestina, Sinai etc. Dar și pentru cei de la Răsărit de Nistru, din Vozia sau Edisan, din Cimeria sau Molojna, din Crimeea, din Sarmația sau Kuban etc.
La fel literatura Italiei, Poloniei, Bavariei, Sileziei, Boemiei (Cehia) și așa mai departe.

Ca să dau o singură pildă, voi aminti de lucrarea monumentală a lui Ioan Mihail, adică Joan Mihályi de Apșa, cum se semnează el, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Tipografia lui Mayer și Berger, Maramureș-Sziget, 1900. Lucrarea, ce se apropie de 700 de pagini, cuprinde o mulțime de diplome privitoare la istoria maramureșului, date între anii 1300 și 1500. Toate sunt în limba latină (la sfârșit există două documente anexe, din 1588 și respectiv 1593, în limba ungară primul și în limba română al doilea – op.cit. p. 638-639).

Ca singur exemplu, ce contrazice afirmațiile citate la începutul acestui eseu, să vedem documentul 348. din op. cit., p. 600-602. Acesta este, conform titlului

„1491. 31. Juliu. Mandatul regelui Uladislau cătră tòte magistratele țerei, că lui Joan episcopul Ruthenilor cu locuință in mănăstirea săntului Michail Archangel din Maramureș și besericei sale preuții rutheni și colonii de legea orientale de sub jurisdicțiunea sa se fie indătorați a respunde venitele ce după datina vechiă li-se cuvin.” (op. cit., p. 600)

Dincolo de valoarea textului românesc maramureșean de sfârșit de secol XIX, dincolo de valoarea diplomei regale, aici ne oprim la inestimabila valoare a actului pe care Ioan Mihail de Apșa îl pune în nota explicativă finală (”2”) a diplomei regale: „actul fundațional al mănăstierei din Muncaciu din care s’a desvoltat apoi episcopia”, un act redat în forma sa latinească originală (op.cit., p. 601-602)! Este, să ne lămurim, un text ortodox în limba latină din anul 1360!

De fapt însăși nota lui H. Stahl și Damian P. Bogdan, despre care am amintit, consemnează folosirea limbii grecești în paralel cu slavona. Limitarea la „imperiul bizantin” (corect, Romania sau Imperiul Roman, căci așa se numește în actele sale oficiale) este o greșeală: greaca veche se folosea și în cancelarie, și în cult, în multe țări ortodoxe. Fie că se folosea în capelele anumitor boieri/nobili de frunte ce se școliseră în Academiile Domnești ale Moldovei și Munteniei; fie că se folosea ca parte a culturii elitei sau în alte împrejurări, sigur este că nu lipsea.
Iar prin exemplul de mai sus vedem și limba latină era întrebuințată cel puțin de Ortodocșii din Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, dacă nu și de alții. Corespondența cancelariilor Munteniei și Moldovei cu aceste două regate, dar și cu Veneția și Genova, cu care aveau străvechi legături, se făcea tot în limba latină.

*

Desigur, există o veche și bogată Literatură Română de limbă slavonă. Mult prea ignorată, este adevărat, mai ales după 1965 încolo.
Dar există o și mai veche și mai bogată Literatură Română de limbă latină. Despre care, obișnuit, mai că nu se vorbește, chiar și în instituții de profil. Sau se vorbește atât de uscat, atât de sterp, că nu rămâne nimic.
De asemenea există o Literatură Română de limbă greacă dar și în alte limbi. Pe care și România ca stat, dar și instituțiile de cultură ce își spun românești, au datoria să o recupereze și valorifice.

Mi-aș dori mult să văd o renunțare la hei-rupismul atât de răspândit în învățământ – și mai ales la cel din învățământul superior. Și să se revină la tradiția sănătoasă a specializării adevărate.
În Facultatea de Teologie am avut nefericirea să avem alături de multe alte materii și o limbă modernă, greaca veche, latina și ebraica. Dacă am fi avut de învățat doar aceste patru limbi străine, și tot ar fi fost foarte greu. Însă în paralel cu celelalte materii era imposibil de învățat real: se învăța pentru examene, nu pentru însușirea materiei. Dacă s-ar fi promovat însă una dintre limbile clasice pentru fiecare doritor (adică una la alegere între latină, greacă veche, ebraică și, aș adăuga eu, slavonă adică bulgară veche), da, ar fi existat la sfârșitul facultății mai mulți absolvenți care chiar să cunoască o limbă clasică.

Bineînțeles, este de văzut și ce înseamnă să cunoască o limbă clasică.
Pentru că altă hibă de la noi este pasiunea aproape maniacală a alcătuitorilor de programe școlare pentru gramatici în formele cele mai complicate ale acestora. Nu se urmărește folosirea limbii ca grai, sau îndemânarea elevilor or studenților în citire. Cel mult se pretinde că s-ar urmări aceasta. Dar în realitate ceea ce preocupă și pe alcătuitorii de programe școlare, dar și pe mulți dintre profesori, este tocirea până la nebunie a gramaticii (oricât de inutilă este această tocire pentru o însușire reală a limbii).
(E ușor să îi înțelegi pe acești „mulți dintre profesori”, s-au format în acest mediu al maniei pentru tocirea sterilă a gramaticilor!)
Pe când, în adevăr, ceea ce dă valoare cunoașterii unei limbi este folosirea ei practică, reală: în citit, scris, comunicare orală. Aceasta este cunoașterea de care avem o uriașă nevoie; mai ales pentru latină, ca și pentru greacă veche, pentru bulgara veche (slavonă), precum și pentru limbi astăzi, din nefericire, „exotice” (armeana veche, persană, persană veche, turcă veche etc.). Avem nevoie de această cunoaștere și în Istorie, și în Literatura Română (dar, aș spune eu, și în multe alte domenii, un exemplu vital fiind Diplomația).

Fără aceste puncte de plecare, aflate chiar la începutul dezvoltării cercetării științifice, Literatura Română va sta, ca disciplină, sub semnul unei puternice incapacități funcționale. Așa cum, deocamdată, este.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Petru Maior, Limba Română şi Dacismul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iubirea Străbunilor este o frumoasă şi sfântă datorie.
Dar iubirea Străbunilor, nu doar a unuia sau unora dintre ei!

Dacismul este o lucrare de înstrăinare a Românilor de toţi Străbunii cu excepţia unor „Daci” sau „Geţi” mai mult imaginari decât reali, înfăţişaţi de propaganda dacistă mult altfel decât au fost.
Mihai Eminescu a arătat că Dacismul îşi are izvoarele în lupta Rusiei şi Austriei împotriva Românilor.
Această luptă ideologică, deznaţionalizatoare şi anti-ortodoxă continuă şi astăzi. Folosind nenumărate minciuni.
Am amintit despre Ovidius Publius Naso, un poet latin ce este mincinos invocat de Dacism drept susţinător al pretinsei identităţi dintre limbile latină şi tracă/dacă/getă. Cine vrea să citească dă un click pe cuvintele subliniate şi poate vedea eseul.
O altă minciună des întâlnită este una care se foloseşte de Petru Maior, un învăţat de religie greco-catolică, deci mare susţinător al latinităţii românilor.
Acesta ajungea până la extrema deplină a pretenţiei că Dacii au fost complet exterminaţi, Românii trăgându-se, după el, exclusiv din cetăţenii romani colonizaţi în Dacia.
De asemenea, el spunea că limba română este limba latină vulgară, cu – pretindea el – foarte puţine schimbări. Şi, discutând despre comparaţia între latina cultă bisericească din vremea lui şi limba română, zicea

„Aceasta, este adevărat, precum văzum deasupra, că nu limba latinească cea proastă [latina vulgară sau româna după autor n.n.] s-au făcut din limba latinească cea corectă [latina cultă, bisericească, din acea vreme n.n.]; ci aceasta din ceea. De aceea, măcar că n-am deprins a zice că limba românească e fiica limbei latineşti, adică ceei corecte [latinii culte n.n.]; totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbei cei latineşti [culte n.n.].” (Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în Dakia, Buda, 1812, p. 316)

Aici Petru Maior trage concluzia firească a tezei sale după care limba română ar fi, aproape integral, latina vulgară veche, aproape neschimbată. Se ştie, desigur, că din limba populară se formează, în timp, limba cultă. La fel, din latina vulgară s-a format, prin contribuţia a nenumăraţi scriitori – dar şi a activităţilor publice care cereau scriere – latina cultă. Declarând limba română ca fiind una şi aceeaşi cu latina vulgară, Petru Maior putea pretinde că latina cultă este fiica aceleia.

Propaganda dacistă a trunchiat scrierile şi a denaturat gândirea lui Petru Maior. Un susţinător exagerat al latinismului românesc devine, în Dacism, un susţinător al Dacismului! În textele daciste se pretinde că Petru Maior ar fi susţinut că româna – identificată de dacişti cu „limba dacă” (de fapt, dialectul dacic al limbii trace) – este mama limbii latine… în general. Se sugerează, adică, susţinerea de către Petru Maior a faptului că limba latină s-a trage din „limba dacă” (de fapt, dialect tracic).

Se foloseşte pentru aceasta o singură frază, scoasă din context:

„De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti, adeca ceei corecte, totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.„

Uneori se foloseşte această frază chiar în forma

„De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti,  totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.„

După cum se poate vedea, în prima formă sintagma „adecă ceei corecte” pare să nu aibă logică. Mai ales când fraza este folosită într-un text dacist, cele trei cuvinte sunt practic trecute cu vederea. Dacă sunt şi scoase, este şi mai greu pentru cititor să îşi dea seama că ceva nu este în regulă. Şi astfel un latinizant exagerat devine în textele daciste, ca prin farmec, „susţinător al Dacismului”…

Este drept, aici există şi vina cititorilor: nu cercetează, nu verifică.
Viaţa lui Petru Maior şi învăţăturile lui sunt uşor de găsit. Se poate constata şi ceea ce a adus corect – rolul latinei vulgare în formarea limbii române –, cât şi ceea ce a greşit. Şi se poate vedea că numai dacist nu a fost. Iar fraza este trunchiată intenţionat.
Iarăşi se vede însemnătatea nemărginită a discernământului, a reflexului necesar de a cerne, de a cerceta, de a verifica un lucru din surse cât mai corecte. În acest caz, scrierea propriu-zisă este, fireşte, cea mai bună sursă. Şi se găseşte, în întregime, în biblioteca virtuală Google, de pildă.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Trebuie să fac o observaţie. Poate secundară, dar necesară. Cel care a lansat înşelăciunea cu această frază a citit, cu siguranţă, întreaga lucrare. Ştia foarte bine ce a vrut să spună Petru Maior. Şi a vrut, conştient, să înşele oamenii. A făcut, conştient, un fals grosolan, mizerabil. Acest lucru arată şi ce fel de caracter are, dar şi lipsa de argumente a tezei pe care o propagă (Dacismul). Dacă avea argumente reale, solide, nu avea nevoie să vină cu asemenea escrocherii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)