Etichetă: istorie; istoria

Inteligenţa comunistă în versuri

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Scriind despre proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947, un propagandist comunist nota patetic:

„Ei [oamenii] trăiau acelaşi sentiment ca şi poetul care, pătruns de măreţia clipelor pe care le trăia, luat de valul entuziasmului general, dăltuia în slove măiestre mersul istoriei.” (Alexandru Gărneaţă)

Poetul despre care vorbeşte propagandistul A.G. este Marcel Breslaşul, iar „slovele măiestre” erau poezia (?) intitulată, pe căt de măiastru, pe atât de subtil, 30 Decembrie.
Cităm din ea o strofă:

Un megafon aducea veşti de ce se’ntâmplă.
Sângele traducea morse în tâmplă:
„Trăiască Republica Populară Română.
Poporul a luat puterea întreagă în mână.”

Acestea sunt versurile inspiraţionale şi, reamintim, „măiestre”, prin care „se dăltuia” Comnismul în minţile şi inimile oamenilor.
Acesta este nivelul de inteligenţă al Comunismului ca teorie şi practică.
Restul e… durere.

Mihai-Andrei Aldea

Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Notam acum ceva vreme:
Deşi am publicat doar de câteva zile „Romania a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, deja mai mulţi cititori mi-au adresat unele cereri. 
Am fost rugat să explic unele părţi ale hărţii care însoţeşte pagina, să detaliez – chiar prea mult – unele episoade, să dau surse etc.
Încercă să fac, de aceea unele completări, sperând să pot mulţumi pe cei care mi le-au cerut…

A trecut timpul, am publicat unele surse privitoare la articolul amintit, dar acest material – Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile – nu a ajuns pe site… până acum.

 

Începuturile începuturilor…

Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia. Ea a fost înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur, foarte mică (sub 50 kmp). Oamenii acelor triburi îşi spuneau Latini.

După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Este discutat şi astăzi dacă legendarul Romulus şi-a luat numele de la aşezare sau invers. Oricum, a fost o aşezare modestă la început.
Pe măsură ce vecinii îi atacau, Latinii şi-au înzestrat cetatea cu întărituri. La început, destul de slabe, din lemn, pietre şi pământ. Mai mult, dărâmate de mai multe ori de invadatorii ce au lovit oraşul şi mica ţărişoară: Sabini, Samniţi, Celţi, Etrusci etc.
Cele mai vechi ziduri ale Romei păstrate până astăzi constituie aşa-numitul Zid Servian, ridicat în timpul ocupaţiei etrusce.
Este interesant de observat că şi zidirea Romei este atribuită unor influenţe străine. După unii, etrusce. După alţii, amintirilor despre Troia, pe care le-ar fi adus cei câţiva Traci ajunşi pe Tibru şi amestecaţi cu Latinii. După alţii, pur şi simplu a fost vorba despre invaziile repetate la care erau supuşi Latinii şi de unii dintre vecinii lor, şi de neamuri mai îndepărtate; şi care au făcut necesar – pentru supravieţuire – un centru fortificat.
Pentru că, de fapt, la început Roma exact asta a fost: brâul de ziduri în spatele căruia se adunau Latinii în timpul năvălirilor duşmane.

Peninsula Italică era un teritoriu foarte umblat, în ciuda faptului că pare a fi izolată – înconjurată de apă din toate părţile, cu excepţia fâşiei nordice care face legătura cu continentul.
În afară de populaţii mai mici sau mai mari aşezate acolo în felurite epoci – precum au fost chiar Latinii – au existat şi feluriţi invadatori în sensul propriu al cuvântului: oameni veniţi nu să se aşeze în teritorii libere, spre a-şi face un rost prin muncă, ci veniţi să-i cucerească şi exploateze pe alţii. Cei mai importanţi invadatori ai Italiei în mileniul I î.Chr. au fost Etruscii, Galii (Celţii), Grecii şi Cartaginezii.

 

Invadatorii secolului I î.Chr.

De cum au venit în nord-estul Italiei, Etruscii au început să lupte pentru a-şi supune populaţiile locale şi a-şi ridica un imperiu. Ceea ce au şi reuşit! Printre populaţiile mărunte de care era plină Italia, şi pe care le-au cucerit, s-a numărat şi cea cunoscută sub numele de Latini sau Romani. Acolo unde au putut Etruscii au supus complet popoarele cucerite, impundându-le zeii lor, cultura lor. Acolo unde nu aveau destulă putere pentru aşa ceva, Etruscii „s-au mulţumit” cu obţinerea de profit, adică fie cu jaful, fie cu ceea ce astăzi am numi tribut. În aceste ultime situaţii s-au aflat, aproape două sute de ani, şi Latinii.

Imperiul Etrusc

Galii erau mai puţin interesaţi de un imperiu propriu-zis – erau prea dezbinaţi pentru aşa ceva – cât de jaf. Cuceririle lor se făceau doar în măsura în care populaţia creştea peste măsură într-o anumită zonă. Atunci se ridicau conducători ce invadau noi teritorii. Astfel Celţii ajung să se stabilească şi în Irlanda, Britania, Iberia, Noricum, Panonia, Dacia, Moesia şi alte locuri îndepărtate. Dacă un teritoriu nu li se părea destul de atractiv pentru a se aşeza în el, „se mulţumeau” cu jaful. Şi au jefuit în Italia, până departe în sud. Expresia vae victis datează din vremea cuceririi Romei de către aceşti Celţi.

Galii sau Celţii extinderea b
Invaziile Celţilor în Peninsula Italică, spaţiul tracic, spaţiul traco-scitic şi Asia Mică

Grecii au fost interesaţi de multe teritorii străine. Au încercat şi au reuşit să se extindă în spaţiile Tracilor din Europa şi Asia Mică. Au preluat de la aceştia controlul asupra teritoriilor ce fac astăzi parte din ţările numite Grecia, Macedonia, Albania, dar şi asupra unor teritorii tracice din Asia Mică. În toate aceste zone i-au transformat pe băştinaşi în sclavi sau, în cel mai bun caz, în cetăţeni de rangul trei. Au venit şi în Italia, unde au cucerit cea mai mare parte din Sicilia şi din sudul Peninsulei Italice. Tarentum, Cumae, Locri, Siracusa, Sibaris, Elea, Catana, Neapole – sunt doar câteva din cetăţile aflate sub controlul Grecilor în aceste locuri.

550 î.Chr. Greci si Fenicieni.jpgTeritoriile invadate de Greci şi Fencieni/Cartaginezi în jurul anului 550 î.Chr.; cu roşu-vişinu, Latinii

Cartaginezii, urmaşi ai amestecului dintre Fenicieni şi vechile populaţii nord-africane, invadează pas cu pas nu doar nordul Africii, dar şi Iberia, insulele Corsica şi Sardinia şi, desigur, Sicilia. Ţelul lor – ca şi al Grecilor – era de a stăpâni toate ţărmurile şi ţările din jurul Mării Mediterane. Ultimii veniţi dintre marii invadatori ai Italiei mileniului I d.Chr., aceşti stăpâni ai mărilor au provocat repetat şi intenţionat Roma, atacându-i aliaţii şi asociaţii.

Este foarte important să cunoaştem aceste fapte, deoarece de obicei sunt ascunse.
Există o adevărată manie generalizată în a-i prezenta pe Etrusci, Greci, Cartaginezi sau Celţi drept „victime” ale Romanilor, drept „ţinte nevinovate” ale unei imaginare „pofte imperialiste” romane. Cu toate că, de fapt, cei care au atacat, au jefuit, au cucerit, inclusiv pe Latini şi Roma, au fost Etruscii, Galii, Grecii şi Cartaginezii. Ei primind apoi, din partea Romei, doar replica la ceea ce ei înşişi au iniţiat.
Se trece sub tăcere faptul că în secolele VI-V î.Chr. (şi după aceea) Celţii cucereau teritorii uriaşe, Grecii şi Cartaginezii se voia stăpânii mărilor – şi, prin ele, ai lumii -, Etruscii îşi construiau – şi exploatau – imperiul.
În acelaşi timp Latinii, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea lor în Peninsula Italică, erau un popor mic, stăpânind o fărâmă insignifiantă din bazinul râului Tibru. Se ocupau mai ales cu grădinăritul – zarzavaturi şi pomi fructiferi – şi cu creşterea vitelor – vaci, oi, capre. Aveau şi ceva meşteri olari, tâmplari, fierari. Şi toţi, toţi cei care erau într-adevăr Latini, dar mai ales Romani, aveau nevoie să ştie două lucruri: mânuirea armelor şi construcţiile. De ce?
Repetatele năvăliri ale vecinilor şi unor invadatori mai îndepărtaţi, chiar şi oprite de zidurile Romei, însemnau distrugere. Distrugere a caselor şi hambarelor, a podeţelor, a drumurilor etc. Chiar şi zidurile Romei aveau nevoie de refaceri după fiecare bătălie serioasă. Latinii erau puţini, mai ales prin comparaţie cu duşmanii. Deci fiecare bărbat trebuia să ştie să construiască şi să ia parte la refacerea de după război. Astfel fiecare ştia că se poate bizui pe celălalt nu doar în luptă – ceea ce oricum însemna mult – ci şi în refacerile de după.
Chiar şi simpla construire a caselor, în acele epoci, se făcea prin munca obştii, prin ceea ce Românii numeau cândva clacă.
Luptând împreună, construind împreună şi refuzând vreodată să renunţe la visul libertăţii lor, Latinii au rezistat tuturor invaziilor, cuceririlor, jafurilor.

Pas cu pas, secol după secol, dârzenia şi unitatea Latinilor, inteligenţa lor în a găsi ieşire din cele mai grele împrejurări, tăria lor în faţa celor mai covârşitori duşmani, a câştigat respectul vecinilor. Chiar şi al acelora care la început îi dispreţuiau. Aceşti vecini au început să-i imite, să li se asocieze, să le ceară ajutorul…
Mica federaţie de triburi – numită ba regat, ba republică, oricum, devenită Terra Romanorum – a început să crească.
Era tot mică, dar începuse să depăşească bazinul râului Tibru.

Romania 500 iChr b.gifRomania sau Terra Romanorum la anul 500 î.Chr.
(peste 500 de ani de la aşezarea Latinilor în Peninsula Italică)

Mihai-Andrei Aldea

Elemente de Teologia Istoriei şi însemnătatea lor pentru Neamul Românesc

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

ELEMENTE DE TEOLOGIA ISTORIEI
ŞI ÎNSEMNĂTATEA LOR PENTRU NEAMUL ROMÂNESC
(preluare din Zbor prin vâltoarea vremilor, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, 2007, p.19-24)

 

     Mai mulţi autori s‑au ocupat de‑a lungul timpului de ceea ce s‑ar putea numi Teologia Istoriei[1]. Dar, cu toate că unul dintre ei şi‑a denumit chiar aşa opera[2], în realitate nu a existat o încercare adevărată de ela­borare a unei teorii a Teologiei Istoriei[3]. O aseme­nea elaborare cere în primul rând cunoaşterea şi tră­irea – de câte ori nu se uită acest aspect – Revelaţiei, aşa cum ea se găseşte doar în Ortodoxie.

     Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de operă grandioasă (dacă ar putea fi realizată de un singur om, ceea ce e de fapt de necrezut). Dar unele repere tot trebuie trasate, măcar pentru a evita ex­primări de genul: omul este singura fiinţă istorică[4].

     Chiar dacă unii sunt de altă părere, Sfânta Scrip­tu­ră este o carte istorică. Ba chiar, dacă înţelegem Isto­ria în sensul ei originar, de ceea ce merită reţinut, este cartea istorică prin excelenţă, arhetip pentru orice alte realizări în domeniu, paradigmă absolută[5]. Acest lu­cru se poate verifica relativ uşor, prin cercetarea lite­ra­turii patristice şi mai ales a celei din perioada apos­tolică. Se va putea astfel constata că toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grijă în acelaşi duh în care trăieşte şi Scriptura. Aşa au scris apologeţii, aşa sunt alcătuite actele martirice, aşa sunt istoriile scrise atunci. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie să aibă la bază exemplul biblic. Aşa cum s‑a precizat deja, în scurtul studiu de faţă nu se pot selecta decât unele repere ale Teolo­giei Istorice. Este totuşi un avantaj faţă de situaţia unui vid total.

     Primul element ce trebuie reţinut este cel al rea­li­tă­ţii cadrului istoric Dumnezeu‑creaţie. Acesta este un fapt. Şi, din nenorocire, un fapt mult ignorat, spre pa­gu­ba oamenilor. Întreaga istorie este bazată pe in­ter­ac­ţiunea dintre activitatea din interiorul lumii cre­a­te şi legile şi intervenţiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonată lumea de Cel ce este Dum­nezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încălcate, în special de fiinţele extraordinare care sunt îngerii şi oamenii, dar nu fără consecinţe inevitabile, prevăzute de alte legi. Intervenţiile dumnezeieşti nu sunt în principiu obli­gatorii, căci Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Dar în practică ele sunt inevitabile, deoarece Dumne­zeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relaţie deosebită, numită de obicei proniere (purtare de grijă).

     Studierea Teologiei istoriei înseamnă tocmai stu­die­­rea pronierii şi a legilor pe care se bazează exis­ten­ţa lu­mii. Importanţa unor astfel de studii nu este de­loc mi­că, atât din punct de vedere apologetic, dar şi dog­ma­tic, moral etc. Din astfel de studii se pot învăţa mul­te lucruri de foarte mare importanţă teo­retică şi practică.

     Am putea da ca exemplu textul: Atunci a zis Dum­ne­­zeu către Avraam: « Să ştii bine că urmaşii tăi vor pri­begi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă […] Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s‑a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor.» (Fac. 15.13‑16).

     Avem aici preştiinţa dumnezeiască, ce interesează în mod deosebit atât Dogmatica şi Apologetica – chiar şi Morala – dar şi, fireşte, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relaţiei speciale între un popor ca întreg şi ordinea morală a lumii. Avem exemplul pronierii şi milei divine, atât faţă de urma­şii lui Avraam cât şi faţă de amorei. Şi astfel de in­formaţii deosebit de importante pentru înţelegerea realităţii în care trăim se găsesc peste tot în Sfânta Scriptură, multe fiind deja explicate de către Sfinţii Părinţi; lipseşte aici însă munca de sinteză necesară adunării textelor patristice din domeniu, iar dincolo efortul special de selecţie şi sistematizare a pasajelor încă nevalorificate din unghiul Teologiei istoriei (ceea ce poate constitui un larg câmp de lucru pentru Exe­getică şi Patrologie). Cunoaşterea legilor de care po­poarele, cu sau fără voie, depind, este de maximă importanţă atât pentru înţelegerea reală a sensurilor istoriei şi surselor ascunse ale anumitor fapte istorice, cât şi pentru găsirea căilor corecte pentru viitor.

     Pentru ceea ce ne interesează aici, ne vom opri pe moment la observarea existenţei popoarelor ca enti­tăţi bine definite, cu responsabilitate morală. Această exis­ten­ţă se arată nu doar în pasajul amintit mai sus, ci în întreaga Scriptură, prin atitudinea lui Dumne­zeu faţă de poporul ales şi faţă de toate popoarele menţionate în Istoria sfântă a mântuirii. Este un lucru ce ne intere­sează în mod deosebit, deoarece implică o nouă atitu­dine faţă de istoria neamului nostru[i] (desi­gur, şi faţă de cea a altor popoare, dar acesta este alt subiect).

     Privind istoria Neamului Românesc din acest punct de vedere, al responsabilităţii creştine, reali­zăm adevărata importanţă a unor aspecte altfel mi­nimizate ori, din contra, maximizate. Trăirea duhov­nicească a unor oameni sfinţi, fie ei din popor sau nu, capătă o nouă semnificaţie, iar poziţia lor adevărată este, observăm, alta. Distingem limpede acest lucru în lumina Scripturii, fie şi rezumându‑ne la dialogul dintre Dumnezeu şi Avraam dinainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei, sau la cererea lui Lot de cruţare a unei mici cetăţi în care se refugiază (Fac.18.16‑33 şi 19.15‑22), pentru a nu mai vorbi de felul în care oa­meni ai lui Dumnezeu – ca Moise ori Ilie, de pildă – au schimbat radical istoria poporului lor. Tot pe linia responsabilităţii creştine, o serie de obiceiuri ori tra­diţii străine (şi chiar ostile) Creştinismului, privite cu îngăduinţă, ba chiar şi cu plăcere de unii istorici şi de majoritatea etnologilor şi folcloriştilor, apar altfel dacă ne raportăm la răspunderea pe care o are un neam ce se vrea creştin.

     Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recupe­rat este cel al rostului, al motivaţiei existenţei unui popor. De vreme ce neamurile există prin voia lui Dumnezeu şi vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2[ii] – este limpede că apariţia fiecăruia corespunde unui sau unor ţeluri cunoscute de Dumnezeu şi care, măcar parţial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoaşterea acestor ţeluri este absolut necesară pen­tru orice om care doreşte să îşi înţeleagă rostul său, dar şi fiecărui neam care vrea să îşi împlinească me­nirea. Nu ai cum să îţi faci treaba dacă nu şti ce tre­buie să faci. Nu ai cum să ajungi la ţintă dacă nu şti care îţi este ţinta. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor şi imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greşeli ireparabile şi chiar distrugerea acelui popor.

     Alt aspect deseori uitat, însă deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legăturii dintre oameni, mai ales consideraţi comunitar, şi restul lu­mii create, chiar excluzând pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu, depărtat de Dumnezeu, se desfată de bogăţiile naturale ale Canaanului pentru ca, dintr‑o dată, prin puterea lui Dumnezeu, să fie lipsiţi de aceste bogăţii. Pustiirile, ca şi belşugul, nu sunt deci rezultatul unor forţe oarbe, mecanice şi indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relaţiile în triunghiul Dumnezeu – oameni – restul creaţiei. Desigur, acest lucru nu este deloc plă­cut (şi cu atât mai puţin convenabil). Ideea că, indife­rent de marile acumulări ale agronomiei ori meteo­rologiei, de cuceririle ecologiei şi geneticii, patimile sau păcatele noastre sunt cele care determină schim­bări de climă şi alte asemenea fenomene, o astfel de idee este, cu siguranţă, mai mult decât neplăcută.

     Tot aici trebuie subliniat şi acel aspect al vieţii naţi­o­nale care este din păcate uitat de mulţi (aşa‑zişi) pa­tri­oţi: deşi ereditatea contează, nu ea este factorul pri­mordial în stabilirea apartenenţei naţionale. Dum­nezeu a făcut dintr‑un sânge tot neamul omenesc (F.A. 7,26 ), iar urmaşii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam şi au aceeaşi credinţă cu el (Ioan 8.39; Rom. 2.28‑29, 4.11‑12 etc.). Se poate observa de aici – ca şi din studiile ştiinţifice existente[6] – că facto­rul determi­nant din punct de vedere naţional este cel spiritual şi nu cel biologic. Deci, şi ajungem la un punct atât de im­portant pentru noi, Român este cu adevărat cel care trăieşte cu adevărat cultura adevă­rat românească, in­di­ferent de originea lui trupească. Iar cel care nu păs­trează această moştenire nu este Român, chiar de‑ar fi din familia Basarabilor sau Muşatinilor.

Mihai-Andrei Aldea

[1] În scrierile Părinţilor apostolici se găsesc elemente de Teo­lo­gia Istoriei, fireşte nu sistematizate. Aşa sunt I Cor. şi cap.17 din II Cor. a Sfântului Clement Romanul, Păstorul lui Herma etc.

[2] Marrou, Teologia Istoriei, Iaşi, 1995. Lucrarea este adânc dez­amăgitoare, oscilând între o exegeză augustiniană pe tipar iezuito‑dominican şi fanteziile autorului. Desigur, această critică nu se referă la unele „bucăţele” de adevăr prinse în lucrare, ci la lucrare în ansamblul şi efectul ei.

[3] Trebuie subliniat că în Occident există o preocupare activă pentru dovedirea şi analizarea implicării lui Dumnezeu în isto­rie, ca o reacţie la deismul şi ateismul ce îl distrug (pe Occident, adică). Un exemplu este lucrarea Dumnezeu şi ştiinţa, realizată de Jean Guitton, Grişka şi Igor Bogdanov. În general însă Apu­sul, care se îndeletniceşte cu aceasta, este atât de obsedat în a face Biblia (şi în general credinţa) „credibilă” pentru mintea atee, încât ajunge la tot felul de falsificări ale Cuvântului Sfânt spre a‑l putea încadra în hotarele stupidităţii ateiste.

[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 7.

[5] Desigur, pentru creştini.

[6] *** Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii ştiinţifice de valoare ce atestă validitatea punctului de vedere creştin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveşte raportul dintre spiritual şi bio­logic în definirea raselor, naţiunilor şi în general a grupurilor umane, în ceea ce priveşte originea comună, unică a oamenilor; fireşte, conţine şi anumite afirmaţii propagandistice deplasate.
[Sintetic, lucrarea demonstrează ştiinţific că originea biologică a oamenilor se află într-un grup comun, corespunzător în mare parte imaginii biblice a familiei lui Noe („amănunt” ignorat de lucrare). Ergo, demonstrează că din punct de vedere biologic – sau trupesc, pentru a ne exprima teologic – toţi oamenii sunt înrudiţi între ei, au o origine comună. Ceea ce face ca definirea ştiinţifică a naţiunilor sau etniilor să necesite baze strict spirituale.]

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[i] Trebuie spus că acest lucru este cunoscut omenirii în mod reflex. Atunci când se semnează tratate de pace, acestea au efecte (de multe ori explicite, intenţionate) asu­pra întregului popor (victorios ori învins). Aceasta este o mărturie juridică limpede a existenţei şi responsabilităţilor popoarelor ca entităţi de‑sine‑stătătoare.

[ii] Textul biblic mărturiseşte prezenţa neamurilor în Ieru­salimul ceresc. Acest lucru înseamnă că neamurile vor exista în veşnicie, că existenţa naţională este de la Dumne­zeu şi rămâne întru Dumnezeu. Desigur, acesta este un adevăr folositor atâta vreme cât nu se cade în filetism (erezia care socoteşte naţionalitatea mai importantă decât Credinţa adevărată) sau în alte asemenea exagerări şi de­naturări. De altfel existenţa veşnică a neamurilor este mărturisită şi de termenul de Împărăţie a cerurilor, pentru că diferenţa dintre un regat şi o împărăţie constă în primul rând în multitudinea de popoare (şi formaţiuni) inclusă într‑un imperiu, faţă de structura (relativ) unitară a unui regat.

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. III. Puşcăria comunistă

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici).

În 1944, prin graţia lui Mihai I şi a sfătuitorilor săi, România pierde înţelegerea semnată de Aliaţi cu Ion Antonescu (care garanta României hotarele din 1939 şi ieşirea onorabilă din război, în neutralitate).
Ţara este ocupată de sovietici.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia, cea mai mare parte din Maramureş, Pocuţia, Podolia şi Vozia sunt răpite de U.R.S.S. (fiind astăzi sub stăpânirea Ucrainei sau Rusiei).
În România – devenită din 1948 republică – Naţiunea Română şi Credinţa ei, Ortodoxia, sunt prigonite sistematic. Din 21 de episcopi ortodocşi români, în câţiva ani 17 sunt înlăturaţi. Din 8.000 de preoţi ortodocşi români 5.000 sunt închişi, ucişi sau înlăturaţi prin alte metode. Peste 100.000 de Români ortodocşi intră în puşcăriile comuniste din pricina religiei lor sau a iubirii de Ţară şi Neam.
Rezistenţa anti-comunistă română, unică în istorie, se desfăşoară fără niciun sprijin din afară. Dacă mujahedinii afgani vor primi, peste ani, miliarde de dolari, în bani, armament, muniţie, echipament militar, medicamente etc. ca să lupte cu sovieticii; dacă în Coreea sau Namibia sprijinul anti-comunist este direct şi evident, inclusiv prin trupe, dar şi în bani, muniţie, armament ş.a.a., Românii luptă singuri, fără niciun sprijin, vreme de peste 15 ani, împotriva comunismului.
Sau, cel puţin, unii Români! Alţii, dimpotrivă, colaborează cu ocupanţii deveniţi peste noapte cetăţeni români, se preocupă doar de carieră – în sistemul comunist – şi de interese mizere. Mulţi devin colaboraţionişti, intrând în organele „de masă” create de comunişti şi împingându-şi copiii pe aceeaşi cale. Unii dintre ei fac asta spre a putea lovi sistemul din interior, fiind de fapt parte a Rezistenţei anti-comuniste. Dar cei mai mulţi sunt ori devin adepţi semi-convinşi ai comunismului. Nenumărate scursori sociale – criminali, violatori, hoţi etc. – sunt promovaţi în funcţii, de la cele de gardieni de închisoare – unde se dezlănţuie asupra Românilor închişi aici – şi până la funcţii „de răspundere” în Partid(ul Comunist „Român”) şi toate structurile sociale.

Acesta este fundalul pe care se… dezvoltă, să spunem, şi Istoriografia oficială.
Spre a înţelege „obiectivitatea ştiinţifică” a comunismului, cităm un exemplu anecdotic.
Ana Pauker, la o întâlnire cu activiştii de partid – dedicată pregătirii acestora – pune o întrebare simplă:
– Tovarăşi, cât face 1 plus 1?
Activiştii se uită unii la alţii nedumeriţi. Unul ridică timid mâna şi întreabă:
– 2?
Ana Pauker dă din cap dezamăgită:
– Greşit, tovarăşe, greşit! Aceasta este o concepţie burgheză.
Toţi se holbează îngroziţi – concepţiile burgheze garantau drumul către puşcărie.
– Deci, întreabă ea iar, cât face 1 plus 1?
Alt activist ridică mâna:
– Cât hotărăşte Partidul?
– Exact, tovarăşe! Exact! Aceasta este gândirea comunistă!

Istoriografia merge pe acelaşi drum.
Care începe de la forme încă apropiate de gândirea sovietică, trecând pas cu pas către naţionalismul comunist.
La început şi Dacii şi Romanii devin în mod egal „răi”: aveau nobili, aveau sclavi.
„Buni” sunt doar haiducii – dar nu cei anti-comunişti, ca cei legionari sau din alte grupări anti-comuniste şi anti-sovietice, aceştia sunt, evident, foarte răi! – şi unele personaje istorice precum Fraţii Grachi sau Spartacus. Toţi fiind zugrăviţi ca un fel de înaintemergători ai comunismului.
Ca popor sau naţiune, singurii buni sunt – pentru comunismul sovietic – Slavii şi în special Ruşii.
Tot ce poate fi pretins a avea origine slavă este bun. Restul este cel mult „umplutură”, dacă nu negativ.

În 1958 ocupaţia sovietică directă ia sfârşit. Trupele sunt retrase din România.
Comuniştii din România încep, treptat, construirea unui „comunism naţional”, care să le dea o mai mare putere internă şi o poziţie mai bună în relaţiile externe – şi mai ales în negocierile cu Moscova.
Sistemul comunist era un sistem de puşcării în puşcării. Fiecare ţară era o puşcărie mare, în care se aflau multe, foarte multe, mai mici. Prin sistemele de supraveghere, prin ordinea riguroasă impusă, prin sistemul de tolerare a abuzurilor privilegiaţilor („şobolanii roşii”), prin sistemul de sancţiuni pentru orice nesupunere în faţa sistemului, fiecare organizaţie – de la sindicat la cele pentru copii – funcţionează ca o puşcărie.
„Comunismul naţional” trebuia să funcţioneze în cadrul acestui sistem şi după regulile sistemului.
Avea nevoie de ziduri, iar acestea erau „zidurile de stat”. Ca urmare, „Dacia” comuniştilor trebuia să corespundă României Socialiste. Tracii din afara ei sunt excluşi din Istoria Românilor, Sciţii din interiorul sau exteriorul ei sunt ignoraţi, Celţii sunt trataţi ca nesemnificativi. Complicau lucrurile! Mai grav, depăşeau limitele, zidurile în care trebuia închis Poporul Român.
Cu atât mai mult o făceau Romanii, întinşi din Caucaz la Atlantic, din Insulele Britanice în Mesopotamia, din Germania în Africa. Absolut clar, Romanii nu corespundeau naţionalismului comunist, nu corespundeau puşcăriei ce devenise România Socialistă. Deci, erau răi!

Legenda romantică a eroilor Decebal şi Traian de asemenea nu corespundea. În primul rând, era opusă ideologiei comuniste sovietice, în care masele sunt esenţiale. În al doilea rând, prezenta favorabil pe un reprezentant al Romanilor, Traian, ceea ce putea duce gândurile Românilor peste hotare. Poate chiar către Românii din Iugoslavia sau Bulgaria, din U.R.S.S. ori Ungaria, aflaţi în plin genocid. Ca urmare, această legendă romantică trebuie, conform intereselor Partidului, eliminată.
Însă formele de transfer identitar între realităţile politice contemporane şi situaţia din Antichitate sau Evul Mediu corespund perfect!
Ca urmare, se începe realizarea unui asemenea transfer identitar între România Populară/Socialistă şi „Dacia”. Aceasta din urmă încetează să fie o realitate istorică obiectivă, determinată de izvoarele istorice şi devine… ceea ce vrea Partidul!

Un exemplu tipic este „discursul lui Burebista” din filmul realizat în 1980 („Burebista”). Un rege trac născut de clasa nobiliară dacică – tarabostes – şi care supune manu militari teritorii întinse, măcelărind orice opoziţie, este prezentat în film ca un „reprezentant al poporului” şi ţine un discurs de activist comunist.

Campaniile de cucerire ale lui Burebista devin, în propaganda comunistă, eforturi – conştiente! – de „unificare naţională”. Evident, nu există nicio atestare istorică pentru asemenea idei, dar cine poate contrazice Partidul?
Decebal – şi el exponent al clasei nobiliare şi puţin apreciat de mulţi dintre supuşii săi, după cum atestă izvoarele istorice – devine, în propaganda comunistă, un alt „luptător pentru popor”.

Despărţirea de U.R.S.S. garanta nomenclaturii comuniste din România puteri lărgite asupra ţării – adică posibilităţi mari de jaf, viol, crimă etc. fără pedeapsă ori întrerupere, fără concurenţă.
Propagandistic, ea este întruchipată de comunişti prin inventarea urii dintre Daci şi Romani, între Dacia şi Romania [a.k.a. „Imperiul Roman”], prin care se făcea transferul identitar între România Socialistă şi Uniunea Sovietică.
Oficial „Imperiul Roman” invadator ar fi simbolizat S.U.A., dar propaganda internă sugera adesea o altă direcţie. Simpla colaborare cu S.U.A. la realizarea filmelor „istorice” de propagandă „dacistă” schimba paradigma şi arăta că „duşmanul” trebuie căutat în altă parte. Nu că S.U.A. ar fi fost cu adevărat un stat prieten pentru comunismul din România, dar „umbra marelui Urs” era mult mai densă, mai apropiată; învecinată chiar.
Poporul trebuia să sprijine nomenclatura comunistă din Ţară împotriva oricărei intervenţii externe. Faptul că această nomenclatură fusese impusă extern trebuia uitat. Faptul că această nomenclatură nu era românească trebuia uitat. Trebuia uitat şi că această nomenclatură distrusese sistematic România, jefuise ţăranii de pământuri şi îi prigonise cumplit, ucisese bestial sute de mii de Români, colaborase la genocidul anti-românesc din URSS, Bulgaria, Ungaria etc.
Nomenclatura comunistă trebuia văzută ca esenţială pentru România şi Români. Trebuia înveşnicită.

Pentru atingerea acestor scopuri se folosesc o serie de şabloane istorice fundamental false, dar simple şi, astfel, uşor de ţinut minte.
Unul dintre şabolane este cel amintit, acela al „urii” dintre Dacia şi Romania, dintre Daci şi Romani.
Sunt invocate repetat, în romane, nuvele şi alte opere literare, în filme şi alte asemenea producţii propagandistice, ideile unui naţionalism dacic născocit.
Într-o opoziţie permanentă cu Romanii care, subtil, sunt tot mai mult asimilaţi Sovieticilor.
Lupta dintre Daci şi Romani devine o paradigmă a luptei dintre Români şi Sovietici.
Atacurile lui Decebal asupra Romaniei lui Traian devin „rezistenţa Daciei în faţa invaziei romane”.
Jafurile dacice în Romania, de pe urma cărora suferă în primul rând populaţia aşezărilor simple, ţărăneşti – adică Traco-Romanii – devin „lupte de eliberare naţională”, „atacuri împotriva cotropitorilor” etc.

Ultima fază a transformărilor istoriografiei comuniste are loc în anii ’80 ai secolului XX.
Treptat Ceauşescu, sigur de poziţia lui în România şi în gândirea Românilor, începe să se extindă în afară. Capătă influenţă, îi place, vrea mai multă. Începe să adune în jurul României ţări mai mici şi mai slabe, pe care le sprijină şi le încurajează. Îşi creşte puterea internaţională.
Dar pe ce bază ideologică, din punct de vedere istoric?
Până atunci paradigma „Românii şi Sovieticii = Dacii şi Romanii” opusese „naţionalismul” comuniştilor români „imperialismului” (şoptit „sovietic”).
Dar extinderea influenţei politice, pe ce bază istorică se putea susţine?
În „Magazinul istoric” există un material folositor: „Neamuri şi triburi tracice”.
Ion Popescu-Puţuri scoate la iveală, fascinant pentru cititori, surse istorice până atunci ocultate de autorităţi, în seria „Pe urmele strămoşilor”.
Şi zugrăveşte pentru prima dată legături între Daci şi Sciţi, între Daci şi Sarmaţi, între Daci şi Traci, între Traci şi Parţi etc., urmărind aceste legături pe întinderi cât mai mari.
Alt om al Partidului, din diaspora, lansează o carte care devine celebră în România – cu sprijinul aparatului de stat, desigur: „Noi, Tracii”.
Tot pas cu pas, cum se făcuse trecerea de la „Slavii cei măreţi” la „Dacii naţionalişti proto-comunişti şi anti-imperialişti”, se inţiază şi o altă optică, aceea a unei „înfrăţiri tracice” – sau traco-scitice – întinsă pe o mare întindere. Prezentată de comunişti ca foarte democratică – proto-comunistă – şi opusă „imperialismului” şi „sistemului” constituit de Romani.
Este o nouă formă a ideologiei urii dintre Daci şi Romani, extinsă.

Dar Regimul Ceauşescu nu apucă să definitiveze această nouă propagandă istorică.
În 1989 o lovitură de stat dată de KGB-işti „în adormire” – cică! – precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi alţii asemenea include şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Liniile politice se aşează puţin diferit.
Ca urmare, şi istoriografia oficială.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.